Mămularul ucigaş

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
d

În anul 1793, Alexandru Moruzi s-a străduit mult să stârpească bandele de tâlhari. Erau numeroase, jefuiau la drumul mare. Hoţii erau daţi în urmărire, după o descriere amănunţită, încât se poate spune că aici se află originile portretului literar la români.

Caracterele lui Moruzi, caracterele lui Scarlat Ralet. caracterele spătarului Văcărescu. Am citat acum câţiva dintre vajnicii semnatari ai hârţoagelor care îi descriau pe tâlhari.

Iar între toate aceste profiluri, se află şi descrierea unui ucigaş, căutat peste tot, considerat primejdios pentru că părea un om cumsecade, vânzător ambulant, care se ruga de căruţaşi să-l ia în căruţa, ca după aceea să el sară la gât. Citeşti descrierea lui şi nu te poţi abţine să n-o transformi în poveste. Iată cum văd eu faptele!

Un tip, al cărui nume nu-l vom afla niciodată, născut la Craiova, cosmopolit şi cu o mare încredere în propriile forţe, ca toţi oltenii - observaţi că m-am abţinut, n-am zis „fanfaron” - ei, bine un bărbat tânăr, căruia îi plăcea să călătorească, nemulţumit de limitele pe care i le punea în cale oraşul său, a luat-o prin ţară, la picior, vânzând lucruşoare, de la inele, la brăţări, agrafe colorate, mărgele de sticlă, oglinjoare şi papucei de mătase, cutiuţe, păpuşi mici, cu îmbrăcămintea aferentă, uneori ceasornice de buzunar, dar mai ales lanţuri pentru ele, din alamă, şipuri de parfum ieftin. Adică avea o valiză de mămular. Aş îndrăzni să spun să acest aventurier a fost şi primul autostopist despre care am citit prin arhive. Mai urca în câte-o căruţă mai închiria câte un cal. În tot cazul ştim sigur că inspira încredere, din care cauză nu-l prea refuzau drumeţii cu vehicule personale. Aventurierul era tânăr şi făcea conversaţie foarte plăcută, în plus aveai şi ce să priveşti, fiind îmbrăcat diferit de grosul mulţimii, după cum aflăm din descriere, respectiv nu purta şalvari - nu putea să-i suporte. Avea nişte pantaloni incredibil de strâmţi, cumpăraţi într-o excursie anterioară, din Viena. Să nu vă mire! Mămularul făcuse nişte călătorii la viaţa lui şi avea de gând să continue.

Povestea lui, păstrată în hârţogăria Divanului, începe în oraşul Brăila.

E luna mai, iar pe străzi miroase a şerbet de salcâm, frecat la greu prin curţi şi prin plăcintării, iar peste aromele lui vine din când în când un damf de cafea şi de peşte.  Mămularul a stat trei zile în Brăila şi a vândut toată marfa. De pe la nişte armeni a cumpărat bumbac ieftin (se scrie în scripte), cu gândul să-l vândă în drumul său spre Braşov, de unde avea de gând să treacă la comerţul cu porţelanuri. Bumbacul ăsta, sau vată am spune astăzi, deşi nu avea greutate, era totşi greu de transportat, aşa că a hotărât să facă autostopul.

I-a cunoscut pe doi precupeţi de peşte, prieteni buni, din Râmnicu Sărat, care transportau în căruţele personale crap semipreparat. Vă imaginaţi? O căruţă plină cu peşte uscat, acoperit cu o crustă de sare. Din listele lui V. A. Urechia ştim precis că acesta se vindea la bucată şi că făcea parte dintre alimentele de bază. Oamenii îl ţineau atârnat la soare, pe prispa casei, iar la nevoie îl desărau şi era ca şi proaspăt. Cel mai des îl perpeleau pe cărbuni. Deci, era o afacere. Aşa că cei doi râmniceni au dat o fugă până la Brăila şi-au cumpărat fiecare câte o căruţă de crap.

Mămularul a intrat cu ei în vorbă şi i s-a părut bună o excursie până la Râmnic, pe unde nu avea de gând să întârzie. Dar pe drum s-a întâmplat ceva. V-am spus, era zi frumoasă de mai. Balotul de bumbac se mişca lent, agăţat de căruţă, iar mămularul făcea conversaţie, aşezat pe capră, alături de râmnicean. Se înţeleseseră asupra preţului, nu existau probleme legate de bani. Dar acest căruţaş de ocazie o făcea pe stăpânul.

Pe măsură ce dădea bice, arunca câte o înţepătură spre mămular, mai ales pe tema pantalonilor lui strâmţi. Erau glume, dar ce oltean fandosit ţine la tăvăleală când e vorba de el, şi mai ales de pantalonii lui, care costaseră o avere?! Căruţaşul era un mahalagiu oarecare, precupeţ de peşte uscat, pe câtă vreme mămularul avea pretenţii de la viaţă. În plus acest nespălat râmnicean începuse să-l atingă cu vârful biciului, aşa, în glumă, ca şi cum ar fi vrut să încerce rezistenţa stofei din care erau făcuţi pantalonii. Nu ştiu dacă aţi văzut un oltean la mânie, aşa că voi spune numai atât: dacă un taur ar fi trecut pe-acolo şi l-ar fi văzut pe oltean, ar fi luat drumul înapoi, cu viteza luminii. Era roşu, era holbat, două coarne îi crescuseră de la tâmple. Sau aşa se petrec lucrurile adeseori. 

N-avea cuţit, n-avea pistol. Aşa că l-a îmbrâncit pur şi simplu, iar căruţaşul s-a lovit de-un pietroi şi-a murit, nu departe de Grădiştea.

Bineînţeles, prietenul lui a oprit căruţa, venind valvârtej spre asasin, între timp rămas împietrit, cu genunchii lipiţi.

Au fost nişte momente mai grele, până s-au oprit caii, până când mămularul a fost tras din căruţă. Dar frica, aşa cum a scris Aristotel, măreşte orice, inclusiv viteza de reacţie a unui asasin cu pantaloni strâmţi. În căruţă era un ciocan, pe care l-a lipit de scăfârlia celuilalt precupeţ. O căruţă venea din spate, aşa că olteanul a dat bici cailor. Totuşi fusese văzut, iar descrierea făcută de un căruţaş oarecare s-a amplificat pe parcurs, trecând de la un ispravnic la altul, până la marele aga şi la însuţi Alecu Moruzi, care avea să scrie un nizam prin care cerea prinderea criminalului, adăugând această descriere scurtă:

„ Vorba lui este oltenească, cu nădragi strâmţi”.

 Această descriere a fost trimisă în toate plasele, inclusiv la căimăcămia Craiovei.

 N-am găsit alt document referitor la acest caz, dar mă întreb câţi olteni cu pantaloni excentrici au fost săltaţi de poliţie. Dar ştiu că după acest an a luat avânt comerţul cu porţelanuri, iar craiovenii au comandat o cantitate impresionată de ceşcuţe, suporturi şi bibelouri, direct de la Braşov, unde mai mulţi olteni făceau negoţ cu fainaţe, cristaluri şi argintării fine. Bineînţeles, pe atunci toate ceşcuţele se numeau „purţelanuri”.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite