Iubiri regale, episodul 6. Elena Lupescu, regina neîncoronată a României. Presa franceză: „Săraca doamnă Lupescu, de ea depinde toată politica românească“

Relaţia dintre Elena Lupescu şi regele Carol al II-lea a afectat mai mult decât vieţile lor şi ale familiei regale, a schimbat chiar cursul istoriei, de la demisia prim-miniştrilor până la schimbarea societăţii româneşti în perioada interbelică. Însă, chiar şi în faţa dezastrului, n-au renunţat unul la celălalt, şi-au văzut împreună de propriul drum. Din exil au venit şi în exil s-au întors

În vara lui 1930, politica românească fierbea. Între zvonuri şi uneltiri, cert era că se pregătea revenirea în ţară a principelui Carol, care renunţase la succesiunea la tron în 1925, pentru a-şi consuma în tihnă amorul cu Elena Lupescu. Negocierile au durat câteva luni şi punctul-cheie al discuţiilor era chiar amanta lui: i se cerea să renunţe la ea pentru a i se permite să preia tronul. Istoria pe scurt a restauraţiei carliste e binecunoscută: întors în ţară cu paşaport fals, pe 6 iunie 1930, Carol al II-lea negociază cu premierul Iuliu Maniu punerea sa pe tron, monedă de schimb fiind renunţarea la Duduie. Pe 8 iunie este încoronat, iar peste vreo lună îşi calcă promisiunea şi o aduce pe Elena Lupescu în ţară. Numai că, de fapt, culisele restauraţiei carliste au avut o altă naraţiune.

Farsa restauraţiei

Prinţul Carol şi Elena Lupescu locuiau în Franţa când începuseră tatonările din partea guvernului Vintilă Brătianu, prin 1927. Diverşi trimişi sondau intenţiile prinţului şi îl tot îndemnau să îşi respecte datoriile faţă de Coroană şi faţă de ţară. Atunci s-a înfiripat planul, care-a fost dus la bun sfârşit în 1930. Scrie Elena Lupescu în memorii: „Am pus la punct împreună cu Carol o stratagemă: când Ciolan (n.r. – ambasadorul român la Paris) a venit să-l viziteze pe Prinţul Carol, în mijlocul discuţiei lor, voi intra întâmplător în salon, să le aduc cafele. «Vai, dle Ciolan, am zis, am auzit ultimele d-voastră cuvinte, cum credeţi că aş putea sabota misiunea istorică a Prinţului Carol. Nu, pentru nimic în lume, nu voi reveni la Bucureşti dacă va avea loc încoronarea lui ca rege». La care, Carol a adăugat cu un ton trist: «Duduia a dorit întotdeauna binele meu, recunoştinţa mea pentru dânsa este imensă, devotamentul ei nu-l voi uita, dar istoria trebuie să se împlinească». După plecarea lui Ciolan, ne-am distrat că stratagema reuşise“.

La Bucureşti, s-a raportat că prinţul se lasă înduplecat. Pe lângă demnitari, Carol era în discuţii şi cu fratele său, prinţul Nicolae, care era membru al Regenţei. „Regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, greu de dus şi proastă conducătoare. Mare prostie ai făcut să te cari“, îi scria prin 1929 prinţul Nicolae lui Carol, care-l asigura, la rândul lui, că e hotărât să accepte tronul. Când a sosit vremea să vină la Bucureşti, Carol n-a fost însoţit, bineînţeles, dar ştia că n-avea să rămână singur multă vreme. „Ne-am despărţit cu greu, Carol m-a sărutat mult şi mi-a jurat că mă va aduce cât mai repede posibil la Bucureşti. Să fim din nou împreună“.

Elena Lupescu; Sursa fotografii: Historice.ro. Mai multe fotografii cu Elena Lupescu, aici.

„Pagubă în ciuperci“

În aceeaşi vară a lui 1930, Duduia a venit la Bucureşti, în ciuda recomandărilor regelui să mai aştepte o vreme, că o cheamă el. „Parcă uitase cu cine are de-a face. Nimeni nu-l cunoaşte mai bine pe Carol decât mine, pare un bărbat puternic, un taur, pradă uşoară femeilor. Mi-a fost teamă să nu-l pierd, bucureştencele sunt frumoase, atrăgătoare, au sexapil. El îmi scria Duduia în sus, Duduia în jos, să am răbdare, dar eu n-am mai rezistat“, nota ea în memorii. Şi a venit în România fără să anunţe, i-a făcut surpriză. A stat o vreme pe la Sinaia, dar după puţin timp s-a mutat la Palatul Regal din Bucureşti. Regina Elena a fost izolată de rege şi apoi exilată în Italia, prinţul Mihai era despărţit de mama lui, premierul Iuliu Maniu vedea cum se batjocorise cuvântul dat şi cum Elena Lupescu şi regele Carol al II-lea se afişează împreună nestingheriţi. „Când a aflat, Maniu şi-a dat demisia. Pagubă în ciuperci. S-a găsit repede un alt prim-ministru. Erau mulţi care ardeau de dorinţa să devină şef al guvernului“, scria Duduia. Istoria a demonstrat că a cam fost pagubă demisia lui Maniu, căci în cei zece ani de domnie ai lui Carol s-au succedat la putere 16 guverne, că doar existau doritori. În plus, pe lângă instabilitatea politică, a luat naştere aşa-numita camarilă, un grup de interese din jurul lui Carol şi al Elenei.

„Mă simt bogată!“

Elena Lupescu se declara cam nefericită pentru că trebuia să stea izolată şi ducea o viaţă sedentară, dar regele se dădea peste cap să-i facă pe plac. Nu se puteau afişa împreună la dineuri oficiale, dar o lua mereu la seratele neoficiale, pe unde umblau tot felul de oameni importanţi, la care putea avea acces. Adesea, plecau în vacanţe în străinătate sau la mare. De pildă, Elena Lupescu nota în memorii un episod în care s-a dus la Mamaia cu Carol şi Mihăiţă, în 1937. „Nu ştiu ce gândeşte Mihăiţă când ia masa cu tatăl său şi cu mine. Şi nu ştiu ce i-a povestit regina Elena. Mihaiţă nu-i de felul lui prea vorbăreţ, aşa că nu voi ştii niciodată ce e cu adevărat în capul şi inima lui. (...) Erau cu noi Mihăiţă, Puiu Filitti, Ernest Urdăreanu care i-a dat cadou lui Mihăiţă o barcă mică de cauciuc. Mihăiţă ţipa de plăcere şi m-a stropit cu apa mării. Carol ne privea şi se vedea cât e de satisfăcut că între mine şi Mihăiţă există relaţii normale, amicale“, scria ea. N-a ştiut Elena Lupescu ce era în capul şi inima lui Mihăiţă, dar regele a spus limpede, mai târziu, ce gândea: „La început, am fost mâhnit de ideea că trebuie s-o întâlnesc. Cu timpul, mi-am dat seama că e o persoană vulgară, nu ştiu cum să spun, o natură ţipătoare, stridentă. N-am găsit-o niciodată frumoasă. Răspândea în jurul ei un fel de nelinişte, ceva rău. Alături de ea nu puteai să scapi de o anumită stinghereală. Chiar şi atunci când voia să-ţi intre în voie o făcea într-un fel agresiv“.

În fine, printre gesturile pe care Carol al II-lea le făcea ca să intre în graţiile Duduii erau, desigur, şi cadourile. A dat încă de când s-a suit pe tron: mai întâi, un teren şi nişte clădiri în Parcul Filipescu, pe aleea Vulpache 2. „Regele chiar mă adoră. Când a văzut cât m-am bucurat mi-a promis şi alte proprietăţi“, scria ea. Şi au venit şi acelea în curând: un teren la Techirghiol şi un altul la Sinaia, care au făcut-o pe Duduie să exaclame încântată: „Mă simt bogată!“.

Ultima aniversare în România

Cel mai important eveniment din timpul domniei lui Carol al II-lea a fost, cu siguranţă, Dictatul de la Viena, de pe 30 august 1940, prin care Ungaria primea mai bine de jumătate din Transilvania. Situaţia
l-a preocupat mult pe rege care a tot pus în balanţă ce e de făcut. „La 8 iunie eram la Zenit, azi sunt la Nadir. Mă chinuie, de ieri, gândul dacă am dreptul de a lua această răspundere, într-un fel sau altul, dacă n-aş face mai bine să renunţ la toate şi să fac gestul suprem de a abdica. (...) Am spus o vorbă, azi-seară, Duduiei şi lui Urdăreanu asupra acestui gând care mă frământă; au respins cu indignare ideea. Eu tot voi rămâne răstignit de crucea mea, voi îndura insultele şi prigonirea, aşa cere datoria mea de suveran“, nota el în jurnal. Dar s-a mai liniştit în zilele următoare, mai ales că pe 2 septembrie Elena Lupescu îşi sărbătorea ziua de naştere: „O deştept cu flori şi cu un dar de farfurii de argint, singurul lucru mai de soiu ce l-am putut găsi în aceste vremuri grele. Ce urare aş putea să-i fac în aceste zile de amărăciune, afară de sănătate şi aşa să ne ajute Dumnezeu“. Peste numai trei zile regele Carol al II-lea era forţat să abdice, gândurile sale negre deveneau realitate. Pe 6 septembrie 1940 părăsea România, cu Elena Lupescu, şi îl lăsa la conducerea statului pe tânărul rege Mihai.

Eram divorţată de peste cinci ani de locotenentul Tâmpeanu, un tip şters, lipsit de imaginaţie. Tipul mă ţinea acasă, aproape închisă, aşa că divorţul din 1920 mi s-a părut o adevărată eliberare. Îmi plăcea să ies în lume, să fiu elegantă, să flirtez, în sensul bun al cuvântului. Şi de ce nu? Eram tânără, frumoasă, aveam, cum se zice, sexapil. Elena Lupescu, în memorii

Misterele şi farmecele Magdei: «Te aştept mâine, în apartamentul meu»

După ce a ajuns în vizorul public, viaţa şi faptele Elenei Lupescu au beneficiat de un tratament special. Într-o oarecare măsură, au fost ajustate, în general de către aceia care nu o simpatizau. Şi nu erau tocmai puţini. Zvonurile au devenit legendă şi s-au răspândit până peste hotare. Aşadar, unele dintre cele mai întâlnite descrieri ale Elenei Lupescu cuprindeau următoarele detalii: că era evreică, că o chemase Wolff, sau alt nume evreiesc, pe care şi-l schimbase, că avea părul roşu vopsit cu henna şi că o chema Magda. În perioada în care a stat în exil alături de Carol, în Franţa, Elena Lupescu a scris o pagină biografică pe care a dat-o spre publicare, în care încerca să lămurească lucrurile – pentru cine avea chef să renunţe la conspiraţii şi să îi dea crezare.

„Să-i ia dracul pe aceşti mizerabili“

Ia lucrurile de la început: s-a născut pe 2/15 septembrie 1896, la Iaşi, iar în certificatul său de naştere stă scris numele Elena Lupescu. De unde au apărut Magda, Wolff sau Grunberg zice că nu ştie. Mama ei, Eliza, era rusoaică şi tatăl, Nicolae, a fost farmacist şi nu i-a dezvăluit niciodată că ar fi neam de evrei. „Poate că tatăl meu a fost evreu şi s-a creştinat, nu ştiu. Eu nu l-am întrebat niciodată nimic, probabil că în adâncul cunoştiinţei mele nu am vrut să ştiu adevărul în această chestiune. Toată lumea ieşeană şi mai târziu bucureşteană e convinsă că sunt evreică. M-am silit dintotdeauna să arăt că nu mă interesează acest subiect, dar în adâncul sufletului meu această pisică sălbatică zgârie şi-mi tulbură liniştea“, adaugă ea. Într-o scurtă menţiune, recunoaşte că cel mai tare o deranjează aluziile că ar fi „o profesionistă a trotuarului“, o damă de companie care l-a subjugat pe prinţ. Nici vorbă, Carol o adoră, e convinsă, i-a spus-o şi i-a demonstrat-o de nenumărate ori, scrie Lupescu. „Să-i ia dracul pe aceşti mizerabili, aş putea să-i ucid cu propriile mele mâini“.

„Ai un păr atât de frumos!“

O altă enigmă din viaţa Elenei a fost întâlnirea cu prinţul. Unii au zis că s-au cunoscut la un bal al ofiţerilor ţinut în Bucureşti; alţii, că s-au văzut la Operă şi el i-a făcut cu ochiul; alţii, că l-ar fi aşteptat să treacă cu maşina pe un drum bucureştean, în beznă, şi s-ar fi prefăcut că tocmai a fost victima unui accident şi l-a lăsat să o salveze. Vine şi Elena cu o versiune: prima dată, s-au văzut în casa administratorului unei moşii regale, erau copii. El avea 15 ani, ea, 9. „De multă vreme am vrut să te cunosc. Ai un păr atât de frumos!“, i-ar fi spus Carol, conform memoriilor Elenei.

S-au regăsit în 1925, când Carol venea de la funeraliile regelui Angliei şi a făcut o escală la Paris, unde se afla şi ea. S-au întâlnit în casa unui ataşat al Legaţiei, la o recepţie. Era 14 februarie 1925. „«Aş dori, a început vorba Prinţul, să reînnoim vechea noastră prietenie, din zilele când eram în România.» Am observat că e foarte obosit şi deprimat, şi n-am putut să-i rezist. Răspunsul meu a fost din adâncul sufletului, fără alt gând decât acela de a mi-l face prieten. I-am răspuns: «Te aştept mâine, în apartamentul meu». În ziua următoare, Prinţul mi-a făcut o vizită, acasă la mine, şi a fost cât se poate de corect cu mine, deşi afectuos“. Şi de aici înainte, s-a legat prietenie, s-a înfiripat dragoste, cum se întâmplă.

Întâlnirea cu Prinţul Carol a fost accidentală, dar, deşi sunt destul de îndrăzneaţă, nu am putut rosti nicio vorbă. Stăteam unul în faţa celuilalt, şi din prima clipă am simţit cum arde de dorinţă să mă posede. Într-un tâziu, Prinţul Carol mi-a spus cu un glas sugrumat: «Trebuie să te revăd». Elena Lupescu, în memorii

Despre fericire şi alte cazne

Până să îl întâlnească pe Carol, despre care scrie că a fost singurul om al vieţii ei, Elena Lupescu fusese destul de nefericită. S-a căsătorit încă de la vârsta de 16 ani cu un ofiţer român, unul Tâmpeanu. Mariajul n-a ţinut, nepotrivire de caractere: „Un scurt timp am trăit fericiţi împreună, dar mai apoi ne-am dat seama că caracterele noastre se deosebesc prea mult şi gusturile diferă atât, încât o viaţă armonioasă era cu neputinţă“, scrie ea în memorii. Până să apuce să divorţeze, România a fost prinsă în Primul Război Mondial, iar toată familia s-a dus pe front, unde Elena şi mama ei s-au îngrijit de copiii orfani şi de soldaţii răniţi. După încheierea conflictului, Elena nu s-a mai întors în casa bărbatului, iar în 1920 s-a pronunţat divorţul. Mai puţin discutat a fost faptul că Elena Lupescu a avut două fetiţe, dar ambele au murit, una la naştere şi alta la vârsta de un an, iar aceasta a fost o traumă care-a urmărit-o multă vreme.

Carol avea un prieten comandant de poliţie, unul Tăutu, ne-am revăzut în casa acestuia. A fost ca un ciclon, ne-am iubit nebuneşte, am stat o zi şi o noapte împreună. Ştiam că din acea clipă nu va mai exista un alt bărbat în viaţa mea. Elena Lupescu, în memorii, despre prima întâlnire cu Carol

Ştiri externe de alcov: „Curtezana nr. 1 a lumii este astăzi doamna Magda Lupescu“

Aventurile amoroase ale lui Carol al II-lea au fost dintotdeauna de interes pentru presa românească, dar şi pentru cea internaţională. Însă, când a plecat cu Duduia în Franţa şi a renunţat la tron, în 1925, cuplul a devenit o apariţie mondenă de neratat. Pe lângă spionii români aflaţi pe urmele prinţului, erau şi zeci de fotografi şi ziarişti care voiau să ştie picanteriile vieţii unui prinţ care a dat coroana pe dragoste. Totuşi, articolele nu erau flatante pentru Elena Lupescu, de foarte multe ori. Nu e vorba, toată lumea zicea că e frumoasă, sau dacă nu spunea că e, atunci nu spunea nimic. Doar că faptul că s-a interpus între rege şi tron, între un soţ şi o soţie, acesta nu era un lucru uşor de trecut cu vederea.

Revista presei internaţionale începând din 1930, când începuseră deja pregătirile pentru întoarcerea lui Carol al II-lea în ţară pentru a fi repus în drepturi, dezvăluie câteva pasaje în care doamna Lupescu era prezentată uneori în posturi de-a dreptul ridicole. Iată câteva exemple.

Iorga şi instigarea la suicid

„De mai bine de trei ani, prinţul Carol trăieşte în Franţa. Fără îndoială, a recunoscut neplăcerile unei reşedinţe la Paris, căci Alteţa sa nu mai locuieşte la Neuilly, ci în castelul de la Coésme, în apropiere de Belléme. Trăieşte cu doamna Lupescu şi secretarul său particular, un tânăr, domnul Dimistrescu“, scriau francezii de la „Cyrano“, o revistă săptămânală de satiră, în articolul „Romanul prinţului Carol“, de pe 11 mai 1930. Era o descriere a traiului pe care Carol şi Elena Lupescu îl aveau în cuibuşorul lor ferit de lume. Prinţul alesese Coésme, spuneau autorii, pentru că viaţa la Paris fusese piperată de prea mulţi spioni angajaţi de liberalii români, avizi să ştie fiecare pas al său, mai ales prin ce cluburi de noapte şi prin cine-ştie-ce „dancing montmartrois“ umblă. Aşadar, Carol a ales izolarea. Şi nu era rău, dimpotrivă, mai ales că începuseră deja să se agite demnitarii români să-l convingă să revină pe tronul României.

„În castelul său din Coésme, munceşte din greu – n-a cucerit el ultima dată la Sorbona titlul de doctor în Litere? – primeşte rapoarte şi partizani. Zilele trecute, profesorul Iorga, liderul unui partid, a cerut să vorbească cu doamna Lupescu. – «Vă implor, doamnă», i-a spus el. «Înţelegeţi că sunteţi un obstacol în revenirea regelui în România. Dispăreţi... Dar o doamnă ca dumneavoastră n-are decât o singură cale de dispariţie, omorâţi-vă...» Doamna Lupescu a promis că se va gândi: încă râde de sfatul pe care i l-a dat acel bun domn Iorga, profesor de astronomie, şi care rămâne, de altfel, adesea, pe Lună“, continuau redactorii „Cyrano“, făcând aluzii la naivitatea marelui istoric. Nu se ştie cum s-a purtat cu exactitate discuţia dintre Iorga şi Lupescu, dar cu siguranţă se făcuse şir la uşa castelului din Coésme de carlişti care cereau acelaşi lucru. Unii veneau chiar şi cu soluţii mai blânde decât radicalul Iorga: „Senatori români au venit la castelul din Coésme, cu scopul de a o convinge pe doamna Lupescu. «Lăsaţi-l pe Carol să devină rege. Vă este imposibil să deveniţi regină. Dar veţi rămâne «favorită»... Vă veţi instala în Serbia, aproape de graniţă, şi vă promitem că prinţul, adică vrem să zicem regele Carol, va veni să vă vadă o dată sau de două ori pe lună». Săraca doamnă Lupescu, căreia Iorga i-a întins o fiolă cu otravă, şi căreia prieteni mai devotaţi i-au oferit clasa întâi – la cuşetă – spre Belgrad. De ea depinde toată politica românească“, concluzionau francezii.

Presupusele filosofii ale Duduii

Istoria a consemnat: pe 8 iunie 1930, Carol al II-lea sosea în România şi avea loc restauraţia. Satiricii de la „Cyrano“ au revenit şi ei asupra subiectului, în ediţia din 15 iunie 1930, când au publicat articolul „Al doilea roman al prinţului Carol“. Încep printr-o retrospectivă a negocierilor din ultimele luni, când cheia discuţiilor era chiar Elena Lupescu, în sensul în care nu putea reveni cu ea în ţară. Aşadar, la începutul verii lui 1930, Carol urca pe tron la Bucureşti, iar Elena se dusese la Interlaken, în Elveţia, aflaseră ziariştii de la „Cyrano“: „Meditează, lângă faimosul lac, asupra sorţii efemere a concubinelor prinţilor“, scriau francezii, mai mult speculând capacităţile de introspecţie ale Duduii.

Lupescu se întoarce

O lună mai târziu, liniştea s-a tulburat, tot din cauza Elenei Lupescu. Planurile iniţiale au fost răsturnate, iar amanta regelui a revenit în ţară. „Regina Elena, gata să şteargă cu buretele anii furtunoşi din viaţa soţului ei, părea dispusă să reia legăturile rupte cu el. Şi bunul popor român, care nu poate accepta să aibă monarhi cu «mauvais ménage», îşi freca mâinile în unanimitate“, încep cei de la „L’Impartial“ articolul „Avatarurile menajului regal din România“, de pe 20 iulie 1930. Explică apoi şi de ce oamenii creduli şi le-au frecat degeaba: „Pentru că frumoasa doamnă Lupescu, aşa de frumoasă cum este, spunem noi, irezistibilă, a intrat în scenă. Ştim că doamna Lupescu, care părea să încline spre raţiunile de stat în favoarea revenirii prinţului Carol, s-a schimbat imediat după plecarea amantului său. Aşa că a părăsit Franţa pentru a merge la Sinaia unde familia regală şi Curtea petrece lunile de vară. E adevărat că doamna Lupescu a plecat din Sinaia sâmbătă, chiar în ziua în care erau aşteptaţi prinţesa Elena cu micul prinţ Mihai. Dar n-a mers departe, nu mai departe de Snagov, la 30 de kilometri de Bucureşti, şi s-a cazat într-unul dintre apartamentele din proprietatea prinţului Nicolae, fratele regelui. Iar regele Carol a mers să-şi vadă vechea prietenă“.

„Amanta regelui s-a instalat în Palatul Regal“

Cu Elena Lupescu în spate, nici Carol al II-lea nu se mai ferea să-şi sfideze propria familie. Treptat, chiar Elena Lupescu ajunsese să tragă propriile sfori. Principala victimă era, fireşte, soţia regelui, Elena a Greciei. „Curtezana nr. 1 a lumii este astăzi doamna Magda Lupescu, amanta evreică cu părul roşu a regelui Carol al II-lea. Presiunile puse de curtezana Magda de a o goni pe regina Elena (nici măcar de la putere, ci fizic, din România) au fost neîndurătoare de multe luni. Nu demult, un prieten englez al reginei greu-apăsate a primit vorbă de la ea că «capitularea pare inevitabil㻓, scriau, succint, dar tăios, cei de la revista „Time“, pe 22 iunie 1931.

Într-adevăr, în 1931 a venit hotărârea lui Carol al II-lea ca regina Elena să plece în exil, căci nu considera să existe altă cale de convieţuire. „Regele Carol, care a obligat-o pe regina Elena să părăsească România, a format o comisie de judecători români, care în afara formelor juridice, a declarat că mariajul regelui şi reginei este acum inexistent. În afară de aceasta, l-a izolat pe tânărul prinţ Mihai, care nu şi-a văzut mama la plecare. Amanta regelui s-a instalat în Palatul Regal unde guvernează cu ostentaţie. Iritarea este mare în ţară. Doamna Lupescu (...) nu e mulţumită să se fi instalat în Palatul Regal, îşi manifestă şi dorinţa de a primi vizite oficiale şi în special agenţi diplomatici străini. Regele rezistă încă acestei pretenţii din urmă“, consemna „Les Échos“, pe 11 august 1931. Ascensiunea Elenei Lupescu era de netăgăduit, era amanta supremă şi regina neîncoronată a României, căci stătea la dreapta regelui şi i se dădea ascultare. Restul e istorie.

Drame, de la ficţiune la realitate

În perioada domniei lui Carol al II-lea, ştirile din străinătate despre Elena Lupescu erau legate, în general, de călătorii, de modă sau de relaţia sa nepotrivită cu regele României. Totuşi, în 1936, a apărut şi un altfel de unghi. În articolul „Filmul senzaţional“, din 9 octombrie 1936, revista „Cyrano“ anunţa că amanta regelui român a scris un scenariu de film şi aşteaptă să înceapă filmările: „O ştire senzaţională ne parvine din România: Magda Lupescu, favorita regelui Carol, a scris un scenariu care e la fel de palpitant ca însăşi viaţa – ceea ce e firesc, deoarece e chiar a ei. Pentru a-şi lansa scenariul, frumoasa româncă a făcut să circule detalii senzaţionale: «Garda de Fier» decisese să o asasineze. Pentru a evita sfârşitul prematur al unei existenţe fericite şi pline de evenimente, doamna Lupescu declară că şase rusoaice care seamănă cu ea se află mereu în apropierea ei, în aşa fel încât «Garda de Fier», în dubiu, se abţine să împuşte o femeie frumoasă. (...) Noi suntem mulţumiţi, pentru că fermecătoarea româncă va fi propria sa interpretă. Sperăm că nu va vorbi despre soţia regelui: Elena a Greciei, care duce o viaţă calmă, demnă şi non-cinematografică în Italia“.

Doi ani mai târziu, în februarie 1938, când România cădea pe panta autoritarismului, Duduia regelui a fost subiect de discuţie şi în reviste mai serioase, de specialitate. De pildă, revista „Ambassades et consulats. Revue de la diplomatie internationale“ făcea o analiză a relaţiilor franco-române din Belle Époque până în prezent şi arăta derapajele politicii româneşti în perioada carlistă, cu succesiunea rapidă de guverne, cu lideri politici antisemiţi, cu premieri-marionetă, şi concluziona: „România, în plină prosperitate economică, România care beneficia în sfârşit de magnifica victorie din 1918 este momentan bulversată de acela care avea interesul să o păstreze liniştită. O cauză mică, un efect mare. Domnişoara Lupescu, amica regelui, este, fără să vrea, desigur, la originea dificultăţilor româneşti. Dacă Partidul Naţional Ţărănesc nu a urmat, conform constituţiei, Partidului Liberal s-a întâmplat pentru că şeful său a fost împotriva acestei doamne“.

„Toţi mă credeau muribundă, dar eu mă simţeam cea mai fericită femeie din lume“

Pe 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a fost forţat să abdice. Trei zile mai târziu, a ajuns la Lugano, cu 11 vagoane ale trenului regal, în care-şi încărcase o parte din avere şi pe Duduia. Au vrut să primească azil în Elveţia, dar n-a fost cu putinţă. Lungul exil a început cu peripeţii. Din Elveţia, s-au decis să meargă la Lisabona, dar au fost blocaţi în Barcelona câteva luni. Din Spania fug în Portugalia şi, de aici, părăsesc continentul european pentru America. Pe 3 mai 1941 se îmbarcă pe vasul Excambion cu destinaţia insulele Bermude, apoi Cuba şi, în final, Ciudad de Mexico. S-au stabilit în suburbia Coyoacan, într-o vilă cu opt camere. Au găsit şederea în Mexic încântătoare. De ce să nu fie? Aveau două maşini, valet şi cameristă, doi servitori cubanezi, doi pudeli şi doi pekinezi – „şi pe fostul şambelan regal Ernest Urdăreanu, care este un fel de câine de salon el însuşi“, completau, maliţios, redactorii revistei „Time“, pe 19 ianuarie 1942. Viaţa în exil se scurgea în jocuri de poker, table şi golf, distracţii nocturne pe la clubul El Patio şi dineuri alături de high-life-ul din Ciudad de Mexico.

„Ceremonie nupţială pe patul de moarte“

Următoarea destinaţie de exil a fost Brazilia, mai precis Rio de Janeiro, unde au plecat cu gândul de a face pregătirile pentru reîntoarcerea în Europa. În timpul şederii la hotelul Copacabana, Duduia s-a îmbolnăvit grav: „Eu zac zile şi nopţi în pat, lovită de un virus ciudat. Slăbesc, simt cum puterile mă părăsesc şi doctorii nu ştiu ce să mai fac. Citesc pe feţele lor că mi se apropie sfârşitul“. De teamă că se prăpădeşte Duduia, Carol a decis să-i facă o bucurie şi a început pregătirile de nuntă. Ea nu se putea ridica din pat, dar regele a găsit de cuviinţă să ţină ceremonia chiar în camera de hotel. Pe 3 iulie 1947, a avut loc ceremonia civilă, care a durat cam un sfert de oră. „Toate ziarele au scris despre neobişnuita «Ceremonie nupţială pe patul de moarte». Nu ştiu, toţi mă credeau muribundă, dar eu mă simţeam cea mai fericită femeie din lume. Carol s-a aplecat deasupra patului şi-mi şopteşte: «Dragostea mea, Alteţa Sa Regală Prinţesa Elena a României». Era noul titlu nobiliar pe care îl obţin legal în urma căsătoriei cu un Hohenzollern, Carol – Rege“, nota Elena Lupescu în memorii. După două decenii de concubinaj, Carol se căsătorea a treia oară, iar Elena Lupescu primea titlu nobiliar. A fost însă degeaba, îi trecuse vremea.

Duminicile, toată lumea se întâlneşte cu toată lumea, se ia prânzul împreună. Noi luăm prânzul acasă. Nimeni nu ne invită, dar asta nu ne deranjează. Am învăţat să suportăm şi această situaţie. Elena Lupescu, în memorii, despre viaţa la Estoril

Mar y Sol şi vecinii

După ce starea de sănătate a Elenei s-a ameliorat, cei doi s-au mutat la Estoril, în Portugalia, prin bunăvoinţa guvernului lui Salazar. „Carol mi-a făcut surpriza să cumpere la Estoril, pe numele meu o vilă, Vila Mar y Sol. A cumpărat-o de la un conte rus, beţiv, în mare nevoie de bani. Vecini ne sunt fostul rege Umberto al Italiei şi Prinţul Juan, pretendentul la tronul Spaniei. Un pictor cam într-o ureche, Salvator Dali (sic!), îşi face uneori apariţia, şi el vecin cu noi“, scria Elena în memorii. Au trăit la Estoril, destul de izolaţi, cu rutina lor, până la finalul vieţii. Singurul lucru notabil a fost faptul că s-au căsătorit religios în vara lui 1949: ea şi-a comandat o rochie Chanel – „o rochie de mireasă de mătase albă cum nu s-a mai văzut; Coco Chanel s-a întrecut pe sine“ – şi el şi-a luat un frac negru nou, pentru că cele vechi nu-i mai veneau, se cam îngrăşase. „După slujbă am băut şampanie, am dansat şi am făcut fotografii. Se vedea că suntem nespus de fericiţi. Cândva, cineva a spus despre noi că suntem atât de fericiţi de parcă plutim deasupra pământului, ca şi cum am băut un elixir al dragostei, ca în Tristan şi Isolda“, povestea Elena în memorii.

Când moartea i-a despărţit

Elena Lupescu a murit la vârsta de 81 de ani, pe 28 iunie 1977, după doi ani de boală. Se afla încă în casa din Estoril, unde locuise alături de soţul ei. Funeraliile au avut loc pe 2 iulie şi au fost ţinute de un pastor anglican. La ceremonie au participat numai prietenii apropiaţi şi rudele, iar presa internaţională menţiona că fiul regelui, Mihai, nu a participat. Până să se ia decizia unde să fie înhumată, corpul a fost ţinut la Biserica Sf. Paul din Estoril. Guvernul portughez trebuia să decidă dacă poate fi înmormântată alături de regele Carol al II-lea, în Biserica Sf. Vincent din Lisabona, locul unde, tradiţional, erau înhumaţi regii Portugaliei. Până la urmă, după 17 zile de aşteptare, s-a decis ca prinţesa Elena, fostă Lupescu, să fie înmormântată alături de toate feţele regale ale Portugaliei din ultimele trei sute de ani. Conform testamentului său, bunurile, catalogate de avocatul Francisco de Sousa Taveres drept „o avere medie“, au revenit lui Monique Urdăreanu, văduva fostului mareşal al Palatului în timpul domniei lui Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu. În 2003, osemintele regelui Carol al II-lea din Capela Regilor Portugaliei au fost aduse în România şi, odată cu el, a venit şi Elena Lupescu. Carol a fost reînhumat într-o capelă de la Mănăstirea Curtea de Argeş, dar Elena Lupescu n-a primit un mormânt în Capela Regală, ci mai ferit de ochii lumii, în cimitirul mănăstiri, alături de călugăriţe şi feţe bisericeşti.