Maeterlinck, primul şi ultimul Nobel pentru Belgia

Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii e şi singurul câştigător belgian al preţioasei distincţii. Scriitorul a obţinut prestigioasa distincţie  „drept apreciere pentru multilateralele sale activităţi literare şi îndeosebi pentru operele de dramaturgie“.

Maurice Maeterlinck s-a născut pe 29 august 1862, la Gand, în Belgia, şi a fost fiul mai mare al unei familii burgheze cu trei copii, conservatoare, catolică şi francofonă. După terminarea studiilor la Colegiul Iezuit Sainte-Barbe, a urmat cursurile Facultăţii de Drept, fiind o vreme înscris în barou.

Începând cu anul 1885, a publicat poeme de inspiraţie parnasiană, iar din 1886 a trăit la Paris, unde a cunoscut mai mulţi scriitori care i-au influenţat ulterior opera, precum Stéphane Mallarmé şi AugusteVilliers de l’Isle-Adam. Ultimul l-a determinat să se îndrăgostească de idealismul german din textele lui Hegel sau Schopenhauer.

În acelaşi timp, Maeterlinck l-a descoperit pe Ruysbroeck, un mistic flamand al secolului al XIV-lea, căruia i-a tradus scrierile. Astfel, simţindu-se atras de spiritualitatea germanică, Maeterlinck s-a îndepărtat de raţionalismul francez.

S-a consacrat lui Novalis, iar operele pe care le-a publicat între 1889 şi 1896 stau sub semnul influenţei germanice.

Celebru la 28 de ani

În august 1890, a devenit celebru graţie unui articol elogios din „Le Figaro“ al lui Octave Mirbeau despre „La Princesse Maleine“, prima sa piesă de teatru, care a fost receptată drept revoluţionară în epocă. În 1895 a întâlnit-o pe cântăreaţa Georgette Leblanc, sora lui Maurice Leblanc, alături de care a ţinut, în 1897, un salon parizian foarte căutat din Villa Dupont, Paris.

Aici i-a cunoscut, printre alţii, pe Oscar Wilde, Paul Fort, Stéphane Mallarmé, Camille Saint-Saëns, Anatole France, Auguste Rodin. În 1902 a scris piesa „Monna Vanna“, unde a jucat şi Georgette Leblanc, cu care a trăit până în 1918, înainte de a se însura, anul următor, cu tânăra actriţă Renée Dahon, pe care o întâlnise în 1911, an în care a obţinut şi Premiul Nobel pentru Literatură.

Reşedinţa preferată a soţilor Renée Dahon şi Maurice Maeterlinck a devenit în scurt timp palatul lui Maeterlinck din localitatea portugheză Orlamunda.

Aici se afla scriitorul când a izbucnit al Doilea Flagel Mondial. A preferat să plece imediat în America, la Saratosa, Florida, unde a scris în continuare articole, scenarii, memorii. Până în 1939, când războiul se va fi sfârşit, nu a părăsit Statele Unite ale Americii.

La doi ani după întoarcerea în Franţa, s-a stins din viaţă, în 1949, în oraşul Nisa.

Idealul său de armonie a lumii l-a determinat să propună în eseurile sale „bucuriile simple“ ca sintagmă de legătură între existenţa imediată şi fericirea finală, între banalităţile unei existenţe obişnuite şi marile idealuri.

Poet simbolist cu tehnici suprarealiste

În poezie a fost un simbolist cu tehnici cu precădere suprarealiste. Poemele din volumul „Sere calde“ („Serres Chaudes“), apărut în 1886, se înscriu în linia „depersonalizării scrierii“ şi realizează, în parte, programul estetic al lui Mallarmé, potrivit căruia, sugestia este principiul generator al actului de creaţie pură.

Prin repetarea unui cuvânt, Maeterlinck, autor al unor poeme alegorice, atingea o vibraţie spirituală, „o rezonanţă interioară“.

A revoluţionat teatrul

În teatru, se poate spune că Maeterlinck face parte dintre marii dramaturgi ai literaturii universale, ca Henrik Ibsen, Anton Cehov, August Strindberg şi Gerhart Hauptmann, care au contribuit, către 1880, la modificarea noţiunii de dramă.

Din 1889 până în 1894 a publicat opt piese de teatru, propunând o nouă viziune dramatică, prin care a introdus în tehnica dramaturgică inedite sintagme conceptuale: „drama statică“, în care personajele sunt imobile, pasive, atrase de absolut, „personajul sublim“ (asimilat adesea morţii, acesta întruchipează Destinul) şi „tragicul cotidian“ (lipsa viziunii eroice, în contextul în care simplul fapt de a trăi e tragic). Opera sa de eseist a avut un mare succes de public.

Motivaţia Juriului Nobel

Drept apreciere pentru multilateralele sale activităţi literare şi îndeosebi pentru operele de dramaturgie, care se disting prin bogăţia imaginaţiei şi fantezia poetică şi dezvăluie, uneori deghizate în basm, o profundă inspiraţie - adresându-se în acelaşi timp, într-un mod misterios, sentimentelor cititorilor şi stimulându-le închipuirea.

„Tragicul cotidian este mai real şi mai profund decât tragicul marilor aventuri“

„Există un tragic cotidian care e cu mult mai real, mai profund şi mai pe măsura fiinţei noastre decât tragicul marilor aventuri. El poate fi uşor simţit, dar nu şi arătat, fiindcă tragicul esenţial nu e pur şi simplu material sau psihologic.

Nu e vorba de lupta unei fiinţe împotriva altei fiinţe, a unei dorinţe împotriva alteia, sau de eterna sfâşiere între pasiune şi datorie. Ar însemna mai degrabă înfăţişarea a ceea ce e uimitor în chiar faptul de a trăi.

Ar însemna mai degrabă înfăţişarea existenţei unui suflet în sine, în mijlocul unei imensităţi care nu rămâne niciodată inactivă. Ar însemna mai degrabă să faci auzit, dincolo de dialogurile obişnuite ale raţiunii şi sentimentelor, dialogul mai solemn şi neîntrerupt al fiinţei cu destinul său.

Ar însemna mai degrabă să urmărim paşii nehotărâţi şi dureroşi ai unei vieţi care se apropie sau se îndepărtează de adevărul, frumuseţea sau Dumnezeul său. Ar însemna să ne fie arătate şi dăruite înţelegerii o mie de lucruri asemănătoare pe care poeţii tragici ne-au lăsat să le întrezărim doar.

Dar iată cheia problemei: ceea ce ni s-a înfăţişat în trecere n-ar putea fi arătat înaintea celorlalte lucruri.“ (din eseul  „Tragicul cotidian“, de Maurice Maeterlinck; traducere de Grete Tartler)  

„Nepăsători se-ndreaptă...“

„Păunii nonşalanţi, păunii albi fugiră,păunii albi fugind de-al trezirilor plictis,eu văd păunii albi, păunii-acestei zile,păunii cum tot umblă prin somnul meu şi-n vis,păunii nonşalanţi, păunii-acestei zilenepăsători se-ndreaptă spre lacul fără sori,aud păunii albi, ai plictiselii zi-le,nepăsători aşteaptă un timp fără de zori.” (din poemul „Plictis”, de Maurice Maeterlinck; traducere de Grete Tartler)

I. L. Caragiale putea fi întâiul laureat român

Considerat la fel de semnificativ pentru literatura română precum a fost Balzac pentru cea franceză, Di­ckens pentru literatura britanică, sau Gogol pentru cea rusă, Ion Luca Caragiale (1852-1912) - prozator, dramaturg, publicist, eseist şi poet - nu a fost propus de ţara noastră pentru a intra în posesia Premiului Nobel pentru Literatură, deşi trăia la 1911.

Se ştie că traducerea unui autor în cel puţin o limbă de circulaţie internaţională e o condiţie de bază pentru nominalizarea sa în faţa comisiei suedeze de acordare a acestei distincţii. Şi totuşi, la epoca la care trăia Caragiale, cu puţin efort din partea cunoscuţilor şi susţinătorilor săi, operele sale puteau fi traduse.

De pildă, instalat deja la Berlin, în urma supărării cauzate de acuzaţia de plagiat a dramei „Năpasta”, dar şi în căutarea unui loc liniştit, propice creaţiei, Ion Luca Caragiale a publicat în 1907, la Bucureşti, broşura “Din primăvară până-n toamnă”, un eseu referitor la cauzele şi desfăşurarea mişcării ţărăneşti din acest an.

Totuşi, înainte de a-şi publica virulentul pamflet în broşură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez „Die Zeit”, sub pseudonimul “Ein rumänishe Patriot” („Un patriot român”).

Traducerea i-a aparţinut prietenei sale Mite Kremnitz (care i-a tradus şi lui Mihai Eminescu „Luceafărul” în limba germană).

În acelaşi timp, luându-se în calcul sprijinul acordat de Junimea lui Caragiale, e dureros că operele sale nu au cunoscut, în epocă, şi alte limbi decât cea română, mai ales după răsunătorul succes avut cu reprezentaţia piesei “O scrisoare pierdută”, din 13 noiembrie 1884.

Ion Luca Caragiale, poate cel mai popular şi mai actual dintre clasici, nu a fost numai un excelent mânuitor al condeiului, ci şi un jurnalist cu o personalitate puternică, un patriot în adevăratul sens al cuvântului, un organizator capabil chiar de funcţii înalte.

La 2 iulie 1888, Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar în 1899 i-a prefaţat volumul de Teatru cu studiul “Comediile dlui I.L. Caragiale”. Recompense prea mici pentru valoarea operei sale.