Leul britanic - o unealtă a tigrilor din Wall-Street

Regimul de democraţie-populară se defineşte printr-un hei-rup revoluţionar având drept obiectiv transformarea în de tip nou a tot ce mişcă în România. De tip nou trebuiau să devină: presa, munca, amorul, ştiinţa, literatura şi arta. De tip nou trebuiau să devină spectacolele de divertisment.

„Scânteia“ din 8 iulie 1948 îşi consacră Cronica teatrală semnată de Victor Bârlădeanu spectacolului „Uite Stroe, nu e Stroe“, de la Grădina Volta-Buzeşti.

Din debut, textul semnalează angajarea companiei „Nora Placentini“ pe calea asumării music-hallului de tip nou.

Judecat din această perspectivă, spectacolul se evidenţiază ca un salutar progres: „«Coadă la Stroe» a constituit primul pas pe calea unei noi reviste româneşti, inspirată din imediata actualitate. «Uite Stroe, nu e Stroe», este o depăşire a primei reviste a companiei «Nora Placentini», prin faptul că s-a înlăturat cea mai mare parte din lipsurile vădite şi în «Coadă la Stroe», prin faptul că au dispărut aproape în întregime pornografia, parăzile de femei dezgolite, cupletele deocheate şi mai ales, prin faptul că s-a dat un conţinut mai serios multora dintre tablourile revistei.“

Pentru a argumenta o astfel de apreciere, benefică pentru situaţia politică a spectacolului, nu ştim dacă şi pentru situaţia sa comercială, „Scânteia“ exemplifică din belşug: „Un exemplu pe deplin edificator este finalul actului I, care cuprinde o chemare către public, către tot poporul, pentru înălţarea noii clădiri a Teatrului Naţional. Actorii cântă un marş: «Se înalţă casa noastră», în timp ce pe fundal doi muncitori ridică în pumnii lor vânjoşi această clădire a culturii româneşti, care va fi Teatrul Naţional. Chemarea este însoţită, deci, plastic, de înfăţişarea acelor care înalţă cu mâinile lor ţara nouă şi cultura nouă. Un alt tablou sugestiv, în care unul din faptele actualităţii apropiate – apariţia noilor bancnote de 1.000 lei – capătă valoare de simbol, – este «Ţărişoară, ţărişoară, ai o nouă miişoară». Pe firul unui cântec românesc – tabloul reprezintând o mie mare cât scena, în jurul căreia cântă un grup de fete – se arată că stema ţării de pe mia nouă reprezintă bogăţiile acestei ţări aflate de acum înainte nu în mâna exploatatorilor, ci în cea a poporului muncitor.

În aceiaşi ordine de idei, o altă realizare merituoasă a spectacolului este tabloul «I-auzi ia, maşinile, ia!» care, în ritmul unui cântec plin de voioşie de vigoare, prezintă pe muncitori stăpâni pe uneltele şi maşinile lor.”

Chiar dacă, din motive care ne scapă, comentariul n-o afirmă apăsat, argumentul decisiv pentru aprecierea politico-ideologică a spectacolului constă în urmarea exemplului sovietic de music hall: „În spectacolul «Uite Stroe, nu e Stroe» mai este evident un lucru îmbucurător: influenţa teatrului de music-hall sovietic. Tabloul «Ciocârlia» şi scena cu fotograful din „Meserii,  meserii“ sunt transpuneri reuşite pe scena românească a unor idei din teatrul sovietic. Cu cât mai mult vor învăţa autorii de revistă români – ca şi cei din celelalte ramuri ale teatrului românesc – de la teatrul sovietic, de la cele înfăptuite în Uniunea Sovietică în aceste domenii, cu atât mai mult vor progresa, nivelul ideologic şi artistic al spectacolelor se va ridica şi ţelul educării publicului, atins“.

Dând curs unei proceduri tipice anilor 1947-1952, comentariul nu se poate împăca cu aserţiunea unei creaţii perfecte din punct de vedere revoluţionar.

În consecinţă, sunt trecute în revistă câteva din slăbiciunile politico-ideologice ale spectacolului: „Totuşi, în ciuda multor lucruri reuşite, spectacolul «Uite Stroe, nu e Stroe» mai are încă o serie de deficienţe, uşor de remediat. Toate aceste deficienţe izvorăsc de fapt de la una singură: critica, satira, izbeşte în stări şi în persoane foarte concrete, dar nu se arată limpede că aceste personagii, aceste năravuri sunt expresia unor stări de lucruri rămase din timpul când conducătoare în stat era clasa burgheză, stări de lucruri dăunătoare mersului înainte al poporului muncitor din ţara noastră.

(...)

Aceeaşi remarcă cu privire la tabloul «Congresul animalelor». Acest tablou – amuzant, plin de vervă şi de colorit – rămâne în marginile unei fabule şi atât.

Nu se arată că în fond leul britanic, care le fură celorlalte animale hrana, este o unealtă a tigrilor din Wall-Street, cele mai hrăpăreţe animale ale lumii contemporane, adică este o unealtă a capitalismului monopolist.”

Trecută prin filtrul exigenţei revoluţionare, muzica spectacolului se dovedeşte a fi pe undeva pe la mijloc, între reacţionarism şi progresism: „Muzica lui Elly Roman s-a scuturat în mare măsură de accentele languroase, moleşitoare, apropiindu-se de vioiciunea şi frăgezimea cântecelor populare. Un progres s-a făcut şi în textele cântecelor, care sunt mai pline de conţinut, mai fireşti, mai apropiate de adevărată simţire a poporului. Valsul «Pleacă trenul cu dragostea mea» este o pildă a unei fericite îmbinări între un conţinut just şi o idee melodică agreabilă.”  

Supravieţuirea unui spectacol precum „Uite Stroe, nu e Stroe“ depinde hotărâtor, în anii respectivi, de felul în care-l privea „Scânteia“.

De aceea, concluzia articolului n-avea de ce să îngrijoreze conducerea companiei în ce priveşte soarta administrativă a spectacolului: „În general «Uite Stroe, nu e Stroe» prezintă, în pofida încă a unor lipsuri, un progres cert faţă de revista anterioară, a dobândit mai precis caracterul de armă de luptă împotriva rămăşiţelor trecutului“.

Spectacolul „Uite Stroe, nu e Stroe“ avea loc la o grădină de vară. Chiar dacă – potrivit Partidului – Puterea trecuse în mâinile Poporului, e greu de crezut că Poporul plătea bilet ca să vadă „o armă de luptă“.

De aceea, aprecierea făcută de „Scânteia“, dacă se întemeia pe realitate, putea să anunţe un indiscutabil eşec de casă.