Marea criză a refugiaţilor din anii ’40. SUA au refuzat azilul pentru mii de evrei, de teamă că sunt spioni nazişti

Marea criză a refugiaţilor din anii ’40. SUA au refuzat azilul pentru
mii de evrei, de teamă că sunt spioni nazişti

Refugiaţii evrei au căutat libertatea în SUA în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Unii nu au găsit-o.

Criza refugiaţilor de astăzi începe să prindă, treptat, proporţiile celui mai amplu eveniment de acest fel din istorie, din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Iar atitudinile statelor faţă de această problemă nu sunt diferite de cele de atunci, căci fiecare învaţă ce vrea din trecut, iar istoria a găsit întotdeauna o cale de a rămâne actuală. Şi atunci, ca şi acum, s-a pus problema securităţii naţionale şi pericolul azilanţilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

La mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, un caz de spionaj a scandalizat întreaga Americă şi pe aliaţii săi. Printre refugiaţii evrei care sperau la o viaţă mai liniştită peste Ocean, a fost descoperit un spion. Motiv suficient suficient pentru ca SUA să schimbe atitudinile şi politicile cu privire la imigranţi şi să indigneze – aproape până la isterie – opinia publică, arată revista Smithsonian. Dar, ca orice situaţie de o asemenea anvergură, spionul nazist deghizat în refugiat nu era regula, ci excepţia. Temerile erau reale, dar fondate pe himere şi alimentate de propaganda guvernamentală. Istoria a dezvăluit nedreptăţile, însă pentru câteva sute de mii de evrei a fost prea târziu.

Un spion nazist la New York.Unul singur

Era vara anului 1942. În plin război mondial, nava SS Drottningholm pleca din Suedia spre New York. La bord se aflau sute de refugiaţi evrei, disperaţi să scape din calea pierzaniei. Printre ei, se afla Herbert Karl Friedrich Bahr, un evreu de 28 de ani, originar din Germania – în acel moment, nazistă –, care căuta şi el un nou început, pe pământ american. Când Herbert Bahr a ajuns în Statele Unite, la vamă, a spus aceeaşi poveste ca şi ceilalţi pasageri de la bordul navei: era o victimă a statului, era persecutat, cerea azil politic pentru a scăpa de violenţa nazistă. Însă, în timpul interviului minuţios la care a fost supus – interviu condus de cinci agenţii guvernamentale americane independente – povestea lui Herbert Bahr a început să se clatine. Peste câteva zile, FBI l-a acuzat că este un spion nazist. Biroul Federal de Investigaţii a pretins că Gestapo i-a dat lui Bahr 7.000 de dolari cu scopul de a fura secretele industriale americane, iar acesta a pretins că este refugiat pentru a se furişa în ţară fără să fie observat. Bahr a fost trimis în judecată, iar procurorii au cerut să i se aplice pedeapsa cu moartea.

Dar ceea ce nu a ştiut Herbert Barh, sau poate că nu nici nu i-a păsat, a fost că povestea sa avea să fie folosită de oficialităţi drept o scuză pentru a nega viza de intrare în SUA pentru mii de evrei care fugeau de ororile regimului nazist.

SUA, neîncrederea şi azilul politic

Foto: Refugiaţi evrei la bordul navei St Louis (sus); Nava SS Drottningholm (jos)

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a avut loc cel mai amplu proces de dislocare a unor populaţii din toate timpurile. Statisticile spun că, totuşi, criza refugiaţilor de astăzi se apropie rapid de proporţiile aceleia din anii ’40. Dar chiar şi cu milioanele de evrei europeni strămutaţi, Statele Unite nu a fost o ţară campioană în oferirea de azil politic. Cel mai cunoscut caz, din iunie 1939, a fost cel al transatlanticului german St. Louis, care avea la bord 937 de pasageri, aproapte toţi evrei, căruia i s-a refuzat intrarea în portul Miami şi a fost nevoit să se întoarcă în Europa. Ulterior, mai mult de un sfert dintre acei pasageri au murit în timpul Holocaustului. Aşa merg lucrurile.

De la oficialii guvernamentali din Departamentul de Stat până la FBI şi chiar până la preşedintele Roosevelt, toţi au susţinut că refugiaţi reprezentau o ameninţare serioasă la adresa securităţii naţionale. Astăzi, totuşi, istoricii au constatat că situaţia lui Bahr era, de fapt, aproape unică – iar grija cu privire la spionii refugiaţi luase dimensiuni mult mai mari decât era cazul. 

„Ultimul peşte din reţeaua spionilor“

Foto: Un băieţel american de origine japoneză are prins de haină un bileţel pe care scria „Tagged for evacuation“ (n.r. - „Etichetat pentru evacuare“), în Salinas, statul California, mai 1942

În ochii opiniei publice, povestea unui spion deghizat în refugiat era irezistibil de scandaloasă. America intrase de luni bune în cel mai mare război pe care omenirea îl văzuse, iar în februarie 1942 preşedintele Roosevelt a ordonat internarea şi strămutarea a zeci de mii de japonezi americani. Şi în fiecare zi, ziarele titrau, îngrozitor, noile cuceriri naziste.

Bahr a fost numit de „Newsweek“ „ultimul peşte din reţeaua spionilor“. El nu era un refugiat cu siguranţă – fusese născut în Germania şi emigrase în Statele Unite în adolescenţă pentru a dobândi cetăţenia. S-a reîntors în Germania în 1938, într-un schimb de experienţă în calitate de student la inginerie în Hanovra. Aici a fost contactat de Gestapo.

„Peste tot, nu contează unde, sunt agenţi germani“

În timpul audierii preliminare, Associated Press spunea că Bahr era „îmbrăcat frumos în gri şi zâmbea plăcut“. În momentul în care a început judecata, avea puţine motive să zâmbească: într-o declaraţie amplă, de 37 de pagini, admitea că urmase cursurile şcolii de spioni din Germania. Apărarea sa era că plănuise să dezvăluie totul guvernului american. Însă trăsese de timp pentru că îi era frică. „Peste tot, nu contează unde, sunt agenţi germani“, a susţinut atunci Herbert Bahr.

Astfel de comentarii nu făceau decât să alimenteze frica deja larg răspândită de o presupusă „a cincea coloană“ de spioni şi sabotori care se infiltraseră în Statele Unite. Francis Biddle, Procurorul General al SUA, a declarat în 1942: „Trebuie luate toate măsurile de precauţie cu ei pentru că ştim că sunt bine antrenaţi şi inteligenţi“. Între timp, Biroul Federal de Investigaţii lansa filme de propagandă în care se vorbea despre faptele măreţe ale americanilor care au prins spioni germani. Aşa mergeau lucrurile.

Însă aceste suspiciuni nu erau direcţionate numai către etnicii germani.

Ambasadorul american la Paris, William Bullitt, a făcut o declaraţie – nedemonstrată practic – că Franţa a pierdut lupta în 1940, în mare parte, din cauza unei reţele mari de refugiaţi spioni. „Mai mult de jumătate dintre spioni au fost capturaţi în timp ce duceau munca de spionaj împotriva Armatei Franţei şi erau refugiaţi din Germania. Credeţi că nu există astfel de agenţi nazişti sau comunişti în America?“, a continuat Bullitt. 

Când politicile se fac din frică

Numărul refugiaţilor este în creştere

UNHCR, agenţia ONU pentru refugiaţi, a eliberat în vara lui 2015 un nou raport cu privire la numărul persoanelor strămutate şi care caută azil politic, conform căruia  anul 2015 ar fi stabilit un nou record istoric în această privinţă. Raportul arată că numărul persoanelor al căror domiciliu a fost schimbat forţat s-a ridicat la 59,5 milioane de oameni, comparat cu 51,2 milioane cu un an în urmă şi 37,5 de milioane cu zece ani în urmă. Această creştere a fost cel mai mare salt realizat într-un singur an. La nivel global, unul din 122 de oameni este acum fie refugiat, fie strămutat în interiorul ţării, fie caută azil politic. Dacă toţi aceşti oameni ar forma o singură ţară, atunci ea ar ocupa poziţia 24, într-o clasificare după mărime. Jumătate dintre persoanele care caută azil politic sunt copii. Principalul motiv pentru creşterea numărului de refugiaţi a fost războiul din Siria, însă conflictele s-au intensificat în ultimii 5 ani. Mai exact, au izbucnit sau au reapărut 15 conflicte: opt în Africa (Coasta de Fildeş, Republica Central-Africană, Mali, Libia, Nigeria, Congo, Sudanul de Sud şi Burundi), trei în Orientul Mijlociu (Siria, Irak şi Yemen), unul în Europa (Ucraina) şi trei în Asia (Kârgâzstan, Myanmar şi Pakistan). La acestea se adaugă instabilitatea şi conflictele de lungă durată, precum cele din Afganistan sau Somalia.

Temerile acestea nu erau, totuşi, noi. Când persecuţiile religioase din secolul al XVII-lea au dus la fuga francezilor hughenoţi – primul grup despre care s-a făcut referire ca fiind „refugiaţi“ –, naţiunile europene s-au temut că dacă îi acceptă, atunci s-ar ajunge la un război împotriva Franţei, explcă istoricul Philip Orchard pentru Smithsonian. Mai târziu, cei care căutau azil politic au devenit ţintele suspiciunilor. „Odată cu apariţia anarhismului la începutul secolului al XX-lea, au existat temeri nefondate că anarhiştii s-ar putea deghiza în refugiaţi pentru a intra în diverse ţări cu scopul de a produce violenţe“, spune Orchard.

Aceste frici au modelat politica americană de imigraţie. La sfârşitul anului 1938, consulatele americane erau luate cu asalt de aproximativ 125.000 de aplicanţi pentru vize, mulţi venind din Germania şi din teritoriile anexate de Hitler în Austria. Însă cotele naţionale pentru imigranţi germani şi austrieci fuseseră stabilite, rigid, la 27.000. Iar restricţiile s-au înăsprit pe măsură ce criza refugiaţilor s-a înrăutăţit. Măsurile de război au impus un control mai riguros al oricui avea rude în teritoriile ocupate de nazişti – rude chiar şi în lagărele de exterminare. În cadrul unei conferinţe de presă, preşedintele Roosevelt a repetat – la sugestia consilierilor săi, însă fără vreo probă – că unii dintre refugiaţii evrei fuseseră obligaţi să fie spioni ai naziştilor. „Nu toţi sunt spioni în mod voluntar. Este o chestiune oribilă, dar în unele din celelalte ţări în care au ajuns refugiaţi din Germania, în special refugiaţi evrei, au fost descoperiţi oameni care cu siguranţă erau spioni“, a declarat Roosevelt.

Politicile americane se înăspreau direct proporţional cu gravitatea ştirilor venind din Germania nazistă. Ziarul australian „The Advertiser“ scria, deasupra unei actualizării a procesului lui Bahr, o poveste cutremurătoare despre criza refugiaţilor: „Aproximativ 50.000 de evrei din Protectoratul Boemiei şi Moraviei şi din Berlin, Hamburg şi din Westfalia au fost aruncaţi de nazişti la Terezin“. Până la sfârşitul anului 1944, când presa răspândise deja vestea, clară, că naziştii comiteau crime în masă , Procurorul General Francis Biddle l-a sfătuit pe Roosevelt să nu ofere refugiaţilor statutul de imigranţi.

Cea mai grea aniversare din viaţa lui Herbert Karl Bahr

Ziarele scriau că Bahr „părea slab“ când şi-a sfârşit mărturia în august 1942. La masa apărării, „s-a prăbuşit pentru câteva minute cu capul în mâini“. Pe 26 august, juriul a dat verdictul: Bahr era vinovat de conspiraţie şi spionaj planificat, o sentinţă care putea să justifice pedeapsa cu moartea. A doua zi, era ziua de naştere a lui Herbert Bahr. Soţia sa l-a înştiinţat că dorea divorţul.

Cazul lui Herbert Karl Friedrich Bahr a fascinat publicul luni bune, iar motivul era evident: era un caz real de tentativă de spionaj, în care se arăta un dispreţ total faţă de impactul asupra refugiaţilor inocenţi. Rămânea numai întrebarea ce ar trebui să facă americanii cu aceste informaţii.

Responsabilii iresponsabili

Foto: F.D. Roosevelt şi Winston Churchill la bordul navei HMS Prince of Wales, în 1941

Instituţiile guvernamentale, precum Departamentul de Stat, s-au folosit de procesele spionilor pentru a alimenta sentimentele anti-refugiaţi. Însă spre sfârşitul războiului, au început să fie puse la îndoială aceste abordări. În 1944, de pildă, Trezoreria a publicat un raport iniţiat de avocatul Randolph Paul, în care se spunea: „Sunt convins, pe baza informaţiilor care mi-au fost disponibile, că anumiţi oficiali din Departamentul nostru de Stat, care este însărcinat cu implementarea acestei politici, s-au făcut vinovaţi nu numai de amânarea grosolană şi de eşecul intenţionat de a acţiona, dar şi de tentativa conştientă de a împiedica orice acţiune de salvare a evreilor din mâinile lui Hitler“. Graţie acestui document, Roosevelt a format un nou corp – Consiliul pentru Refugiaţi de Război – care a acceptat zeci de mii de refugiaţi evrei. Prea târziu însă. Până atunci, fuseseră ucişi în Europa milioane de oameni.

În ceea ce-l priveşte pe Herbert Bahr, el a trăit şi şi-a spus mai departe povestea. A fost condamnat la 30 de ani de închisoare. Nu se ştie cum şi-a dus zilele, însă în 1946, după sfârşitul războiului, a revenit pe prima pagină a ziarelor. FBI l-a chemat să depună mărturie în procesul unui alt spion. Încă o dată, a avut ocazia să uimească audienţa cu istorisiri despre trucuri de spionaj pe care le învăţase de la Gestapo. Apoi, s-a întors în penitenciarul federal din Atlanta.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările