La pas prin vechiul Bucureşti FOTO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Capitala României ia naştere în jurul unui fort întărit ridicat pentru prima oară în vremea lui Mircea cel Bătrân pentru a proteja acest nod al drumurilor comerciale, care veneau fie din Polonia, Moldova, fie din spaţiul germanic şi maghiar, via Braşov, şi mergeau către Constantinopol.

Acest fort întărit devine, în urmă cu 560 de ani, în timpul voievodului Vlad Ţepeş, cetate domnească.

Pentru mulţi, 20 septembrie 1459 este considerată a fi data de naştere a oraşului Bucureşti, dar, citind hrisovul lui Vlad Ţepeş, înţelegem că acesta a emis un document din cetatea deja existentă. Mai mult, există certitudinea că voievodul a făcut din cetatea de pe malul Dâmboviţei reşedinţă domnească, cel puţin până spre finele anului 1461. Aşadar, orice tur ghidat am porni prin vechiul Bucureşti, se cade să-l începem din faţa Palatului Voievodal Curtea Veche, şi apoi să atingem câteva locuri simbolice din Capitală, mai cu seamă că, la un moment dat, urbea era considerată un oraş al bisericilor şi al hanurilor.

image

Să purcedem

Turul porneşte din cel mai vechi punct al oraşului, Curtea Veche, cuprinzând apoi istorii colorate, savuroase, despre Biserica Curtea Veche, cea mai veche biserică păstrată în Bucureşti, Hanul lui Manuc, Mănăstirea Radu Vodă, Strada Lipscani, Hanul cu Tei, Spitalul Colţea şi Casa Melik (azi Muzeul Theodor Pallady). Ordinea în care am ales să prezentăm aceste obiective nu este una a vechimii cronologice, ci e, mai degrabă, una practică, utilă celui care doreşte să descopere aceste monumente pline de istorie. Pentru spaţiul religios ne-am limitat de această dată doar la cele mai vechi biserici şi mănăstiri păstrate din Bucureşti, urmând să alocăm un spaţiu extins într-un alt articol-traseu.

Bucureştiul a apărut, aşadar, la această intersecţie de drumuri, acolo unde primii voievozi ai Ţării Româneşti au decis să ridice un turn, apoi un fort, pe care Vlad Ţepeş îl dezvoltă într-o cetăţuie. Punctul zero al oraşului este în spatele Hanului lui Manuc, unde sunt astăzi piaţa Sfântul Anton (ruinele fostei biserici cu acelaşi nume sunt vizibile şi acum), Biserica Domnească şi Curtea Veche. Această cetăţuie era fix pe drumul care venea de la Giurgiu şi, în acelaşi timp, din lumea otomană şi care se ramifica de aici în trei direcţii diferite: către Moldova şi apoi Polonia, către Braşov şi spaţiul german sau către capitala Ţării Româneşti din acele vremuri, Târgovişte. Importanţa micului târg a crescut în vremea lui Vlad Ţepeş, când a devenit reşedinţă domnească, asemenea celei de la Târgovişte.

Reşedinţa lui Vlad Ţepeş

Amplasamentul cetăţii lui Vlad Ţepeş a stârnit la început numeroase controverse. Cercetările arheologice desfăşurate între anii 1967-1973, care au scos la iveală un şir de cetăţi ale Bucureştilor, au confirmat că pe malurile Dâmboviţei, în acest spaţiu anume, au fost descoperite nu numai Cetatea lui Vlad Ţepeş, dar şi o construcţie anterioară acesteia, ridicată cu un secol înainte. Peste ruinele acestei construcţii a ridicat Vlad Ţepeş o nouă cetate, în anii 1458-1459, cu ajutorul meşterilor braşoveni, de aici emiţând documentul din septembrie 1459. Noua reşedinţă domnească a lui Ţepeş avea o formă dreptunghiulară şi era realizată din bolovani de râu şi mortar. Se prezenta ca o construcţie cu subsoluri mult înălţate, cu parter dotat cu încăperi pe toate cele patru laturi şi curte interioară. Această cetăţuie ajunge să devină cu adevărat Curte Domnească în vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554; 1557-1559). Deşi e cunoscut drept un voievod loial sultanului şi cu o domnie foarte agitată, Mircea Ciobanul a amenajat un Palat Domnesc în adevăratul sens al cuvântului; iar ceea ce se poate vizita astăzi sunt chiar pivniţele acestui palat. Mircea Ciobanul a renunţat complet la planul cetăţii lui Vlad Ţepeş, aceasta dobândind o nouă compartimentare. Pivniţa era de formă dreptunghiulară, împărţită în patru nave, acoperite cu bolţi semicirculare sprijinite pe arce dublouri, care se descarcă pe stâlpi cruciformi. În apropierea noului Palat Domnesc, Mircea Ciobanul a ridicat un lăcaş religios, cu hramul Buna Vestire.

image

Curtea Domnească, prăduită

Având în vedere vremurile tulburi pe care le-a cunoscut Ţara Românească în perioada medievală, Curtea Domnească era des jefuită ca urmare a invaziilor străine. Cu toate acestea, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curtea a fost extinsă, în special în vremea lui Constantin Brâncoveanu, care a ridicat aici ateliere pentru meşteşugari, precum şi închisori şi o gheţărie. Tot din porunca voievodului-martir a fost adăugat un nou etaj, iar sala tronului, aflată în imediata vecinătate a loggiei, a dobândit o suprafaţă de 300 m². Din nefericire, s-au păstrat puţine vestigii din această încăpere istorică. Ceea ce în schimb uimea în acele vremuri era spaţiul aflat între faţada edificiului impunător şi albia Dâmboviţei, amenajat tot cu terase şi grădini. După mazilirea lui Constantin Brâncoveanu, Curtea Veche a fost afectată de incendiul din 1718, apoi de cutremurul din 1738, inundaţii repetate, jafurile războaielor – în special de războiul ruso-turc (1768- 1774) şi de nevolnicia celor aflaţi la cârma ţării. În mai puţin de 50 de ani de la moartea lui Brâncoveanu, mai exact în vremea ocupaţiei ruse (după 1763), a ajuns să fie locul unde se adăposteau „scursurile” societăţii. Noii domni fanarioţi au căutat alte locuinţe, iar Vodă Caragea a scos la licitaţie tot spaţiul fostei reşedinţe voievodale. Singura construcţie care a rămas în picioare a fost Biserica Domnească a lui Mircea Ciobanul.

Biserica Sfântul Anton, cea mai veche din Bucureşti

Dacă facem doi paşi pe lângă ruinele fostei reşedinţe domneşti, vedem imediat biserica pe care tot bucureşteanul o numeşte „Sfântul Anton” sau „Antonie cel Mare”. Hramul original este Buna Vestire şi construcţia era pe-atunci în centrul Curţii Domneşti. Acest lăcaş a fost ridicat de voievodul Mircea Ciobanul în secolul al XVI-lea, pe locul fostei biserici, ctitorită de Mircea cel Bătrân. Biserica Sfântul Anton Curtea Veche este cea mai veche biserică din Bucureşti şi a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnilor Ţării Româneşti. Ea are un plan trilobat, o influenţă arhitecturală sârbească şi este o copie a Mănăstirii Cozia. Lăcaşul a suferit şi el o serie de transformări de-a lungul timpului. În anul 1611, biserica a fost refăcută de Matei Basarab, după ce fusese incendiată şi jefuită.

image

Prădată din nou în timpul invaziei turco-tătare, e refăcută de domnitorii Gheorghe Ghica, între ani 1660 şi 1664, şi Gheorghe Duca, în perioada 1673-1678. Cea mai importantă transformare a avut loc în anul 1715, când i s-a adăugat portalul de la intrare. Biserica a fost mărită de Nicolae Mavrocordat în secolul al XVIII-lea. După incendiul din 1847, care a pârjolit tot Bucureştiul, Biserica Sfântul Anton, ale cărei ruine se văd în piaţă, lăcaş de cult ce a deservit ani de-a rândul puşcăria din apropiere, a ars şi a fost distrusă. Atunci s-a decis ca Biserica Domnească să ia şi cel de-al doilea hram, cel al Sfântului Antonie cel Mare. Din acest motiv, cei mai mulţi bucureşteni ştiu vechea biserică domnească drept Biserica „Sfântul Anton”.

