Iubiri regale, episodul 3. Marea dragoste pentru care Carol al II-lea s-a gândit să renunţe la tron prima dată: „Păsărică, sunt nebun de tine!“
0
Prima dragoste a viitorului rege Carol al II-lea a fost trăită cu pasiune, cu durere, cu gingăşie, a diferit faţă de toate cele ce au urmat. Prinţul şi-a petrecut tinereţea alături de Ella Filitti, căreia îi jura dragoste eternă şi alături de care suferea pentru că dragostea lor era interzisă. Chiar şi aşa, cu ale tinereţii valuri, i-a oferit un inel de promisiune şi a contemplat să lase toate responsabilităţile pentru ea.
„Când mă gândesc cât îmi lipseşti, cum totul îmi pare pustiu de când nu mai eşti aici, erai totul pentru mine, fără tine totul îmi pare mort şi viaţa zadarnică. Când mă gândesc ce fericiţi am fost împreună, că fericirea mi-a fost la îndemână, că n-am putut întinde braţele s-o cuprind şi mai ales s-o păstrez. Mă gândesc că acum mai puţin de un an te strângeam în braţe şi ne sărutam ca nebunii. Se vor întoarce ceasurile minunate petrecute atunci împreună? (...) Sufletul mi-era într-atâta de plin de tine, că mi-au trecut prin cap mii de gânduri nebuneşti. Că rupând-o cu familia, căci i-aş fi părăsit, aş putea să mă căsătoresc cu tine, ai ajunge cu adevărat regina mea şi visul acesta drag îmi părea realizabil“, scria în jurnal, pe 27 aprilie 1914, prinţul Carol, fiul cel mare al cuplului moştenitor Maria şi Ferdinand.
În primăvara lui 1914, Carol avea 20 de ani şi devenise o problemă pentru părinţii săi. „Carol se făcea mai mare şi-i urmăream cu oarecare tulburare dezvoltarea. Simţeam în chip desluşit că era ceva ce nu mergea cum ar fi trebuit“, scria regina Maria în volumul memorialistic „Povestea vieţii mele“. Vina pentru aceste devieri, credea ea, o purta preceptorul elveţian, „mărunţel şi ciudat“, ales de regele Carol I pentru nepotul său care avea să moştenească tronul ţării într-o bună zi. Acest domn, elabora regina, „era un nevropat şi pe lângă toate avea şi idei socialiste înaintate“, îi băga în cap prinţului îndoieli în privinţa viitorului de şef al statului şi al armatei şi, mai ales, îl îndepărta de familie. Acestea erau convingerile de mamă ale Mariei. Şi, pentru a rupe această legătură bolnăvicioasă, în ianuarie 1914, Carol a fost trimis la Potsdam. În fieful Hohenzollernilor, Carol trebuia să facă serviciul militar în regimentul I al gărzii imperiale şi, spera Maria, avea să-şi bage minţile-n cap. N-a fost să fie.
Foto: Nicolae Filitti, alăturii de cei doi copii ai săi, Ella şi Puiu, în 1908; Sursă fotografii: „Povestea unei iubiri. Jurnalul Ellei Filitti adnotat de principele Carol“, trad. Georgeta Filitti, Ed. Corint, 2015
O iubire imposibilă
Femeia căreia Carol îi adresa, în jurnal, acele rânduri sfâşietoare de dragoste neîmplinită era Ella Filitti. Ella era o fată de familie nobilă, văzută bine de la jeunesse d’or pe la seratele dansante, balurile şi sindrofiile din Bucureşti. Cel mai de seamă membru al familiei era Constantin Filitti, care fusese aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, al regelui Carol I. Dar nici tatăl Ellei nu era un oarecare. Nicolae Filitti era fiul colonelului Teodor Filitti, fost prefect de Ialomiţa, mare latifundiar în Ialomiţa şi Buzău. Nicolae studiase Dreptul la Paris şi intrase în magistratură la revenirea în România, iar din 1911 intrase în Parlament, pe listele Partidului Conservator. În anii respectivi, şi fratele Ellei, Puiu, era un apropiat al familiei regale, partener de viaţă boemă al principelui. Mai târziu, Puiu a devenit chiar aghiotantul regelui Carol al II-lea – în final, a ajuns în închisorile comuniste, condamnat politic.
