Libertatea istoriei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ecourile discursului lui Donald Tusk de la Ateneu, în româneşte, la preluarea de către ţara noastră a Preşedinţiei Consiliului European, nu s-au stins de tot. Pentru mine, unul dintre acestea, valoros, îl reprezintă maniera raportării la istorie.

Oficialul Uniunii Europene l-a amintit şi l-a citat pe Mircea Eliade, alături de alte nume din cultura română şi din sport. Dincolo de surpriza lingvistică, discursul a oferit ocazia unei panorame a vârfurilor de care nu suntem mereu conştienţi, chiar dacă, atunci când sunt lăudate de alţii, ne umplu de mândrie. Dar ne trece relativ repede. Or, tocmai aceasta este problema: oscilăm furtunos între complexul „buricului lumii“ şi depresia lui „ca la noi la nimenea“. Nu este de mirare, pe cale nemijlocită de consecinţă, că această percepţie de sine ne slăbeşte, ne fragilizează.

Iată, în anul centenarului unităţii statale, nu am fost capabili de o retorică echilibrată, integratoare, menită să pună în evidenţă calităţile românilor preţuite acum un secol. În plin faliment a celor trei imperii – otoman, ţarist şi austro-ungar – care ne-au înconjurat şi dominat timp de secole, dezbinându-ne astfel, modul nostru de a fi, de a integra talentele altora, de a nu ataca identităţi diferite şi de a practica pacea socială, a reprezentat garanţia că, devenind o ţară, România va oferi condiţiile echilibrului în zona de intersecţie a intereselor şi sensibilităţilor.

Oscilăm furtunos între complexul „buricului lumii“ şi depresia lui „ca la noi la nimenea“.

Ar trebui să reprezinte până azi o lecţie fundamentală faptul că marea majoritate a minorităţilor naţionale şi confesionale de la noi s-au alăturat proiectului de unitate al românilor, că nicio loialitate nu a fost respinsă şi nicio contribuţie ignorată. La fel, în timpul comunismului, au avut de suferit toate categoriile, în intensităţi şi cantităţi variabile, dându-ne astfel un paradoxal şi preţios patrimoniu al experienţei comune care, în post-comunism, ar fi trebuit să ne unească în efortul (re)descoperirii democraţiei.

Se accentuează starea de spirit că istoria este folosită unilateral, că a ajuns doar o justificare sau o acuză, că nu rimează cu libertatea, ci cu inducerea unor vinovăţii. Că acestea din urmă există, este un fapt incontestabil. Asumarea lor nu se poate însă produce fără conştiinţa meritelor şi, implicit, a şanselor pe care le vedem în viitor. Ne stă în faţă un şantier de proporţii. Motiv să regândim, în al doilea secol românesc, libertatea ca ingredient esenţial al înţelegerii istoriei, eliberaţi fiind aşadar de manipulări, insinuări şi alte grosolănii de care avem pentru moment parte.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite