Mărgăritarul lui Radu Gyr şi fanaticii istoriografiei naţionale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Beau o bere în Centrul Vechi. E primăvară, e cald, iar ţigăncuşele cu flori în păr şi nimic în picioare îmi spun „şefule!“. În jur e o viermuială înfiorătoare. Bărbatul din faţa mea îmi arată, pe un phablet, fotografii cu moaşte de la mănăstirea Petru Vodă din Neamţ. E un spectacol dezordonat, pestriţ, confuz.

O ţigăncuşă îmi întinde un buchet de lăcrămioare. Nu-l iau, oricum n-am cui să-l dăruiesc şi, oricum, aş fi vrut doar ochii ei negri şi mari. Bărbatul din faţa mea o prinde pe fată de mânecile lungi şi-i cumpără buchetul. Îi dau eu cinci lei, că n-are schimbat.

Apoi, se întoarce către mine, îmi oferă florile şi, oricât de subtil încerc să depăşesc momentul, îmi ţine un mic discurs. „Ştiu că e ciudat să oferi mărgăritar unui bărbat, dar acestea au fost florile preferate al bunicului meu.“ Vorbeşte tare, ţine buchetul la mulţi centimetri deasupra mesei şi mi se pare foarte, foarte exuberant. O singură propoziţie durează o veşnicie şi încă puţin; timp în care observ privirile tuturor celor din jur, analizez piatra cubică, forma norilor sau mesele din sticlă şi plută.

Bărbatul acesta se numeşte Radu Popa. Bunicul său, cel căruia-i place mărgăritarul, acelaşi pe care l-am văzut la Petru Vodă, pe un phablet ultramodern, se numeşte Radu Gyr. Bunicul său, cel ale cărui poveşti şi flori mă stânjesc acum puternic, fusese unul dintre comandanţii legionari din interbelic, birocrat agreat şi promovat de mişcarea de extremă dreapta, deţinut politic sub trei dictaturi, poet şi scriitor.

Îi cunosc bine trecutul lui Gyr, i-am urmărit cu atenţie biografia şi bibliografia. Ştiu câteva poezii pe care nu pot să le citesc decât cu pielea de găină. Mai sunt alte versuri care mă înfioară, în care se vorbeşte despre crime în numele unor idei. Totuşi, la această masă din Centrul Vechi, aş vrea să nu mai vorbesc despre el. Aş vrea să-l şterg, de tot, din lecturile şi din memoria mea. Mărgăritar îmi trebuie mie acum?!

Cred că această poveste cu ţigăncuşe, mărgăritar şi moaşte multimedia e reprezentarea perfectă, în mic, a întregului mit Radu Gyr. S-a spus despre acest bărbat că e un poet minor, că e autorul unuia dintre cele mai obscene stiluri de poezie patriotică din istoria articulată a omenirii. Că patriotismul său în versuri nu diferă, decât ca formă, de propaganda naţionalist-comunistă. Apoi, s-a spus că a fost un sfânt al închisorilor, că mulţi dintre supravieţuitorii temniţelor comuniste îi datorează speranţa care i-a păstrat în viaţă. Că versurile lui alinau sufletul aşa cum numai o slujbă de duminică o poate face. Poetul Radu Gyr a fost depotrivă angelizat şi demonizat, în exact acelaşi stil expansiv, pasional şi autoconvingător din Centrul Vechi.

La 2 martie 2015 se vor împlini 110 ani de la naşterea lui Radu Gyr. Nu vor fi ceremonii şi poate că nici nu e cazul să fie. Probabil că se vor mai găsi, răzleţ, prin săptămânale creştine sau aiurea, câţiva nostalgici. Şi probabil că acestora le vor răspunde, cu promptitudinea obişnuită, vechii susţinători fanatici ai corectitudinii politice. Iar Radu Gyr va fi, încă o dată, doar sfânt sau sau doar criminal.

La 2 iunie 1945, la Tribunalul Poporului, în proceul „lotului ziariştilor fascişti“, înainte de a-şi începe tragicul periplu carceral, Gyr îi spunea Alexandrinei Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan: „Eu am avut o credinţă şi am iubit-o. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi, poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu“.

N-a avut dreptate Radu Gyr. Istoria i-a jucat o farsă: l-a transformat într-un soi de fileu al unui teren de tenis. Memoria prezenţei sale – în oricare din perioadele istorice ale României secolului XX! – a fost aproape iremediabil alterată de ideologie şi pasiuni politice.

Despre Radu Gyr, dar şi despre mulţi, destui, oameni care au influenţat gândirea românească, se poate vorbi doar isteric, nociv. Şi asta deşi istoriile, chiar şi micile istorii personale, au nevoie de un singur lucru: de o distanţă obiectivă, igienică. Totuşi, pare mai confortabil să pui oamenii în cutii şi să vorbeşti despre ei ca un factor poştal.

Până la urmă, e doar o alegere să-ţi placă mărgăritarul. O chestiune de gust. Dar e mai bine să decizi asta atunci când îl ai în mână şi-i simţi mireasma voluntar, fără presiunea florăreselor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite