Magda Cârneci: De fapt, socotindu-i acum mai atent, îmi revin în minte numai 16 tineri scriitori. Îmi amintesc cu unele goluri contextul dificil şi tensionat al anului 1989, în care se simţea în aer că ceva trebuia să se întîmple, să se schimbe, să explodeze, mai ales în a doua parte a anului, deşi semne premonitorii apăruseră încă din primăvară. Viaţa devenise prea grea, controlul politic prea apăsător, iar atmosfera generală era aproape irespirabilă în România acelui an, finalmente mirabil. Blocajul social a provocat în cele din urmă o conştientizare acută şi nevoia de a reacţiona. Ca tineri scriitori, ne întîlneam pe la unii şi alţii acasă ca să dezbatem şi să punem ţara la cale, ascultam Radio Europa Liberă împreună, ne împrumutam reciproc cărţi de ştiinţe politice din Occident, sau fotocopii abia lizibile, executate pe sub mînă şi circulate ilicit. Între altele, îmi amintesc acum că mă întîlneam cu Stelian Tănase la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, unde el mi-a indicat cîteva titluri utile şi subversive... Şi tot el a fost cel care a avut, în toamna lui 1989, ideea unei scrisori de protest a tinerilor scriitori, care să vină după scrisoarea deschisă a celor 6 activişti importanţi ai PCR şi după scrisoarea deschisă a 7 intelectuali români, ambele din luna martie, ca şi după articole şi pamflete publicate în Occident peste vară de cîţiva scriitori şi disidenţi români. Ne indignaseră atunci măsurile poliţieneşti luate împotriva lui Mircea Dinescu, arestat la domiciliu, şi cele, ceva mai uşoare, împotriva lui Andrei Pleşu, Dan Deşliu, Ana Blandiana, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Liviu Antonesei şi alţii. Îmi amintesc de discuţiile inflamate din septembrie 1989 în grupul nostru de tineri scriitori optzecişti şi de planurile pe care le făceam atunci pentru anul 1990, cum să rezistăm şi să reacţionăm eficace contra presiunii tiranice din jur. Într-o zi, spre finele lui octombrie dacă nu mă înşel, după o discuţie decuseară cu Ioan Buduca şi alţi colegi la traducătorul Aurel Covaci acasă, Stelian Tănase a venit la mine cu o scrisoare de protest împotriva vexaţiunilor la care erau supuşi Mircea Dinescu şi ceilalţi scriitori români. Era o scrisoare adresată lui Ceauşescu şi-mi aduc aminte că am fost prima care am semnat-o, cu o mînă, e drept, tremurîndă. Apoi scrisoarea a circulat şi la alţi scriitori, eu însămi am dus-o la mai mulţi, dintre care numai unii au vrut s-o semneze. Trebuie să vă imaginaţi atmosfera de ilegalitate şi de frică în care avea loc o asemenea iniţiativă...

Lista celor care au semnat finalmente scrisoarea este următoarea, în ordine alfabetică: Călin Anastasiu, Dan Arsenie, Radu Bercea, Ioan Buduca, Magda Cârneci, Dan Ciachir, Andrei Cornea, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Cristian Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Stelian Tănase, Alin Teodorescu şi Anca Vasiliu. Pe listă se mai afla şi Angela Marinescu, care apoi şi-a retras semnătura pentru că trebuia să ajungă, după mulţi ani de aşteptare, în sfîrşit la Paris. De aceea în mintea mea există un joc între cifrele 16 şi 17.

Dactilografiată în mai multe exemplare, scrisoarea a fost dusă de mine împreună cu încă cineva la Dumitru Radu Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România. Dar mai ales, prin relaţiile lui Stelian Tănase, scrisoarea a fost transmisă pe diferite canale în Occident –  şi îi amintesc aici pe Coen Storck, ambasadorul Olandei, pe Agota Kuperman de la ambasada USA şi pe ambasadorul de atunci al Franţei la Bucureşti. La Paris, Angela Marinescu a transmis printre emigranţii români informaţia despre existenţa scrisorii, care apoi a fost citită la Radio Europa Liberă în luna noiembrie. Dar tot în noiembrie a avut loc şi al XIV-lea congres al PCR şi-mi revine în minte atmosfera lugubră din acele zile din Bucureşti, unde zona din centrul oraşului în care se găsea sediul Comitetului Central al PCR era pur şi simplu înconjurată de tancuri care blocau străzile de acces, ca în stare de război... În acest context tensionat, marcat şi de ceea ce se întîmpla deja în ţările comuniste din jur, tinerii scriitori semnatari ai scrisorii cu pricina au devenit şi ei încă o problemă politică urgentă şi-mi amintesc de şedinţele de înfierare şi de măsurile corecţionale, la locul de muncă, luate împotriva mea şi a colegilor mei de Organizaţia de partid a municipiului Bucureşti, spre finele lunii noiembrie. Din fericire, situaţia noastră dificilă nu a durat mult pentru că pe 16 decembrie a început revoluţia la Timişoara şi valul ei ne-a prins imediat pe toţi. Dar despre participarea mea la revoluţia din decembrie de la Bucureşti voi vorbi altădată.

Ulterior, în consemnarea actelor de rezistenţă sau de reacţie împotriva opresiunii comuniste, mi s-a părut că scrisoarea celor 16 tineri scriitori a fost uitată sau trecută uşor cu vederea de comentatori şi istorici, poate şi din cauză că a fost prea aproape de evenimentele din decembrie 1989. Dar chiar în vria revoluţionară din decembrie, despre scrisoare au vorbit la Radio Europa Liberă Emil Hurezeanu şi alţii, la BBC Stelian Tănase şi Alin Teodorescu intervievaţi de Traian Ungureanu, iar eu am vorbit pentru RFI. Despre scrisoare a scris Stelian Tănase în cărţile sale Acasă se vorbeşte în şoaptă şi în Ora oficială de iarnă. Mărturii despre scrisoare se află şi în jurnalul Monicăi Lovinescu din 1989, în cartea despre România semnată de Jessica Douglas-Home şi în cea de mărturii a lui Coen Stork.

Dintre semnatari, au murit între timp Cristian Popescu şi Mariana Marin, unii au plecat în străinătate, iar alţii au ieşit din viaţa publică. Tinerii scriitori semnatari de atunci au devenit, mulţi dintre ei, intelectuali cu cariere solide. În ce mă priveşte, am intenţionat de mai multe ori să scriu despre această scrisoare, care mi se pare cel puţin un fapt de sociologie literară pasionant, şi încă nu am apucat. Intenţionez totuşi să scriu cîndva o relatare amănunţită. Destule elemente de fineţe încă îmi scapă, pe unele le-am uitat, dar sper că le voi recupera de la colegii mei cosemnatari, pe care îi rog să mă scuze deocamdată pentru imprecizia unor detalii. Informaţii inedite bănuiesc că trebuie să se afle la CNSAS.

Versiunea integrală, pe LiterNet