Stânga-mprejur la Hanul lui Manuc

Cu spatele la cele două obiective descrise mai sus, ni se deschide în faţă imaginea unui autentic caravanserai. Fiind un oraş negustoresc şi nod comercial major, Bucureştiul a avut întotdeauna numeroase hanuri. Identificăm cel puţin trei tipuri diferite: hanurile domneşti, cele ale unor oameni foarte bogaţi din acele vremuri şi hanurile de mahala. Hanurile domneşti erau de mari dimensiuni şi aveau în centru o biserică sau o mănăstire, iar o parte din veniturile hanurilor mergeau pentru întreţinerea respectivului lăcaş de cult. Hanurile negustorilor bogaţi nu aveau biserici, dar rivalizau prin condiţiile oferite călătorilor, spaţii de depozitare pentru mărfuri, cu aşezămintele domneşti.

Hanurile de mahala erau mai degrabă nişte construcţii din lemn ridicate pentru drumeţii care nu îşi permiteau să îşi ia o odaie la hanurile mari ale oraşului. Hanul lui Manuc face parte din a doua categorie. Şi deşi a fost unul dintre multele hanuri ale Bucureştiul în secolele XVII-XVIII, este unul dintre puţinele care au rezistat până astăzi probei timpului. Ridicat între 1806-1808 de Emanuel Mârzaian, un armean bogat, numit de turci Manuc Bey al Moldovei, istoria hanului se leagă strâns de istoria personală a întemeietorului. Faima rapid câştigată a hanului se datorează astfel lui Manuc, un aventurier, un negustor şi un om politic, cu o istorie controversată, posesor al unei averi enorme. Hanul lui Manuc a fost ridicat pe o bucată de teren ce a aparţinut Curţii Domneşti. Aflat în centrul oraşului, a devenit un loc propice pentru întâlniri sau odihnă pentru negustori şi pentru tot felul de muşterii. Exista o curte interioară – în care trăgeau căruţe şi caravane aflate în tranzit – care era ornamentată cu o grădină mică şi cu o fântână arteziană. Configuraţia arhitectonică a ansamblului constă în 15 pivniţe boltite la subsol, 23 de prăvălii la parter, două saloane mari, magazii, bucătării şi camere pentru servitori, precum şi un tunel în care puteau intra 500 de persoane. Clădirea avea un singur etaj cu 107 camere, cu porticuri deschise, sprijinite pe piloni de lemn, printre care se deschideau arcade, iar accesul se făcea pe două scări de lemn. În exteriorul hanului se aflau magazine cu cele mai diverse produse, de la covoare turceşti, la parfumuri fine importate din Londra sau Paris.

image

Hanul lui Manuc a fost gazda negocierilor preliminare ale Tratatului de pace ce a încheiat războiul ruso-turc în 1812. După moartea lui Manuc Bey în 1817, hanul a avut numeroşi proprietari şi chiar a fost pentru o scurtă perioadă sediul Primăriei Bucureştiului. La începutul anilor 1860 a fost vândut lui Lambru Vasilescu, care renovează clădirea şi o redenumeşte Grand Hotel de la Dacie. În cele două mari săli ale hotelului erau organizate petreceri şi evenimente mondene pentru burghezia bucureşteană, precum şi baluri mascate de trei ori pe săptămână. De asemenea, aici a avut loc şi primul spectacol de operetă din România. În anii de dinaintea Primului Război Mondial, Sala Dacia a fost locul de reuniune a politicienilor români – Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu – care militau pentru intrarea României în război alături de Antanta, pentru recuperarea Transilvaniei şi Bucovinei. Hanul a fost restaurat în repetate rânduri – 1848, 1863, 1970, 1992 –, dar s-a păstrat structura originală. Astăzi, Hanul lui Manuc s-a transformat într-un hotel cu restaurant, pivniţă şi cafenea, şi este înconjurat la exterior de magazine, ca odinioară.

Mănăstirea Radu Vodă a găzduit prima bibliotecă din Bucureşti

 Lăsăm în spate această vatră a Bucureştiului pentru a merge până la Mănăstirea Radu Vodă. Acest edificiu ridicat cu multă migală de către domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577), strănepot al lui Vlad Ţepeş, pentru a muta sediul Mitropoliei Ungro-Vlahiei de la Târgovişte la Bucureşti, are o istorie extraordinară. „Radu Vodă” este, de departe, cea mai...citeşte continuarea pe historia.ro

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite