Lunga tinereţe de intelectual ştrengar a lui Neagu Djuvara

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Neagu Djuvara / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
Neagu Djuvara / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea

Încă şi mai importantă rămâne acea senzaţie de tinereţe pe care Neagu Djuvara o iradia la orice apariţie. Indiferent de vârsta despre care vorbim, acest om a murit tânăr. În preajma lui, toţi ceilalţi, oameni de la 7 la 77 de ani, cum se spune, ne simţeam copii. Sub privirea lui ştrengară de om inteligent, Istoria şi istoriile căpătau o formă şi un conţinut.

Cred că era anul 1992 când, la invitaţia decanei de atunci a Facultăţii de Istoriei din Bucureşti, dna Zoe Petre, dl Neagu Djuvara ne-a devenit profesor invitat, mai întâi vreme de un semestru, ca titular al unui curs (special sau opţional, cum s-ar numi el astăzi, atunci nu mai ştiu cum era prezentat). Ce ştiu e că titlul cursului era atractiv: "Teoria elitelor"! Vreme de câteva luni, o dată pe săptămână, venea şi ne vorbea – unei grupe mici de studenţi, nu cred că eram mai mulţi de 7-8 cei care am şi dat examenul final la acel curs ‒ despre „elitele-leu“ şi „elitele-vulpe“, despre Vilfredo Pareto, despre sociologia americană şi cea franceză asupra temei etc. Totul suna foarte interesant pentru tinerii care eram, cu atât mai mult cu cât noi eram cei care învăţasem la liceu, până în 1989, că „masele fac istoria“, că discursul despre elite este un discurs burghez depăşit etc.

Totul a fost bine şi frumos până la examenul final. Cât timp a vorbit dânsul, adică un semestru întreg, Neagu Djuvara era fermecător. Aveai sentimentul să prin el (nouă deja ni se părea bătrân atunci, ca om de 70+ ce era) vorbeşte o altă epocă din istoria României şi a Europei. În schimb, la examen nu a mai fost deloc fermecător. Ne-a dat o listă de câteva cărţi şi ne-a invitat să facem un expozeu, în scris. Când a venit cu notele, a plouat peste noi numai cu 7 şi cu 8 ‒ note mici pentru studenţii din ani terminali care eram şi cu atât mai mici pentru un curs special (unde de regulă ar fi trebuit să luăm numai 9 şi 10). Ne-am găsit vreo trei studenţi care, după ce am primit notele, i-am cerut o întrevedere, să-i explicăm omului cum stau lucrurile şi de ce exigenţa dânsului era în pericol de a ne strica mediile finale. Ne-a ascultat amabil, după care ne-a spus simplu:

„Dragă, voi sunteţi nişte tineri admirabili, dar ce să vă fac eu dacă nu citiţi?! Păi voi veniţi la un curs despre elite şi ce elite în formare sunteţi voi dacă eu v-am dat trei cărţi şi voi aţi citit doar câte una? Puneţi mâna şi citiţi! Asta e singura voastră salvare!“.

De unde intrasem la el ca nişte „elite-leu“, studenţi dornici să ne apărăm punctul de vedere, am plecat de la întâlnire ca nişte elite-câine plouat şi cu coada între picioare. Dar încăpăţânarea lui ni l-a făcut simpatic.

În anii următori, prin voia sorţii, l-am întâlnit o vreme foarte des, pe la tot felul de dezbateri, lansări de carte sau mese pe la diverse familii din Bucureşti. Avea o complicitate reală cu cei care studiau Istoria ‒ şi chiar spunea că numai cunoaşterea Istoriei şi mai ales reflecţia asupra filozofiei istoriei (specializarea pe care el o urmase în Franţa, în tinereţe, şi a reluat-o tot acolo la finalul anilor ʼ60) mai poate salva lumea europeană. Dar trebuie să spun că nu discuta numai despre Istorie. Avea în continuare o mare sensibilitate faţă de subiectul în genere numit femei, femeile frumoase şi deştepte în particular îi atrăgeau atenţia, şi vârsta îi permitea să nu ascundă deloc plăcerea discuţiilor pe această temă (atât de vastă, în definitiv, şi poate chiar mai grea decât filozofia Istoriei!).

Prin anii 2002-2003, avea o emisiune de Istorie, pe TVR2, care dura cam jumătate de oră şi în care invita tot felul de oameni, cu care discuta foarte relaxat. Prin primăvara lui 2003 mă trezesc cu un telefon de la dânsul. Ne-am dat întâlnire la terasa unei cafenele care se afla chiar în Piaţa Victoriei. „Dragă“, mi-a spus, „eu aş cam vrea să renunţ la emisiunea mea de la TVR, pentru că am o vârstă şi am nişte cărţi pe care aş ţine să le termin. Am vorbit cu producătoarea mea şi ne-am gândit că ai putea-o face dumneata“. Din amabilitate, am încercat să-i spun că poate face în paralel şi emisiunea şi scrierea cărţilor; mi-a mulţumit de compliment, dar hotărârea sa era luată. „Mâine-poimâine nu mai sunt şi am în minte nişte cărţi pe care e musai să le scriu“ – spunea. Evident, până la urmă transferul emisiunii nu s-a mai realizat – oamenii din televiziune mi-au spus că dl Adrian Năstase, premierul de atunci, ar fi fost la capătul acestui refuz (?) etc. Peste ani, când m-am împrietenit cu scriitorul şi editorul Valentin Nicolau (cel care fusese directorul TVR în anul 2003) mi-a dat cu amuzament unele detalii despre acel moment, poate o să le povestesc cu un alt prilej (oricum, observ că deja trei dintre cei patru oameni pe care i-am numit, adică Neagu Djuvara, Zoe Petre şi Valentin Nicolau, iată că nu mai sunt!). Oarecum dezamăgit, l-am sunat atunci, în 2003, pe dl Djuvara, i-am spus ce şi cum auzisem referitor la emisiunea de la TVR şi mi-a replicat, bine dispus, „Lasă, dragă, să ştii că la fel era şi în anii ʼ30. Dacă nu aveai un sprijin politic, nu făceai mare lucru“ şi altele de acest gen. Şi a incheiat: "Dar mata nu-ţi face griji. Dacă chiar vei vrea să faci emisiuni de Istorie, vei face. Timpul ni le dă pe toate, dacă avem răbdare". Şi chiar aşa a fost.

Prin toamna lui 2012 (sau primăvara lui 2013?), iată-mă-s decan la Facultatea de Istorie şi, iarăşi, am plăcerea de a primi un telefon de la dl Djuvara, că ar dori să ne întâlnim ca să discutăm ceva. „Despre ceva doamne bine?“, l-am tachinat eu. „Nu, despre un domn bine, după părerea mea“ ‒ mi-a răspuns. L-am invitat la facultate, într-una dintre zilele următoare. Şi a venit însoţit de un domn, tot istoric, într-adevăr un tânăr promiţător care între timp a confirmat şi care e activ azi pe piaţa cărţii şi în discursul nostru public despre istorie (omul trăieşte şi, dacă va citi aceste rânduri, va certifica ce spun). După ce i-am întrebat dacă doresc un ceai, dl Djuvara a intrat direct în subiect: „Dragă, uite ce e, eu în acest tânăr am toată încrederea şi am venit la mata că poate îi găsim un post prin facultate, că merită“. Cum de faţă era şi tânărul, eu le-am livrat câteva informaţii de ordin tehnic, despre ce dificultăţi avem chiar şi cu asigurarea orelor pentru profesorii deja angajaţi, despre studenţii care se înscriu la facultate şi apoi abandonează după primele examene, despre metodologia cronofagă a scoaterii unor posturi la concurs etc. Discuţia s-a terminat oarecum în coadă de peşte, mie fiindu-mi jenă să spun un nu categoric, dar cu siguranţă neputând spune nici da (între noi fie vorba, nici un decan din Universitate nu poate angaja pe cineva într-o facultate doar pe simplul motiv că ar dori s-o facă). Seara l-am sunat pe dl Djuvara şi i-am spus mai pe îndelete ce şi cum, care sunt paşii pentru cineva care vine din afara facultăţii, despre concursurile care se anunţă etc. Şi mi-a zis:

„Dragă, pe vremea mea era mult mai simplu. Mata crezi că eu am ajuns în Ministerul de Externe numai printr-un concurs? N-aş fi ajuns acolo în veacuʼ vecilor dacă nu mă recomanda cineva“.

Evident că nu l-am putut contrazice. Sunt convins că prietenul dlui Djuvara va ajunge, într-o zi, să predea într-o Universitate. Dacă va vrea.

Ultima dată l-am văzut pe dl Djuvara cu câteva zile înainte de Crăciunul 2016. Alături de câţiva prieteni de la o fundaţie din Bucureşti, oameni care îl simpatizau foarte mult, ne-am dus la dânsul acasă cu un tort de ciocolată (da, îi plăcea ciocolata). Era alături de fiica sa. Am stat de vorbă preţ de peste un ceas, şi dl Djuvara era, ca de obicei, verde la minte, vorbăreţ şi glumeţ şi, printre altele, ne-a spus că dânsul datorează unei femei faptul că bătea atunci pe muchie suta de ani. „Cum aşa?“, am întrebat noi (eu ştiam povestea, dar am reascultat-o de fiecare dată cu şi mai mare plăcere; fiica dlui Djuvara zâmbea şi dânsa, cu siguranţă cunoscând la fel de bine continuarea). Ei bine, o doamnă anume (nu reieşea că ar fi fost vorba despre fosta soţie, atunci relativ recent decedată) l-a determinat pe dl Djuvara să lase ţigările ‒ şi, spunea dânsul, e limpede că asta i-a lungit zilele. „Femeile fac câteodată lucruri foarte bune pentru noi“ ‒ a încheiat vesel dl Djuvara, cu aceeaşi privire ştrengărească în ochi pe care i-o cunosc toţi cei care l-au văzut de aproape fie şi o singură dată.

De pe urma lui Neagu Djuvara rămâne un raft întreg de cărţi, bine vândute în momentul apariţiei şi dintre care unele au născut dezbateri interesante ‒ vezi ideea sa cu nobilimea cumană în istoria noastră, printre altele, care nu era neapărat o idee nouă, dar care a avut meritul că, fiind spusă de un om cu un aşa farmec, a ajuns să atragă atenţia (inclusiv pe Facebook) unui număr foarte mare de români (dintre care mulţi au înţeles-o în fel şi chip, dar aceasta este altă poveste). Lucrarea sa despre "Civilizaţie şi tipare istorice" este una pe care aş recomanda-o oricui. Memoriile sale sunt delicioase ‒ inclusiv amintirile sale despre 23 august 1944, dar nu numai. La fel, cărţile pentru copii ale dlui Djuvara sunt – şi cred că vor rămâne ‒ cadouri excelente pentru generaţia pe care vrem să o apropiem de istoria românilor. 

Dar încă şi mai importantă rămâne acea senzaţie de tinereţe pe care Neagu Djuvara o iradia la orice apariţie. Indiferent de vârsta despre care vorbim, acest om a murit tânăr. În preajma lui, toţi ceilalţi, oameni de la 7 la 77 de ani, cum se spune, ne simţeam copii. Sub privirea lui ştrengară de om inteligent, Istoria şi istoriile căpătau o formă şi un conţinut. Categoric, Neagu Djuvara era un intelectual cu fibră conservatoare (aşa cum devenim cu toţii, odată cu înaintarea în vârstă), dar, chiar şi când aborda unele dintre subiectele sale predilecte din ultimele decenii ‒ precum declinul civilizaţiei occidentale, metisarea Europei, printre altele ‒, dl Djuvara nu avea un aer sumbru sau alarmist, ci mai curând un soi de nostalgie. Iar în cătarea sa sclipea aceeaşi vioiciune, spuneam ştrengărească, a ochilor în care poate mai scăzuse vederea, dar curiozitatea nu a scăzut niciodată. Vorbea de la înălţimea unei vârste şi a multor decenii în care, aş putea să pariez, acest om nu s-a plicitisit niciodată şi nici nu i-a plictisit pe alţii.

Acum o lună, înainte de Crăciunul 2017, din nou l-am sunat, ca să îl vizitez cu un tort de ciocolată. N-a mai răspuns nimeni la numărul din Bucureşti. M-am gândit că poate e plecat din ţară, eventual la Paris. Dar iată că acest fin intelectual român se pregătea să plece chiar puţin mai departe.

Dumnezeu să-l odihnească în pace, pentru că a fost un om bun!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite