Iubiri regale, Episodul 4. O soţie incomodă. Femeia care a înnebunit un rege şi-o ţară

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Carol şi Zizi Lambrino au avut un băiat, pe Mircea, care s-a născut în afara căsătoriei lor de 130 de zile.
Carol şi Zizi Lambrino au avut un băiat, pe Mircea, care s-a născut în afara căsătoriei lor de 130 de zile.

În toamna lui 1918, viitorul rege Carol al II-lea s-a căsătorit, în secret, cu Zizi Lambrino. Mare greşeală. A pus pe jar toată societatea românească. Politicienii au vrut să-l înlăture de la succesiunea la tron, regele Ferdinand l-a trimis două luni în arest şi nu s-a ales decât cu dispreţul românilor şi cu un copil din flori.

27 august/9 septembrie 1918. Prinţul Carol, moştenitorul Tronului României, părăseşte Regimentul 8 Vânători, al cărui comandant onorific era. Nu-i o călătorie oarecare, ci dezertare în toată regula. Ticluise un plan să-şi vadă de propria sa fericire, aşa că pleacă pe furiş din Târgu Neamţ, cu destinaţia Odesa. A urmat un şir de evenimente demn de filme hollywoodiene. Îmbracă o uniformă de ofiţer rus şi, împreună cu iubita sa, Zizi Lambrino, şi cu amicul Şerdici, părăseşte România în automobilul regal. La punctul de frontieră de la Tighina schimbă maşina, dar e recunoscut de un ofiţer austriac, care-l mai văzuse la Braşov. Carol admite că vrea să ajungă la Odesa pentru a se căsători cu domnişoara Lambrino, iar ofiţerul găseşte de cuviinţă să-i înlesnească drumul, pentru ca prinţul să poată duce la bun sfârşit proiectul său devastator pentru ţara inamică Puterilor Centrale. Ba chiar, prin bunăvoinţa comandantului Zeider, le-a fost închiriată o cameră la hotelul Bristol din Odesa.

Pe 31 august/12 septembrie 1918, tinerii îndrăgostiţi ajung la Odesa şi fac aranjamentele de nuntă. A doua zi, ceremonia religioasă este oficiată de preotul Şaravski – care s-a îndurat să-i cunune după ce i-au oferit 50.000 de lei –, la biserica Pokrovskaia, în prezenţa câtorva martori şi a consulului român. Pe 2 septembrie, Carol îşi anunţă familia despre noua sa stare civilă: „Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa“. Răspunsul a fost scurt şi la obiect: „Să aştepţi pe colonelul Ballif“, după cum scrie profesorul Ion Bulei în articolul „Prinţul Carol se căsătoreşte cu Zizi Lambrino“. Ballif îi cere să se întoarcă în ţară, dar prinţul prinsese avânt, nu vrea să vină. Şi-aşa începe o lungă perioadă de discuţii, de negocieri, de frământări în sânul familiei regale, dar şi la nivelul liderilor politici români. Vestea se răspândeşte rapid, chestiunea devine subiect de bârfă naţională, din cafenele bucureştene până în cele mai îndepărtate sate. Prinţul moştenitor a dezertat, în vreme de război, cu ţara vraişte, cu viitorul incert, şi s-a căsătorit cu o femeie din popor, lucru interzis de regulamentul Curţii. 

„O LUPTĂ SFÂŞIETOARE“

Evenimentul a avut un impact puternic mai ales asupra reginei Maria, care voia să-şi ştie copilul împăcat şi fericit, dar care înţelegea şi că asemenea isprăvi nu se fac şi nu se acceptă. În jurnalul ei, chestiunea căsătoriei cu Zizi a fost tratată voalat: „O lovitură aproape de neîndurat a căzut asupra noastră în ziua de 2/15 septembrie. O lovitură uluitoare, care nu fusese cu nimic pregătită. Întâmplarea e atât de dureroasă, încât n-am curajul s-o spun aici, poate că n-o voi spune niciodată (...). Regele şi cu mine, înconjuraţi de devotaţii noştri, am trăit zile de chin, când toate tragediile prin care răzbisem ni se păreau numai preludiul aceleia pe care o înfruntam azi. (...) Cât despre mine, un lucru pot spune: găsindu-mă iarăşi în clipa unei grele cumpene, îmi dădeam seama că trebuie să lupt. Aşa făcui; luptai cu disperare, ca o fiară încolţită, deşi ştiam că potrivnicii mei aveau puternice argumente de partea lor. A fost o luptă sfâşietoare, căci cel pentru care luptam mă părăsise deodată după ce fusese cel mai bun prieten al meu, tovarăşul meu de muncă, miezul nădejdilor mele“. 

Totuşi, cu adevărat, greul picase pe regele Ferdinand, care nu era mai puţin afectat de situaţie. Iar criza consta în asta: cum trebuia pedepsit Carol?, ce se putea face pentru a-l dezlega de Zizi?, cum şi cine îl putea convinge să nu lase totul baltă şi să-şi ia lumea-n cap? S-au aşezat la discuţii toţi marii politicieni români ai vremii, toţi marii generali, toţi apropiaţii Curţii. L-au sfătuit pe rege în fel şi chip, dar decizia tot a lui a rămas. Şi regele a tras de timp cât a putut până să ia o decizie.

Prinţul nu e iubit; e complect indiferent şi a dovedit o lipsă de judecată care nu e o făgăduială pentru viitor; niciodată nu s-a spus contra M.V. ceia ce se adună contra Prinţului. Alexandru Marghiloman, „Note politice”

„RECOMAND REGELUI TĂRIE“

Discuţiile privitoare la viitorul prinţului Carol au început pe 6/19 septembrie. Detaliile au fost reţinute în jurnalul lui Alexandru Marghiloman, care în acel moment era premierul României. „Ies de la Rege, care are ochii roşii de lacrimi. (...) Eu: Am consultat miniştrii şi prezidenţii; nu am vorbit cu cei din opoziţie, dar cunosc părerea generală a publicului: Prinţul trebue să fie declarat decăzut din prerogativele sale; Prinţul Nicolae proclamat în locul său, şi pentru el făcut o educaţie severă şi serioasă“, consemnează Marghiloman în „Note politice“ pe 7 septembrie, punctând cea mai serioasă chestiune dezbătută, aceea a înlăturării lui Carol de la succesiunea la tron. Atunci a fost cel mai serios moment când mulţi au văzut în prinţul Nicolae un înlocuitor, însă regele Ferdinand I n-a fost de aceeaşi părere. 

În acea zi, oricât de răspicat i-a spus Marghiloman că „Prinţul nu e iubit; e complect indiferent şi a dovedit o lipsă de judecată care nu e o făgăduială pentru viitor; niciodată nu s-a spus contra M.V. ceia ce se adună contra Prinţului“, regele a rămas îngăduitor faţă de primul său născut, considerând că are şi părţi bune, că poate în viitor se va dezvolta conform necesităţilor tronului. „La plecare: «Marghiloman, ceea ce mă face şovăitor este că şi eu am avut o chestiune sentimentală». Protestez: «M.V. n-a comis nici un act, n-a dezertat şi era vorba de o femeie superioară, nu uşuratică şi era încurajat de Regina». Regele: «Este adevărat. Dar şi eu m-am aflat odată robul sentimentului...». Recomand Regelui tărie“, încheie premierul însemnarea, regele făcând referire la Elena Văcărescu.

PEDEAPSA: UN FEL DE AREST

Foto: Mănăstirea Horaiţa; www.horaita.mmb.ro

În zilele următoare sunt consultaţi şi generalii Constantin Coandă, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu, precum şi Alexandru Averescu şi Ionel Brătianu. Părerile erau împărţite. Generalul Coandă n-a cerut ca prinţul să fie pedepsit, căci, oricum, cine poate demite un prinţ?; Generalul Văitoianu a subliniat că România nu poate să rămână numai cu prinţul Nicolae moştenitor al tronului, care n-a fost educat în acest sens; Generalul Eremia Grigorescu a fost ferm: „din moment ce căsătoria era valabilă, acest lucru trecea peste toate celelalte şi trebuia să aibă urmări pentru Prinţ“, consemna Marghiloman punctul său de vedere. 

„Averescu împărtăşi în totul punctul de vedere al lui Marghiloman şi ceru ştergerea Principelui Carol din rândurile familiei regale şi proclamarea Principelui Nicolae ca Moştenitor al Tronului. Brătianu, dimpotrivă, s-a opus cu hotărâre acestei soluţii, şi-l sfătui pe Rege să facă tot posibilul pentru a readuce pe fiul său şi a nu-l înlătura de la succesiunea Coroanei. Îmi aduc aminte că mulţi dintre noi, revoltaţi de ceea ce făcuse Principele Carol, de purtarea sa nesocotită în vremuri cum erau cele prin care părinţii şi ţara lui treceau atunci, contraziceam pe Brătianu, îl credeam greşit în judecata lui“, reţinea şi liberalul I.G. Duca în „Amintiri politice“. 

Până să se găsească o soluţie, pe 9 septembrie, Ferdinand a cerut ca prinţul să fie adus din Odesa şi închis pentru 75 de zile la mănăstirea Horaiţa. De fapt, nu era chiar o închisoare, ci un fel de izolare, pentru că putea primi vizite, scrisori şi ziare, se putea plimba prin împrejurimi, numai cu Zizi nu se putea vedea. „La 10 jum. la Rege. E slăbit şi foarte trist; adesea are lacrimi în ochi. Regele crede că căsătoria va fi anulată, «poate chiar din amândouă părţile»: atunci va putea rămâne. Dar Regele mai spune formal şi foarte decis că dacă căsătoria ar fi menţinută, Prinţul trebuie înlăturat dela Tron. Principele e deja la închisoare şi Regele va veghea ca «persoana» să nu poată, cu niciun preţ, lua contact cu el“, nota Marghiloman, pe 10/23 septembrie.

„ZILE DE PENITENŢĂ“

Zilele în care a fost izolat la Horaiţa au fost însemnate de Carol în jurnal sub titlul „Zile de penitenţă“. Duminică, pe 9 septembrie, Carol se afla în tren, cu Zizi, între Cristeşti şi Podoleni, când o maşină a venit de la Iaşi şi a înmânat plicul cu sentinţa: arest, 75 de zile. „Rămân foarte calm şi mă întorc la Zizi. Biata de ea, cum o plângeam în acel moment, a fost clipa cea mai crudă a vieţii noastre. Înspăimântătoarea realitate era acolo, în faţa noastră. Într-o oră, noi urmam să ne despărţim pentru două luni şi jumătate, după o atât de scurtă fericire, de abia zece zile. Biata mea adorată nu putu să spună decât: «Doamne, ce răi sunt» şi, în braţele mele, izbucni în lacrimi“, scria prinţul.

Carol discutase deja cu părinţii săi, prin intermediari sau prin telegraf, despre termenii detenţiei sale. În perioada în care el era închis, Zizi rămânea liberă şi neagasată de nimeni. De asemenea, Carol îi transmisese reginei Maria patru cerinţe care nu suportau negocieri: 1. Zizi să rămână în România în perioada arestului său, 2. cuplul să se poată revedea după încheierea pedepsei, 3. până la încheierea războiului, cei doi soţi să-şi vadă de viaţă neîngrădiţi şi 4. „situaţia lui Zizi să fie aranjată înaintea plecării mele“. Regina a acceptat condiţiile, a rămas un sprijin pentru Carol în toată această perioadă.

Cu Tata am discutat destul, mi-a spus că a făcut tot posibilul ca sa mă salveze, căci Guvernul, Parlamentul şi Averescu voiau o soluţie extremă. Nu se mulţumeau ca eu să renunţ la drepturile mele, doreau să se proclame pierderea drepturilor mele. Iată deci visul sfărâmat! Carol, în jurnal

„SUNT MORT ŞI TE ADOR“

Drumul până la Horaiţa a fost un calvar pentru Carol, care a fost torturat de amintiri şi de muşte. Odată ajuns, pe 11 septembrie, a putut constata că închisoarea sa era „un încântător colţişor în fundul uneia din acele încântătoare văi de munte“. Cum a ajuns, şi-a aşezat pe masă fotografia soţiei şi şi-a petrecut zilele citind, plimbându-se prin pădure şi frământându-se în gânduri şi temeri, în dorinţa de a fi lângă Zizi, în dileme privind viitorul lui şi al ţării. Primea adesea vizite – regina Maria, prinţesele Elisabeta, Mignon şi Ileana, precum şi colonelul  Boyle – care încercau să-i arate greşelile comise şi să-l convingă că singura soluţie era anularea căsătoriei. Carol refuza, dar nu era ferm în deciziile sale. „Dumnezeule, este îngrozitor, dar ce-i de făcut. Trebuie să mă gândesc bine şi la Ţară. Iubito, sunt mort şi te ador. Nu mai pot să scriu. Noapte bună“, nota pe 18 septembrie, după o discuţie cu Boyle.

Regele Ferdinand a venit să discute cu el pe 20 septembrie. A venit însoţit de regina Maria şi de Ileana, însă n-a fost o reuniune de familie prea reuşită: „În tot timpul acestei vizite am tremurat ca o frunză şi am avut frisoane, trebuie să fi avut un teribil acces de febră. Cu Tata am discutat destul, mi-a spus că a făcut tot posibilul ca sa mă salveze, căci Guvernul, Parlamentul şi Averescu voiau o soluţie extremă. Nu se mulţumeau ca eu să renunţ la drepturile mele, doreau să se proclame pierderea drepturilor mele. Iată deci visul sfărâmat!“, nota prinţul.

POVESTEA CU COLIERUL LUI NAPOLEON

În negocierile care avuseseră loc în acest timp, Carol începuse să dea semne că ar fi dispus să accepte anularea căsătoriei  de pe la jumătatea lunii septembrie. După întrevederea de la Horaiţa cu regele, Carol se supune insistenţelor regale. „Întreb dacă n-a văzut pe Prinţ? – Da, i-am şi vorbit ca tată. Îşi recunoaşte greşeala şi e dispus să primească desfacerea căsătoriei sale, însă nu ştie numai dacă trebuie să recurgă la anulare sau la divorţ. Mi-a dat o scrisoare pentru d-ra Lambrino, făcându-i cunoscut intenţiunea sa“, scria Marghiloman în „Note politice“.

La finalul celor 75 de zile de arest, Carol este trimis pe front, la Bistriţa, unde intră în greva foamei pentru că nu i se acceptă revederea cu Zizi. În acest timp, pe lângă Zizi, lucrează colonelul Boyle, care dorea să recupereze de la ea un colier din briliante albastre, primit de la soţul ei la căsătorie. Colierul era moştenire de familie: fusese dăruit de Napoleon I fiicei sale Stephanie de Beauharnais, bunica lui Carol I. Regina Elisabeta i-l dăduse, în 1915, principelui pentru a-l dărui viitoarei sale soţii – ceea ce a şi făcut şi acum trebuia recuperat. 

De unde venea şi pe unde umbla Zizi

Jeanne Marie Valentine Lambrino, alintată Zizi sau Zucky, făcea parte din grupul de tineri din jurul prinţului Carol. De altfel, ea şi fratele ei, Loulou Lambrino, erau printre puţinii care ştiau detaliile idilei principelui cu Ella Filitti, încheiată la insistenţele Casei Regale, în 1917, prin exilarea ei la Paris. Zizi Lambrino provenea dintr-o veche familie aristocrată, cu origini fanariote. În istoria familiei, personalităţile cele mai de seamă au fost Constantin Lambrino, paharnic în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, şi Manolache Lambrino, mare ban al Craiovei şi ispravnic al scaunului Bucureştilor, care s-a căsătorit cu Bălaşa Brâncoveanu, una dintre fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu. În fine, Zizi a fost fiica lui Constantin Lambrino şi a Euphrosinei Alcaz şi s-a născut la Roman, pe 3 octombrie 1898, însă a fost o fată educată la Paris, unde a învăţat la pension muzica şi literatura. 

Divorţul, copilul şi exilul: „Am întors o nouă pagină“

Căsătoria lui Carol cu Zizi a fost anulată de Tribunalul Bucureşti pe 8 ianuarie 1919, însă idila dintre ei a continuat, în ciuda tuturor presiunilor. La începutul anului, când era pace-n ţară, cuplul s-a refugiat în satul Mănăstirea, departe de familie şi de ochii publicului. Regina Maria nota în jurnal, pe 16/29 ianuarie 1919: „Discuţii violente la dejun între Carol şi Nando, aflaţi la cele două capete ale mesei, amândoi au vociferat inutil, iar Carol, ca de obicei, oarecum mojic cu tatăl său, ceea ce este întotdeauna penibil. Carol s-a stabilit împreună cu Zizi Lambrino în localitatea Mănăstirea, unde avea o moşie primită moştenire de la Carol I“. În vara acelui an, în încercarea de a-i despărţi, suveranii i-au cerut prin generalul Văitoianu să plece de la Mănăstirea pe front. Carol a refuzat, iar pe 1 august 1919 a mai scris o scrisoare prin care îi anunţa că el renunţă la tron. Scrisoarea n-a fost validată de rege şi s-a venit cu o altă soluţie. Liberalii au propus să-l trimită în delegaţie în Japonia, pentru a trimite împăratului o decoraţie. Carol refuză din nou să părăsească România şi se împuşcă în picior pentru a amâna orice plan. 

Relaţia dintre Zizi şi Carol s-a complicat şi mai mult, la un an de la anularea căsătoriei. Pe 8 ianuarie 1920, s-a născut fiul celor doi, Mircea Grigore Carol. Prinţul l-a recunoscut într-o scrisoare către Zizi, dar pe certificatul său de naştere n-a fost completat numele tatălui – legea prevedea că dacă apar urmaşi în primele 300 de zile de la anulare, atunci copilul e recunoscut oficial. Pe 20 februarie 1920, Carol îi scria din nou tatălui său şi anunţa că este nulă ultima sa renunţare la tron, iar în seara aceleiaşi zile se îmbarca într-un voiaj lung, din Asia până în America. A anunţat-o şi pe Zizi că „am întors o nouă pagină“ şi relaţia lor s-a încheiat.

MEMORIILE ŞI ÎNTREŢINEREA

Zizi s-a stabilit alături de fiul său la Paris. Pentru a-şi asigura traiul, a încheiat o convenţie cu Casa Regală, pe 14 iulie 1921. S-a stabilit ca fosta soţie a prinţului Carol să primească 2.200.000 de franci, din care primea semestrial 110.000 de franci. După 20 de ani, Zizi putea să retragă întreg capitalul rămas. În plus, primea de la statul român şi 500.000 de lei, cheltuielile pentru divorţ, şi o vilă în Neully, Franţa. Condiţiile pentru a primi aceşti bani erau să păstreze secretul relaţiilor dintre ea şi Carol timp de două decenii, să predea scrisorile dintre ea şi Carol şi să nu aibă alte pretenţii sau să aducă alte prejudicii monarhiei. 

Zizi a respectat obligaţiile convenţiei, însă numai până în 1926. Atunci s-a ivit şansa, când Carol iscase un nou scandal, pentru Elena Lupescu. În toamna lui 1926, Zizi îşi terminase de scris memoriile şi a înaintat o propunere de publicare unui editor american: „Cartea mea e gata; ea conţine povestea adevărată a vieţii mele şi toate împrejurările extraordinare prin care am trecut Prinţul Carol şi cu mine. În carte sunt fotografii, precum şi scrisori ale Prinţului Carol care vin să confirme spusele mele“, după cum citează Vartan Arachelian în revista „Historia“. În continuare, a cerut pentru publicare 100.000 de dolari şi 3% din vânzări. Alesese ca moment vizita reginei Maria în SUA şi sugera ca apariţia cărţii să fie în timpul şederii ei acolo sau imediat după plecare. Editorul a refuzat, iar volumul a fost publicat abia în 1950, la Paris. Zizi Lambrino a murit fără să-l mai întâlnească niciodată pe Carol, în 1953, la Paris, iar o săptămână mai târziu a murit şi el, la Lisabona. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite