VIAŢA LUI CEAUŞESCU Marele bal – reabilitarea lui Pătrăşcanu şi excluderea lui Drăghici

VIAŢA LUI CEAUŞESCU Marele bal – reabilitarea lui Pătrăşcanu şi excluderea lui Drăghici

1968 este anul de început al mitului Lucreţiu Pătrăşcanu (în centru)

Dintre toţi condamnaţii politici în procesele staliniste, Ceauşescu i-a reabilitat public doar pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş. Suficient cât să scape de Alexandru Drăghici. Şi să-l scoată pe Gheorghiu-Dej din istoria partidului.


A doua jumătate a lunii aprilie 1968 a fost dedicată dezbaterilor legate de cazul Pătrăşcanu. Au început cu o şedinţă a Prezidiului Permanent, întinsă pe două zile. Spiritele justiţiare sunt încă din acest moment atât de aprinse încât Constantin Doncea propunea să dispară numele lui Gheorghiu-Dej din această ţară.


Apărarea lui Drăghici 
Cu următorul pas statutar, şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR, s-au definitivat scenariul şi rolurile pentru plenara Comitetului Central şi şedinţelor din teritoriu. Ordinea de zi, anunţată de Ceauşescu, a restrâns temele la clarificarea situaţiei lui Pătrăşcanu, raportul privind cazul Foriş şi un referat despre militanţi din România care şi-au pierdut viaţa în URSS. Încercările de a-l aduce în discuţie pe Remus Koffler, adjunctul lui Foriş în conducerea PCdR, condamnat şi ucis în acelaşi fel cu Pătrăşcanu, au fost stopate imediat de secretarul general.
Primul la cuvânt a fost Drăghici, pregătit  cu conspecte din rapoartele prezentate.  „Eu aş întreba cum este acum?“, atacă el citând învinuirea adusă lui Gheorghiu-Dej că nu discuta problemele Ministerului de Interne în „organele colective “, rezolvându-le între patru ochi cu ministrul de resort. Încercând să se apere, a vrut să capteze bunăvoinţa lui Ion Gheorghe Maurer. I-a amintit premierului că el ordonase să fie bătut Belu Zilber, pentru a înceta cu „provocările“. Zilber vrusese să-l incrimineze, în anchetă, şi pe Maurer ca troţkist - moarte sigură pe-atunci!
Zarurile fuseseră însă aruncate şi lui Drăghici i-a fost dat, imediat, să constate pe pielea lui efectele disciplinei de partid. Ceauşescu a numit cazul Pătrăşcanu  o „crimă monstruoasă“. Şi a încheiat cu concluzia că „abuzivul“ şi „limitatul“ Drăghici îşi făcuse de cap la Ministerul de Interne.


Patru zile de critică şi autocritică
Apoi, scăpat de griji, Ceauşescu s-a putut destinde în prezidiul Plenarei CC al PCR din 22 – 25 aprilie 1968. Valurile criticii şi autocriticii au curs spumegând şi de neoprit în direcţia ce le-o imprimase. Haita înalţilor activişti a tunat şi fulger împotriva lui Gheorghiu-Dej şi Drăghici patru zile, elogiindu-l implicit pe justiţiarul Ceauşescu.
S-a trecut, în final, la turneul acestui circ ambulant prin toată România, după modelul adunării activului de partid din Capitală, prezidată de Ceauşescu. Cazurile Pătrăşcanu şi Foriş, zice el, „îl acuză pe Al. Drăghici ca organizator şi înfăptuitor al acestor crime împotriva activului de partid şi de stat, îl acuză şi¬-l condamnă pe Gheorghiu¬-Dej care a iniţiat şi patronat aceste acţiuni“.
Baronii lui Gheorghiu-Dej, în frunte cu Maurer i-au ţinut isonul, în reşedinţele de judeţ. Cuvântările lor, publicate de oficiosul partidului, recompun schema lui Hruşciov din 1956. Aşa cum în URSS toate crimele fuseseră puse în cârca a doi oameni, Stalin şi Beria, doi erau şi vinovaţii din România - Dej şi Drăghici.
Pe ideea simplistă a „adversităţii“ şi ”„geloziei“ lui Dej faţă de „popularitatea“ lui Pătrăşcanu, s-a rescris istoria regimului Gheorghiu-Dej. 


Derapaje de culise

Un singur derapaj s-a înregistrat în totul acestui spectacol de dezbatere colectivă. În organizaţia de bază a Facultăţii de medicină şi farmacie din Bucureşti s-a ridicat o studentă împotriva raportului primit de la centru. Era una dintre fetele adoptate de soţii Drăghici. „Tata a fost şi a rămas un om cinstit, l-a apărat ea; dacă admitem că ar fi vinovat, nu ar fi singurul aşa cum s-¬a afirmat aici şi se pune totul în seama lui“.
Spectacolul avea însă şi alte schelete-n culise. Numita comisie de partid condusă de veteranul Gheorghe Stoica şi-a continuat activităţile. În intervalul mai-octombrie 1968, l-a convocat de câteva ori pe Drăghici. S-a  discutat cu el, ca de la om la om, despre un viitor loc de muncă, pensie şi altă casă. În paralel, acţionau şi alţi „factori“ de presiune. Lui Drăghici i se calculase o notă de 400 000 lei datorie faţă de Gospodăria  partidului, în contul modernizării reşedinţei din Primăverii. Când i se vorbeşte însă ca unui „om pedepsit“, Drăghici ameninţă imediat cu punerea situaţiei sale în discuţia congresului.


Atenţi la revizionism
Într-o asemenea situaţie, comisia descoperise şi cazul asasinării unui anume Ibrahim Sefit din Sibiu, în 1954, din ordinul lui Drăghici, pentru jignire. Până la prescrierea acestei fapte  mai erau 4-5 luni. Şi aici, ca şi-n cazul deviatorilor, Ceauşescu urmează sfatul lui Maurer de-a aştepta termenul de prescriere şi a acestui fapt. Şi a ascunde public asemenea fapte întru-cât „apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de chestiuni urâte“.
S-ar fi putut deschide, mai uşor şi mai cu efect, cazul doctorului Plăcinţeanu, iubitul Licăi Gheorghiu, arestat şi condamnat prin grija lui Drăghici, ca ginere nedorit de Gheorghiu-Dej. Ceauşescu şi sfetnicii săi, Maurer şi Emil Bodnăraş, apreciaseră, probabil, că asemenea istorii riscă să compromită prea mult partidul. Şi, poate, chiar să-i deranjeze pe chinezii sensibili la revizionism.

Disidenţă şi antisovietism
Drăghici a fost exclus din funcţii şi din partid, degradat şi trecut în rezervă cu gradul de soldat. A fost pensionat, pe linie de stat, cu 7 000 de lei lunar. Ceauşescu nu se zgârcise cu fostul prieten după ce l-a anihilat. Pensionarul de lux din Primăverii n-a mai călcat în sediul puterii până-n 22 decembrie 1989, când a venit să se pună la dispoziţia noilor conducători ca duşman recunoscut al lui Ceauşescu. 
În primăvara lui 1968, din ruinele memoriei lui Gheorghiu-Dej, s-a clădit legenda „patriotului luminat“ Lucreţiu Pătrăşcanu.  La pieire, s-a spus, l-a dus o frază faimoasă: „Înainte de-a fi comunist, m-am născut român“. Cu capul de pod al acestui antisovietism,  Ceauşescu şi-a clădit o nouă reprezentare de succesor, nu al criminalului Gheorghiu-Dej, ci al   naţionalistului Pătrăşcanu.



Ce-i de făcut cu deviatorii?
După ce plenul Tribunalului Suprem  a dispus în august 1968 şi achitarea condamnaţilor în procesul de la Canal, în conclavul demnitarilor comunişti s-au decis reabilitările avocatului Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrăşcanu, a Anei Pauker şi a fiului ei, Vlad.

Simpatii şi resentimente
Pentru prima dată din 1961, când „deviatorii de dreapta“ şi „deviatorii de stânga“ au fost condamnaţi ca stalinişti, se discută despre ei în septembrie 1968. Teohari Georgescu şi Miron Constantinescu primiseră deja noi sarcini de la Ceauşescu. Pe fostul ministru de Interne îl ridicase din starea de corector, la funcţia de director al Combinatului Poligrafic „13 Decembrie 1918“. Iar pe Constantinescu îl instalase  ministru adjunct al Învăţământului din septembrie 1965.
Dar resentimentele lui Ceauşescu se manifestă la fel de puternic, ca în 1961, faţă de Ana Pauker şi Vasile Luca.  Să-l fi jignit atât de mult împotrivirea lor la propunerea numirii lui „la agricultură“ în  plenara din martie 1950? „Moscoviţii“ au spus atunci despre el că nu e „bun organizator “, recomandându-l  pentru Interne. Dar, în anii aceia, trimiterea unui fost ilegalist în linia întâi a luptei de clasă echivala cu o mutare disciplinară pentru a face dovada fidelităţii după abateri de la etica revoluţionarului de profesie. 

Morţii cu morţii, viii cu viii
Nu s-au înghesuit nici vorbitorii în chestiunea reabilitării Anei Pauker şi a lui Vasile Luca. Îi înfieraseră, cu toţii,  îndeajuns, în toate etapele reconsiderărilor de partid.
Vasile Luca decedase în închisoarea din Aiud, în 1963, după ce-a adresat conducerii partidului, fără efect, memorii şi autocritici. Murise fără să ştie că declanşase începutul dramei sale criticând reforma financiară, din 1952, impusă de sovietici. Şi că a fost arestat şi condamnat la sesizarea Moscovei de-a fi luate măsuri contra lui, pe baza unui material întocmit de Miron Constantinescu şi Alexandru Moghioroş.
După principiul morţii cu morţii, iar viii cu viii, Maurer a soluţionat astfel cazul Anei Pauker: „Reabilitarea politică este până la sfârşitul sfârşitului un act al partidului şi în general actele partidului nu au fost publice; nici excluderea din partid, lumea nu ştia dacă a fost, cum a fost, cum  a fost exclusă. Lumea ştie că la un moment dat i s-au luat răspunderile şi sarcinile şi a fost trimisă la munca de jos“. Fiind însă multe „lucruri de discutat“, Maurer a propus ca Pauker şi Luca să fie reabilitaţi politic dar fără tam-tam.
S-a anulat, aşadar, hotărârea Biroului Politic din 11 mai 1954 prin care Ana Pauker fusese exclusă din partid, decizie care nu-i fusese adusă la cunoştinţă nici ei, nici Comitetului Central. Nu este bine să tulburăm  apele, încheie Maurer  şi… „hai să lăsăm aceasta“.  Ceea ce s-a şi făcut pe viitor.

Scînteia la secret
Partidul comunist este puternic tocmai prin spiritul critic şi autocritic, a fost interpretarea publică a acestor schimbări. Cât despre nevinovăţia lui Ceauşescu, acesta este scuzat prin preocupările sale absorbante din 1948 - cooperativizarea şi lupta împotriva foametei. Iar despre Foriş, pe care-l acoperise cu acuzaţii în 1961, Ceauşescu spune că aflase cum pierise după doi ani de la uciderea lui. Deşi din stenogramele discuţiilor din 1961 asupra „devierii de dreapta“ se arată un Ceauşescu familiarizat cu personajele procesului Pătrăşcanu şi într-un deplin acord cu concluziile lui Gheorghiu-Dej asupra tuturor deviatorilor şi fracţioniştilor.
Se înţelege că în asemenea circumstanţe, arhiva oficiosului partidului de dinainte de 1965 intră în fondurile speciale ale bibliotecilor. Şi aşa va rămâne până la moartea lui Ceauşescu.



 Ana Pauker şi sionismul
În 1952, Ana Pauker era deja bolnavă de cancer. După două luni de reţinere la Interne (februarie - aprilie 1953), revenise acasă într-un fel de domiciliu forţat. După mărturia fiicei mai mari, Tatiana Brătescu, a lucrat până la moarte (1960), ca redactor pentru traduceri din limba rusă şi franceză  la Editura Politică (Lavinia Betea, „Poveşti din Cartierul Primăverii“, Curtea Veche, Bucureşti, 2010). Anei Pauker nu i s-a adus niciodată la cunoştinţă că fusese exclusă din partid. Dar nici legături cu foştii tovarăşi sau cu conducerea editurii n-a avut.
Cazul ei era însă mult prea complicat, fie şi pentru elucidări la vârful partidului. Dacă nu murea Stalin, Ana Pauker urma să fie incriminată ca sionistă şi agentă a unor servicii străine prin relaţiile strânse cu fratele său Zalman Rabinsohn, spune Ceauşescu în aprilie 1968. Dedesubturile ar fi fost fără îndoială legate de marile valuri ale migraţiei evreilor din România în Israel, în condiţiile limitării acesteia de către autorităţile britanice. S-a mers atât de departe, spune istoricul Liviu Rotman („Evreii din România în perioada comunistă“, 1944-1965, Iaşi, Polirom, 2004) citând critica lui Gheorghiu-Dej din 1953, că plănuiau şcoli de pregătire a imigranţilor „ca să facem revoluţie în statul Israel“.
În 1961 se făcuseră şi alte dezvăluiri. Fratele Anei Pauker, a povestit Gheorghiu-Dej,  fusese delegatul Comitetul Antifascist Evreiesc la Bucureşti, organizaţie creată de Moscova în 1942. Printre afacerile subterane susţinute de Stalin, după război, s-a aflat şi paraşutarea unor „instructori palestinieni“ în România. Prinşi de „organele“ statului, aceştia au fost eliberaţi, peste capul Biroului Politic, prin Ana Pauker şi ambasadorul sovietic la Bucureşti.    

 

Body