Ella a fost prima mare dragoste a lui Carol al II-lea, fără îndoială. De la bun început, cei doi au ştiut că trăiesc o relaţie imposibilă, fără niciun viitor, care nu va fi niciodată acceptată, încălcând flagrant regula Curţii care cerea ca prinţul să se însoare cu o prinţesă străină. Totuşi, aspectul nu i-a împiedicat să-şi trăiască aventura cu patos, ba chiar a adăugat acea tuşă dramatică, de mai mare importanţă în acele vremuri decât oricând în cele ce au urmat.
Sunt fără noroc! Da, fără noroc, căci viaţa tot departe de tine, Păsărică adorată, trebuie s-o duc. Şi te iubesc ca un nebun, ca un desperat. Dar îmi place nebunia mea, căci de la tine vine. Carol, în jurnal, 28 aprilie 1914
Foto: Ella Filitti (stânga) era una dintre puţinele prietene ale principesei Elisabeta, sora lui Carol
Tinerii teribili ai secolului trecut
Idila lor a început în 1913 şi a fost o dragoste din aceea de roman, consumată în zeci de vorbe dulci, de îmbrăţişări şi ocheade, de dezmierdări şi mici gesturi de tandreţe. Carol o alinta Păsărica şi o cunoscuse îndeaproape prin intermediul surorii sale, Elisabeta. Ella era una dintre domnişoarele care îi ţineau companie prinţesei. Totuşi, Ella şi Carol îşi petreceau mai tot timpul liber cu Birjăria.
Birjăria nu era un loc, ci un grup de prieteni, tinerii teribili ai începutului de secol XX. Proveneau, desigur, din familii bine poziţionate în societate – Gafencu, Cămărăşescu, Racottă, Rosetti, Filitti – şi erau conduşi, cum altfel, de principele Carol. „Birjăria (ceea ce azi s-ar numi o gaşcă), un grup de tineri cultivând cu fervoare prietenia şi petrecerea timpului în comun. Au rămas în memoria vremii prin curajul nebunesc (la întrecerile de bob la Sinaia), dragostea nemăsurată pentru muzica interpretată de George Enescu şi dăruirea cu care, maturizaţi peste noapte, s-au purtat pe front ori în spitalele Marthei Bibescu şi ale Didinei Cantacuzino din Bucureşti în anii 1916-1917. Departe de ceremonialul Curţii regale, la ţară, unde buna cuviinţă impunea să împarţi traiul celor de acolo, cu muşte, ţânţari, noroi şi praf, fetele coborau în sat, fiind neîntrecute la horă, batută ori sârbă“, consemna istoricul Georgeta Filitti în articolul „Dulcele parfum al vieţii de altădată“, publicat în „Curierul Naţional“, în februarie 2003.
Oh, Păsărico, gândul că nu vei fi niciodată soţia mea, că niciodată nu voi putea spune Păsărica mea! Doar dacă ai putea citi durerea şi disperarea din străfundul inimii mele, atunci m-ai crede cu siguranţă! Carol, în jurnal, 28 august 1914
Foto: „Birjari“ acţionând strategic asupra unei sticle de şampanie
Totul pentru o sărutare
După ce au fost despărţiţi aproape un an de stagiul militar al lui Carol, cei doi îndrăgostiţi s-au regăsit în vara anului 1914. Confesiunea din jurnal a prinţului e lungă şi plină de emoţii puternice: „Doamne, iată şi ziua atât de mult aşteptată şi dorită! În sfârşit, după o despărţire îngrozitoare de aproape un an, iată că o regăsesc, că ne regăsim! Ce de lucruri ni s-au întâmplat, mi s-au întâmplat, câte ore de disperare, dar şi câte de bucurie! Cu toate acestea, în fond, la capătul încercării, speranţa, ca o lumină care-mi întindea braţele şi m-a susţinut tot timpul, acea speranţă nebună, acea speranţă de durere şi de bucurie a momentului suprem când, în fine, puteam să te revăd, să te privesc în ochi, să sărut mâna Păsăricii mele iubite. Cu câtă nerăbdare înfierbântată aşteptam, de aseară, momentul suprem al primei revederi! (...) Ne-am revăzut, fără emoţie aparentă, cu toate că groaznic îmi zvâcnea inima, parcă ieri ne despărţisem. (...) Eu am rămas cu Păsărica şi am vorbit de mii de lucruri, de noi, de durerile noastre, de unele bucurii, dar eu parcă am rămas trăznit de durere, şi când ne-am despărţit, parcă amuţisem de durere“.
Întâlnirile dintre Ella şi Carol au rămas în acest registru al candorii adolescentine, în care nimic nu e mai important decât dragostea şi durerea şi dorinţa celor doi. Îşi fereau amorul până şi de „birjari“, în serile de vară când se adunau la Sinaia la ceai. Carol se străduia să rămână singur, deoparte, numai cu Ella, să-şi vorbească, să-şi strângă mâinile şi să se privească lung în ochi. Asta făceau: „Am putut, măcar pentru o clipă, să ne privim drept în ochi şi am putut să-i şoptesc «I love you». Ea mi-a răspuns la fel, cu un surâs delicios. Parcă mi s-a ridicat o piatră de pe inimă şi aş fi voit s-o iau în braţe, s-o ţin lung, lung, strâns la pieptul meu, să spui, într-o sărutare nebună, tot focul iubirei!“.
Cele mai multe dintre activităţile lor se desfăşurau la Sinaia: mesele, ceaiurile, serile de film, plimbările, picnicurile, lecturile, toate. Tachinările romantice dintre Ella şi Carol erau o constantă în interacţiunile lor. Până când disperarea prinţului atingea noi culmi: „Aş fi vrut s-o sărut iar, dar n-am avut curajul. Am senzaţia că dacă trece anul fără să simt din nou gustul buzelor tale, mă voi omorî“, nota el pe 20 august.
Mi se pare îngrozitor să ai perspectiva unui viitor ca al meu. Sufăr mult mai mult decât el. El e bărbat şi prin aceasta mult mai deschis la minte. Îşi spune: «Ei, n-o să fie soţia mea, dar va fi amanta mea, ceea ce înseamnă acelaşi lucru». (...) Cum m-aş fi priceput să-l răsfăţ, să-l iubesc, să-l îngrijesc dacă aş fi ajuns soţia lui. Ella Filitti, în jurnal, 23 iunie 1915
Foto: Ella Filitti, alături de prinţul Carol
Aprobarea tacită a Mariei
Deşi nu îşi afişau relaţia în văzul întregii lumi, câţiva apropiaţi, precum Puiu Filitti şi Alexandru „Nindi“ Romalo erau complicii dragostei lor. Însă chiar şi regina Maria părea că înţelesese despre ce se petrecea la palat. Revelator este un moment petrecut în salonul de la Peleş, într-o seară. Regina Maria îi adună pe tineri să le citească cea mai recentă poveste scrisă, „The Steeley of Light“. Camera se aglomerează şi Ella şi Carol nu-şi mai găsesc locuri pe scaunele din jurul reginei, aşa că se refugiază împreună pe o canapea dintr-un colţ. „Mama ne întreabă dacă putem auzi de acolo, răspundem că da; atunci Mama face observaţia că «but perhaps they’ll both be very happy there!» (dar poate că amândoi vor fi foarte fericiţi acolo!). Da, dragă Mamă, eram fericiţi, atât de fericit cât pot fi lângă dragostea mea“, observa prinţul în jurnal. Scena s-a repetat şi în seara următoare, dar regina n-a mai făcut niciun alt comentariu faţă de locurile luate de audienţă. Numai Carol şi Ella stăteau pe canapea şi-şi aruncau priviri, pe care prinţul le traducea în cele mai romantice feluri şi răspundea pe măsură: „Te ador! Doamne, da, te iubesc ca un nebun, scumpa mea, îngerul meu. Oh, Păsărică, te ador, sunt nebun de tine!“.
Sunt cu totul alta decât firea mea. Eram veselă, sunt tristă; eram expansivă, sunt închisă în mine; îmi plăcea totul, totul mi-e indiferent şi chiar mă sâcâie. Cred că tu eşti cel mai în măsură să-şi dea seama de această schimbare. 1913, 1913 nu se va mai întoarce niciodată. Ella Filitti, în jurnal, 3 iulie 1915
„Schimbând inelele, ne-am dat unul altuia pe vecie“
Dragostea Ellei şi a lui Carol apare cel mai clar în jurnalul pe care fata l-a început în vara lui 1915 şi pe care i-l trimitea periodic pentru ca el să-l adnoteze. „Povestea unei iubiri“ a fost tradusă din franceză şi îngrijită de Georgeta Filitti şi a fost publicată la editura Corint, în 2015. Textele din jurnalul Ellei par o corespondenţă în proză în care emoţiile celor doi se întâlnesc şi se contopesc. E o simbioză a durerii şi a scurtelor episoade de fericire pe care şi le permiteau.
De pildă, chiar la a patra scriere din jurnal se relevă faptul că prinţul i-a dat Ellei un inel de promisiune. Erau tineri îmbătaţi de amăgiri, iluzii şi speranţe într-un posibil viitor. „Nu ştii ce consolare e pentru mine că am inelul tău. «Da, inelul. Era parcă primul pas spre realitate în acest jurământ ce l-am făcut. Parcă o făgăduinţă a devenit un fapt şi devenind de fapt aproape un simbol, te consider ca făcând parte din mine, eşti proprietatea mea, doar a mea, iubirea mea» (n.r. – adnotarea lui Carol). Când îl am pe deget mă simt aşa, cu mult mai mulţumită, şi parcă o pace se revarsă pe inima mea“, scria pe 3 iulie 1915. Menţiunea despre chestiunea inelului apare şi în jurnalul lui Carol: „Schimbând inelele, ne-am dat unul altuia pe vecie, sunt al tău şi eşti a mea, logodnica mea adorată. Oh, inelul acesta care îmi aminteşte în fiecare clipă că tu eşti Păsărica meea [care] nu mă părăseşte niciodată, mă însoţeşte în toate ceasurile mele de durere, ca şi în cele, atât de rare, de mulţumire“.
Cea mai frumoasă vacanţă
În rutina idilei lor, în anul 1915, s-a strecurat un singur eveniment notabil: o vacanţă la Tekir Ghiol, pe care o consemnează Ella în jurnal. Pe 31 iulie 1915, Ella scria, completată de iubitul ei: „Iată-mă în acest loc încântător de mai bine de 15 zile. Am petrecut aici zile de neuitată fericire. (...) Principele Carol a venit să petreacă aici câteva zile. Ce fericită am fost să-l revăd! Nu-l văzusem de la ultima noastră conversaţie la Cotroceni. «Niciodată n-ai să-ţi dai seama ce a însemnat pentru mine această lună de despărţire. A fost una din epocile cel mai cumplite pe care le-am trăit vreodată.» În aceste zile am făcut câteva excursii la Balcic, Adam Clissi, Istria şi un picnic. «Aceste trei nume vor rămâne însemnate în sufletul meu ca una din cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele.» Doamne, ce fericită am fost! (...) Te socot atât de mult ca unicul şi adevăratul meu logodnic. Câtă vreme voi purta inelul tău drag sunt liniştită pentru că în ziua când nu-l voi mai avea, atunci tu nu mă vei mai iubi. «Ai să-l ţii toată viaţa»“. La jumătatea lunii august, prinţul a vizitat-o din nou la Tekir Ghiol, pentru câteva zile. S-au plimbat la Dobrici, Balcic şi Caliacra şi s-au simţit poate pentru întâia dată ca doi îndrăgostiţi autentici, fără niciun fel de oprelişti: „Aceste zile petrecute la Tekir înseamnă marea dată a dragostei noastre. Ne-am legat pentru vecie. Unul fără altul nu se mai poate. Cum ne-am văzut zi de zi, am avut impresia că suntem logodiţi, că unirea eternă avea să urmeze curând“, nota Carol în jurnalul Ellei.
Sfârşitul anului a adus cu sine un alt eveniment pe care îndrăgostiţii l-au găsit simbolic: au făcut revelionul împreună, care n-a fost vreo mare serbare veselă. Dar pentru Carol era suficient că se afla alături de Ella. Au vorbit despre dragostea lor infinită, ea l-a întrebat dacă poate să-şi numească viitorul posibil băiat Carol, să-şi amintească mereu de prima iubire, el a fost înduioşiat şi a aprobat. După petrecere, Ella a plecat şi Carol s-a simţit iarăşi singur şi deznădăjduit.
Foto: Câţiva „birjari“ celebri: (de la stânga) Puiu şi Ella Filitti, prinţul Carol şi prinţesa Elisabeta
Dragostea în vremea războiului
Ultimul an al idilei princiare a fost marcat de intrarea României în Primul Război Mondial. Aceasta a însemnat şi destrămarea Birjăriei, şi despărţirea îndrăgostiţilor.
În locul plimbărilor romantice, fiecare îşi dedica timpul activităţilor de sprijinire a frontului. Pe lângă consemnarea celor mai importante evoluţii de pe fronturi, Ella a ţinut evidenţa, în jurnal, a trăirilor prietenilor ei trimişi la război. În prima zi de mobilizare, pe 15 august 1916, fiecare era pe picior de plecare. Fratele ei, Puiu, ofiţer de Stat Major, a plecat de acasă chiar pe 14 august, iar Ella s-a înscris îndată ca asistentă la spitalul organizat de Zoe Râmniceanu în Capitală.
Pe rând, s-au dus pe front toţi amicii ei. Birjăria s-a mutat pe front: Gogu Vălleanu a primit comanda unui corp de armată pe la Călugăreni, Alecu Băicoianu, Ionică Rosetti Bălănescu, Sandu Racottă, Loulou Lambrino au fost mobilizaţi, fără ca ea să ştie unde. „Începând de sâmbătă, trebuie să fiu la 6 dimineaţa la rampa militară ca să distribui hrană soldaţilor care pleacă. Astăzi băieţii au venit să-şi ia rămas bun. Ionică, Alex (Alexandru Cretzianu) şi Loulou pleacă mâine dimineaţă la corpurile lor de armată. Alex era tare deprimat. Spunea tot timpul că n-o să se mai întoarcă. Încercam să-i dau curaj. Ne-am îmbrăţişat cu toţii. Mai erau Zozo (Zoe Bengescu) şi Florica (Rosetti). Mai târziu a venit şi principele Carol. (...) Sunt aşa de mulţumită că principele Carol a venit, mi-a promis să mă ţină la curent cu ce fac băieţii şi Puiu“, scria ea, pe 15 august 1916, fără vreo adăugire din partea prinţului.
Totuşi, în următoarea însemnare, pe 17 august, cei doi fac un scurt schimb de impresii: „Îmi dau seama că primejdia la care sunt supuşi dragii mei prieteni e teribilă, dar asta mi-o spune raţiunea, eu n-o simt. Sunt rece şi calmă. «De altfel ca şi mine. Primesc toate veştile cu o linişte care mă uimeşte, aproape cu indiferenţă. Tot ce nu eşti mi-e indiferent.» Din fericire, tu, dragul meu, eşti în siguranţă şi asta e totul pentru mine. «Şi o disperare pentru mine. Mi-e nesuferită ideea că mai mulţi prieteni sunt în luptă şi numai eu am rămas în spate»“.
Foto: Ella (dreapta), alături de gaşca ei de prieteni, la Sinaia: Loulou Lambrino, Florica Rosetti, Puiu şi Zoe Bengescu
Patru ani de fericire şi tristeţe
Încă din primele zile ale războiului, întâlnirile dintre Ella şi Carol s-au mai rărit, iar discuţiile erau acaparate de soarta prietenilor de pe front, de mersul bătăliilor, de situaţia răniţilor aduşi la vatră. Zilele se scurgeau printre răniţi şi veşti de pe front şi numai uneori îşi mai făceau loc şi temerile privind viitorul lor. „Mai e ceva care mă sâcâie: dacă vom fi vreodată victorioşi, sunt sigură că te vei căsători cu vreo rusoaică din astea şi mă îngrozesc gândindu-mă că te-aş putea pierde atât de curând“, scria Ella. „N-o să mă căsătoresc niciodată cu o rusoaică. Cu acest război câştig măcar atât: să mă lase în pace cu chestia asta. În această privinţă aş vrea să dureze veşnic. N-ai să mă pierzi niciodată“, o consola Carol.
Şi, totuşi, a venit acel moment în care Ella a scris, pe 29 septembrie 1916: „S-a terminat, de asta gata, te-am văzut pentru ultima dată. Dar mă simt mai puternică pentru că era spaima aceea nebună «şi ridicolă» de a pleca fără să te fi văzut care mă dispera. (...) Sunt fericită să ştiu că şi tu pleci. Luni, ziua ta de naştere! Împlineşti 23 de ani! Sunt, cum spuneai, patru ani de când ştim că ne iubim. Asta înseamnă ceva, dragule. «E enorm după socoteala muritorilor de rând, pentru noi e doar o parte dintr-un tot. Patru ani, e adevărat, ce fericire şi ce tristeţe în tot acest timp şi cât de mult au întărit iubirea noastră lunile ce au trecut»“. Campania românească din 1916 îşi anunţase dezastrul, se făceau pregătiri pentru retragerea în Moldova. Familia Filitti s-a dus la Botoşani, pe 1 octombrie şi de atunci înainte jurnalul Ellei n-a mai fost însemnat şi de Carol. Au rămas câteva monologuri lungi: „Sunt aşa de tristă şi departe de tine! Nu mai ştiu ce gândeşti şi ce faci“ – deşi Carol îi mai trimitea uneori scrisori şi telegrame. În ultima sa însemnare din jurnal, pe 2 decembrie 1916, Ella se plângea: „Despre tine nu mai ştiu, uite, nimic de aproape o lună întreagă. Se vede bine că timpurile de altădată s-au dus“.
„În ce mă priveşte, sunt tare deprimată“
Relaţia dintre Ella Filitti şi prinţul Carol nu mai era demult un secret printre apropiaţi. A fost tolerată o vreme, probabil ca o indiscreţie tinerească, din perspectiva Curţii. Totuşi, când chestiunile de război începuseră să fie de interes mai mare decât orice alte probleme private, familia regală a găsit de cuviinţă să-i îndepărteze pe cei doi. Nu se punea neapărat problema vreunei căsătorii, care era de neimaginat, o ştia toată lumea. Importantă era performanţa prinţului pe front. Trebuia să gândească limpede şi la rece, căci era comandant în cadrul regimentului de cavalerie „Regina Elisabeta“. Astfel că, în 1917, s-a decis ca Ella Filitti să fie trimisă la Paris. Înainte de a pleca definitiv în Occident, ea îi scria lui Carol: „Sunt disperată. Mi-e frică să plec fără să te fi văzut, gândul ăsta mă ucide. Să nu te văd o zi deja e cumplit, dar să plec aşa de departe, ce înseamnă asta? În ce mă priveşte, sunt tare deprimată. Te iubesc şi trebuie să te văd înainte de plecare“.
În exil, Ella a continuat să ţină un jurnal în care-şi deplângea soarta şi iubirea neîmplinită. A continuat, însă, şi să corespondeze cu principele o perioadă. A trăit la Paris, cu un destin probabil mai puţin strălucitor decât cel ce i-ar fi fost rezervat înainte de a fi prinsă în această aventură regală. Aşa au mers lucrurile, ce mai putea fi făcut?
Dacă mama n-ar fi avut nenorocitul gând s-o facă să plece din Iaşi, în 1917, câte dureri ar fi fost scăpate în viaţa mea. Carol, în jurnal, 8 septembrie 1950
„A murit Păsărica“
Ella a murit la 25 de ani de la despărţirea de Carol. Vestea morţii primei sale iubiri l-a afectat pe rege, chiar şi după un sfert de veac de la consumarea amorului. Numele ei a reapărut, deodată, în jurnalul lui Carol într-o zi de vineri, pe 8 septembrie 1950. „Veste tristă de dimineaţă şi care m-a impresionat adânc: a murit Păsărica! Dupa 25 de ani de nesfârşite chinuri, s-a stins în aceste timpuri de mizerie. Pentru ea este o mântuire. Câte amintiri ale acelor vremuri fericite ale tinereţii nu mi-au trecut azi prin minte. A fost dragostea mea, a primei tinereţi, a fost, ca întotdeauna, imboldul unor fapte bune, unor năzuinţi nobile. Când mă gândesc la deosebirea moravurilor de atunci şi astăzi, dragostele erau mai curate, mai idilice. Dacă mama n-ar fi avut nenorocitul gând s-o facă să plece din Iaşi, în 1917, câte dureri ar fi fost scăpate în viaţa mea. Era o prietenă sigură şi neambiţioasă. A fost o mare greşeală pe care toţi am plătit-o atât de scump. Va rămâne, Păsărica, o brazdă luminoasă în viaţa mea“.
Se încarcă comentariile...
