Marina Chirca, sau despre eroii de care copiii vor să afle dar nu au de unde...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Marina Chirca a fost una dintre eroinele discrete ale României. A murit la 98 de ani FOTO: Laurenţiu Ungureanu
Marina Chirca a fost una dintre eroinele discrete ale României. A murit la 98 de ani FOTO: Laurenţiu Ungureanu

Ştiu că suntem extrem de „prinşi” cu protestele pentru salvarea Roşiei Montane şi împotriva proiectului de eutanasiere în masă a câinilor vagabonzi, dar acum câteva zile a trecut istoria pe lângă noi... A trecut la Domnul Marina Chirca, ultimul supravieţuitor al grupului armat de partizani din Făgăraş.

Pentru cei care nu ştiu cine au fost partizanii: bărbaţi şi femei de toate vârstele, aparţinând tuturor claselor sociale şi de toate vârstele, care s-au retras în munţi pentru a lupta împotriva comuniştilor, împotriva bolşevicilor, a celor care ocupaseră şi batjocoreau ţara. Aceşti eroi mult prea puţin cunoscuţi au sperat până în ultimul moment că vor veni americanii... şi ei nu au mai venit. Dacă despre Toma Arnăuţoiu, Jean Gavrilă Ogoranu sau Teodor Şuşman, unii mai ştiu, despre cei care au stat „în spatele lor”, cei (de cele mai multe ori cele) care i-au ajutat cu mâncare, haine, arme şi informaţii, cei/cele care au fost schingiuiţi/te de către securitate şi au plătit cu zeci de ani de puşcărie pentru că au îndrăznit să îşi ajute fraţii, soţii sau pe nişte necunoscuţi nebuni, pe ei se pare că i-am cam uitat... Însă odată cu ei, se pare că am uitat şi cine suntem/am fost/putem fi...

Îmi amintesc cum am vizionat episoadele (se găsesc uşor pe internet) din „Memorialul Durerii” despre partizani şi la sfârşitul lor a fost un scurt comentariu al lui Octavian Paler, care spunea că acest fenomen al partizanilor a fost unic în lume, cu mii de oameni ascunşi în munţi (de la doctori, avocaţi sau generali de armată, la simpli ţărani, cu toţii uniţi de nedreptăţile pe care le făcea în cel mai barbar mod noul regim impus) aşteptând un semn de la moralizatorii „vestici”, care nu a mai venit niciodată. Poate dacă am afla şi am spune mai des şi mai mult povestea acestor eroi, atât  copiilor noştri, dar şi celor „de afară” care ne acuză că am stat cuminţi şi am acceptat tot ce s-a întâmplat după 1945, poate ne-am da şi noi şi ei seama că avem de ce să fim mândri şi un anumit sentiment de naţionalism (şi nu mă refer la înjurat unguri şi ţigani) s-ar naşte...

S-a dus şi Elisabeta Rizea, şi Marina Chirca, şi Vatamaniuc şi Ion Iloiu şi toţi cei care au crezut până în ultimul moment că îşi vor putea salva ţara... Pentru ei încă nu s-au organizat slujbe la nivel naţional, nu s-au construit monumente... Oare nu e de datoria noastră să facem ceva? 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite