Manda

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
manda

Ne aflăm în primăvara lui 1793, pe vremea mitropolitului Filaret, cu puţin înainte ca acesta să cadă în dizgraţia principelui Moruzi. În cancelaria Mitropoliei intră un tip, pe nume Arghir, care-i cere lui Filaret să-l dezlege din căsătoria în care se vedea înlănţuit de mulţi ani.

 Arghir pare un om hotărât, genul căruia nu trebuie să-i ceri multe lămuriri. Totuşi, un motiv trebuia enunţat şi scris în hârţoage pentru posteritate. Iar acesta era unul fără ascunzişuri semantice: Arghir mărturiseşte că n-o mai suportă pe nevastă-sa, Manda.  

Nu e vorba despre vreun amantlâc. Omul nu vrea altă femeie. Pur şi simplu se teme că dacă mai stă sub acelaşi acoperiş cu Manda, va fi vărsare de sânge. De fapt, e mai mult de atât: nu vrea să fie însurat, nu mai acceptă să fie bărbat cu nevastă.  

Fiecare zi decurge la fel pentru el. Se trezeşte şi dă cu ochii de Manda. Un fum roşu se aşează lin printre lucruri, o otravă care se furişează parşiv, pe lângă divan, pe sub cearşafuri, peste poliţele cu lucruşoare, învăluie şerpeşte clondirele aşezate pe raft, iese pe sub uşă, răbufnind în bucătărie, încât totul, de la bucătura de pâine şi până la smântâna din oală, absolut totul devine roşu, cu un gust amărui, ca floarea de zarzăr. 

 Iar în dimineţile lui, toate roşii, Arghir se ridică din pat,  şi-i spune Mandei, cuvânt cu cuvânt, toate amărelile pe care vocabularul lui le-a adunat într-o viaţă. Ea e cârtiţa, e năpârca, e murdăria de pe cămaşă, e bucăţica de carne intrată în putrefacţie, e fâşia din spatele casei, unde se urinează noapte de noapte. Manda e pecinginea aşezat peste feţele zilei, este furunculul ieşit în obraz.  

 Dar chiar după ce spune toate cuvintele - despre care se zice că pot schimba lumea -, Manda e tot acolo, în faţa lui. Pune mâna pe bici şi o altoieşte, ceea ce produce o mică victorie: Manda aleargă, se ascunde sub masă şi e nevoit să apuce vătraiul, ca s-o scoată de-acolo. În sfârşit o împinge spre uşă, aruncă în ea cu ce nimereşte, şi, ajutându-se de baston, de pumn şi picioare, în sfârşit o scoate în curte. 

Mahalaua se strânge la gard, iar lui Arghir îi trebuie aproape un ceas s-o scoată pe poartă. 

Însă nu apucă să-şi bea cafeaua, că Manda, aceeaşi, plină de sânge, cu buza ruptă, reintră pe uşă. 

 Zile curg una după alta, iar Arghir duce o luptă acerbă. A încercat toate armele albe, de la bici la cuţit şi chiar la satâr, dar Manda nu vrea să plece, nu se urneşte din casă. 

Arghir a depus o plângere la Mitropolie, iar Filaret, după ce-a cercetat situaţia, i-a declarat divorţaţi. 

 Însă Manda i-a trimis o scrisoare chiar lui Moruzi, susţinând că n-are bărbat de lăsat: odată legaţi prin jurăminte creştine, era clar că numai moartea îi mai putea despărţi. Ca de obicei, Moruzi e impresionant de argumentele ei creştine şi dă ordin ca Manda să se întoarcă acasă. 

 Lui Arghir nu-i rămâne decât să-şi scrie romanul. Ca şi cum scrierea poveştii lui triste ar putea să intereseze pe cineva! Mă rog, el zice că nu scrie din vanitate, ci pentru că îşi doreşte din tot sufletul ca astfel faptele, pe care urmează a le comite, să fie frumuşel puse în cârca lui vodă, care-l obligă s-o suporte pe Manda. E o scriere  de punere în temă, care va ajuta la înţelegerea adevărului, e un roman care cere solidaritate din parte semenilor, măcar a bărbaţilor, dar mai mult decât toate astea, e o operă de incriminare a adevăratului vinovat.  

Prin urmare, el scrie negru pe alb, că are de gând s-o strângă pe Manda de gât cu mâinile goale, până când o va vedea scoţând limba, învineţindu-se şi apoi dându-şi sufletul - acel abur ruşu cuibărit în sângele ei. Imediat după acea se va spânzura în cerdac, în aşa fel încât toată lumea să-l vadă şi să înţeleagă de ce e în stare un bărbat care nu mai vrea să fie însurat.   

Cu această mărturisire detaliată, v-am spus - un fel de roman, cum tot omul scrie în ziua de azi-, descriind cu acurateţe toate fazele, obiectele şi micile amănunte, s-a înfiinţat în biroul lui Filaret, lăsându-l fără cuvinte.  

 În ziua de azi ar fi fost o intenţie criminală, un document care l-ar fi băgat  la răcoare. Dar atunci, în anul 1793, Filaret a trimis o epistolă la Palat, rezumând în câteva fraze intenţiile unui bărbat hotărât, iar vodă, care până atunci îi dăduse dreptate Mandei, i-a făcut şi el vânt, scoţând-o din rolul ei principal. 

 Ceea ce mi se pare ciudat e că nu mult după asta s-a produs ruptura între Moruzi şi Filaret, acesta din urmă petrecându-şi ultima parte de viaţă într-o mânăstire, unde credeţi-mă era frig şi pustiu, iar singura mângâiere a ex-mitropolitului exilat a fost amintirea unui fum roşu. 

PS. M-am hotărât să scriu aici o dată pe lună, întodeauna pe data de 15. Multumesc tuturor celor care mi-aţi scris şi vă sărut! 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite