Liviu Rebreanu a murit împuşcat de ruşi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu

Susţine Ilderim Rebreanu, nepotul marelui scriitor, ultimul membru al familiei care mai poartă acest nume. „-De unde şi până unde un Rebreanu stabilit în Teleorman?“

- Casa în care locuiesc a fost a bunicilor mei din partea mamei. Mama, Ioana Danciu, s-a cunoscut cu tata, Tiberiu Rebreanu, fratele cel mai mic al scriitorului, în perioada războiului, căsătorindu-se în 1943. Eu m-am stabilit aici, în Bogdana,  în 1993.

- Ce v-a apucat? Nu vă plăcea la Cluj, unde trăiaţi înainte de-a veni aici?

- Toate vacanţele de vară mi le-am petrecut în Teleorman, la Bogdana. Mi-au plăcut dintotdeauna natura şi liniştea de aici. E locul în care mă simt cu adevărat acasă.

- Dar de ce Ilderim? Numai nume românesc nu pare să fie.

- Nici nu este. Atunci când mama era gravidă cu mine, părinţii mei au mers la biblioteca şcolii din Bogdana şi au împrumutata câteva cărţi. Printre ele şi romanul reginei Maria intitulat  <Ilderim>.  Adică Fulgerul, pe româneşte. Cum de rămăsese în bibliotecă, nu ştiu. E un roman cavaleresc, a cărui acţiune se petrece în Anglia medievală. Alor mei  le-a plăcut enorm personajul principal şi-au hotărât să-i păstreze numele în viaţa lor dacă fătul ce urma să se nască va fi băiat. Şi-am fost!

- Locuiţi singur la Bogdana?

-O, nu! Am câţiva câini, câteva pisici şi câteva mii de cărţi.

- Mie mi se pare, vizitându-vă casa, că aveţi tot nemul Rebreanu cu dumneavoastră aici.

- Nu sunteţi departe de adevăr. Am adus cu mine la Bogdana cam toate suvenirurile rămase de la neamul Rebrenilor, şi-am înfiinţat, în 2001, un muzeu al familiei transilvănene, centrat pe existenţa acestui neam.

- Autorităţile judeţene au manifestat vreun interes? V-au susţinut  în vreun fel?

- Nu. Totul a fost şi este făcut pe banii mei.

- Personal, pe câţi dintre fraţii scriitorului i-aţi cunoscut?

- Pe tatăl meu, fireşte, care a murit în 86, când eu aveam 34 de ani. Apoi pe surorile lui şi ale lui Liviu Maria ( Miţi), Livia şi Florica (Riţa). Miţi a murit în acelaşi an cu taică-meu. De la ele ştiu cele mai multe lucruri despre bunici şi scriitor.

- Cum era scriitorul, privit prin ochii surorilor sale?

- Scriitorul, sau omul?

- Omul Liviu Rebreanu, fiindcă el a fost mai întâi, şi abia după aia scriitorul.

- Cu bune şi rele, ca noi toţi.

- Se zice că era destul destul de distant faţă de cei din familia sa.

- Cam distant, într-adevăr. Chiar rece, pot să spun. Şi asta nu pentru că i-ar fi lipsit sentimentele, ci fiindcă îl acaparaseră prea mult soţia sa, Fanny,  şi fiica acesteia, Puia.

- Puia a murit în 95. Aveaţi legături cu ea?

- Nu, nu prea. S-a păstrat o anumită distanţă. Sincer să fiu, ne-am întâlnit o singură dată.

- Dumnezeule, doar atât?

- Da. I-am făcut o vizită împreună cu Niculae Gheran.

- Şi cum a fost?

- Lipsită de relevanţă. Prefer să nu vorbesc despre asta.

- Dar tatăl dumneavoastră a avut relaţii bune cu Liviu?

- Bune. La sfârşitul anului 1938, tata l-a rugat pe Liviu să-l sprijine pentru obţinerea unui post undeva în Cluj, însă Liviu l-a tot amânat, folosindu-se de diferite pretexte, astfel încât cedarea Ardealului l-a prins pe Tiberiu fără niciun rost în viaţă, fapt care l-a determinat să plece la Bucureşti, unde s-a descurcat până la urmă de unul singur.

- Cu ce se ocupa Tiberiu Rebreanu?

- Terminând dreptul, a fost jurist la mai multe întreprinderi din Ardeal. Din Bucureşti a plecat la Sibiu, apoi la Cluj, după care la Timişoara, unde a fost arestat sub învinuirea de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. A fost arestată şi mama odată cu el. Au executat amândoi un an de detenţie. După eliberare, s-au retras aici la Bogdana, unde au locuit până în 1955. După aceea,  tata a obţinut o slujbă la Ocna Mureş, în Ardealul natal. Mai apoi, s-a mutat ca documentarist la Institutul de lingvistică din Cluj, de unde s-a pensionat. L a Cluj şi-a găsit şi sfârşitul.

- Acolo este înmormântat?

- A fost, dar în 2006 i-am adus osemintele în Teleorman, lângă cele ale mamei, care murise cu un an în urmă.

- Cu care dintre fraţii săi a avut tatăl dumneavoastă relaţia cea mai bună?

- Cu Emil, cel care a fost spânzurat de unguri la Ghimeş, în judeţul Bacău, în 1917. Drama acestuia stă la originea romanului < Pădurea spânzuraţilor>.  Emil îi zicea tatălui meu c-o să-l înfieze după terminarea războiului şi-o să-l crească el mare. N-a mai apucat. În decurs de numai trei săptămâni, bunicii mei au pierdut, în afară de Emil, încă doi băieţi, Sever şi Virgil. Cred c-au fost nişte zile cumplite pentru ei!  Tatăl meu avea doar şase ani pe atunci. La vârsta de 12 ani a mers în locul unde fusese spânzurat Emil. Încă se mai păstra butucul spânzurătorii. Tata a desprins cu briceagul o aşchie din el. Aţi văzut-o în muzeu, prinsă într-o panglică tricoloră. Ca un mărţişor al morţii!

- Apropo de moarte, se crede că Liviu Rebreanu n-ar fi fost răpus de boală, ci de gloanţe, în zona Băneasa, imediat după întoarcerea armelor la 23 august 44.

- Gloanţele l-au răpus, într-adevăr. Gloanţele ruşilor, dar nu la Băneasa, ci la Valea Mare, lângă Piteşti.

- Cum aşa? Ce să fi avut ruşii cu el? Au vrut cumva să-l pedepsească pentru filogermanismul lui din trecut?

- Nici vorbă de aşa ceva. Au pătruns pe proprietatea lui în scop de jaf, el a încercat să protesteze şi....

- De unde ştiţi lucrul acesta? Pe ce vă bazaţi când faceţi o astfel de afirmaţie?

- La începutul anilor 70, am fost cu tata la muzeul din Valea Mare.  Fanny  vânduse casa, dar regimul comunist o confiscase de la noul proprietar şi-o transformase în muzeu. Aflând cine suntem, un bătrân din vecini,  care-l cunoscuse pe unchiul meu,  a venit şi i-a povestit tatei despre cele petrecute atunci. Ca să ne convingem, omul ne-a zis să verificăm în registrul de decese al bisericii din sat din ziua de 1 septembrie 44. Am verificat, constatând că muriseră zece oameni în ziua aceea. Şi nu fusese nicio epidemie. Doar că se intoxicaseră cu plumb! Cu plumbi, mai bine zis. Plumbii jefuitorilor sovietici. Înmormântarea a avut loc pe 3 septembrie, chiar acolo, la Valea Mare. Dovadă că există totuşi Dumnezeu, tocmai trecea prin zonă o companie de soldaţi români,  care s-a oprit să-i aducă onorul marelui scriitor. Şi asta pentru că ofiţerul care conducea compania era in viaţa civilă profesor de limba română. Ştiţi cum îl chema?

- Pe ofiţer?

- Da.

- Nu ştiu.

- Ceauşescu!

- Realitatea aproape că întrece ficţiunea.

- Chiar aşa a fost. Dar fără vreo legătură cu Ceauşescu pe care-l ştim cu toţii.

- Ca să ne situăm între realitate şi ficţiune, să presupunem c-ar apărea  aici, la Bogdana, Marin Preda. Ce credeţi c-ar zice de faptul că l-aţi adus pe Ion printre Moromeţi?

- Eu cred că nu i-ar părea rău. De ce să-i pară?

- Oare Liviu Rebreanu a fost vreodată  în Teleorman?

- Din câte ştiu eu, o singură dată, la Turnu Măgurele. Se poate spune c-a trecut la numai câţiva kilometri de Bogdana.

- Chiar sunteţi singurul din familia Rebreanu care mai poartă acest nume?

- Singurul. Ceilalţi care mai trăiesc, nişte nepoţi , aflaţi prin Cluj şi Timişoara, au alte nume.

- Cum e să fiţi ruda de azi, din prezent, a marelui scriitor Liviu Rebreanu? Simţiţi lucrul acesta ca pe un privilegiu sau ca pe o povară?

- Ca pe un privilegiu care mă obligă.

- La ce?

- Mai cu seamă la scris.

- Despre ce scrieţi?

-Despre Rebreni, desigur. Am scris, mai precis. Cred că mai mult decât am spus în cele patru volume ale romanului consacrat nemului Rebrenilor, recent apărut, nu se mai poate spune.

- Cu observaţia că putea fi ceva mai redusă ca dimensiuni, declar în deplină cunoştinţă de cauză că este o carte excepţională!  Se cheamă „Spectre în labirintul uitării“. Merită să fie căutată şi citită! Aşa cum dumneavoastră, domnule Ilderim Rebreanu, meritaţi recunoştinţa noastră pentru splendida înverşunare cu care duceţi mai departe numele şi gloria, deseori tragică, ale familiei din care veniţi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite