Înainte de orice, s-a ajuns aici exclusiv graţie eforturilor de ani de zile, incluzând mai multe greve ale foamei, făcute de fiul lui Gheorghe Ursu, dizidentul pentru a cărui tortură şi ucidere se poate face vinovat şi fostul ministru din regimul Ceauşescu. Altfel spus, instituţiile statului de drept post-totalitar nu s-au sesizat din oficiu, nu au avut o agendă clară de îndreptare, atât cât mai era/este posibil, a efectelor abuzurilor comise sistematic de dictatura proletariatului. Într-un sfert de veac, statul nu a înţeles că trebuie să facă dreptate fără să fie presat.

Apoi, cazul Homoştean este relevant şi pentru altceva: în comparaţie cu Vişinescu, Ficior şi alţii, cunoscuţi sau nu încă, de data aceasta avem de-a face nemijlocit nu cu executanţii unor ordine, oricât de zeloşi şi brutali, ci cu cei care le-au dat. Răspunderea politică pentru crimele comunismului, iată ce nu s-a putut până acum dovedi. Or, lărgind spectrul, toţi cei care au fost în Comitetul Central al PCR pot fi acuzaţi, pe drept, de complicitate la ororile petrecute. Nu, nu este încă prea târziu. Sunt mulţi în viaţă şi cu pensii peste medie.

Imediat după căderea simbolică a comunismului politic, iniţiativele de tragere la răspundere a celor vinovaţi de tragediile care au întrecut în număr şi intensitate oricare alte perioade ale istoriei vechi şi recente, s-au lovit de piedici paradoxale. Lustraţia nu a putut trece de principiul că dreptatea este strict individuală, nu colectivă. Simetric, reabilitarea celor condamnaţi pe criterii ideologice nu s-a putut face decât tot individual. Una peste alta, procesul comunismului a părut să fie ratat din star. Să ne mulţumim cu această constatare sau este momentul să sperăm că, fie şi târziu, el este totuşi posibil?