IUBIREA ÎN 100 DE ANI: Să râzi, să trăieşti, să suspini, să mori din dragoste

Cu ocazia Zilei Îndrăgostiţilor, am comprimat un întreg secol de amor (împlinit sau nu) în câteva scrisori, mărturii, poveşti şi alte gesturi nebune, nebune de tot. Îndrăgostiţi de pretutindeni: luaţi-vă carneţelele şi la treabă!

„Iubirea, patimă fermecătoare, a creiat onoarea, credinţa şi umanitarianismul. Fără iubire, omul ar fi rămas fiară. Poeţii sunt cântăreţii iubirii. (...) Scrisori frumoase de iubire: păsări călătoare, simboluri, solii trimise de Eros, oglinda sufletului, bucăţi rupte din inimă, pagini pe care dorul şi amorul le desprind din cartea inimii celor înamoraţi, cum zefirul desface petalele trandafirilor. Scrisori către femei! Scrisori de dragoste! Scrisori frumoase de iubire, pagini alese, titluri de glorie şi seducţiune pentru femei!“ – asta-i explica un anume folclorist român G.T. Niculescu-Varone iubitei sale. Era anul 1916 sau pe-acolo. Din 1916 şi până azi, i-am căutat pe cântăreţii iubirii şi le-am furat cântecele. Ce-au făcut ei pentru dragoste, din dragoste? Cum au fost ei prinşi în fabulosul, istovitorul, cumplitul joc al seducţiei? E un veac de dragoste. E şi candoarea declaraţiilor de manual, corecte, dar şablonizate, e şi pasiunea ne-nfrânată de cuvinte, sunt şi stângăciile îndrăgostiţilor neşlefuiţi de şcoală, dar e şi dragostea revelată de durere şi moarte. Sunt scenarii ample alcătuite de cei mai ingenioşi, sunt şi lucrurile simple care te fac să zâmbeşti. Iar toate acestea sunt prezentate, fără vreo denaturare artistică, chiar de amorezi. La persoana I. Cu dorinţele, aşteptările, împlinirile şi deznădejdile lor. Cu grafia lor! Şi aşa a arătat dragostea în ultimul veac. 

Epistolar către o frumuseţe. „Ce frumos capot aveai!“

I.  Îndrăzneala şi muzeele

Te rog iartă-mi îndrăzneala ce-ţi scriu. Te cunosc din vedere de mult. Am căutat să te întâlnesc singură şi să-ţi vorbesc. N-a fost cu putinţă. Am fost, cum ştii, de multe ori, în apropierea d-tale, te-am auzit cum vorbeşti şi te-am ascultat cu plăcere.

De când te cunosc, n-am încetat o zi, în clipe de linişte, să nu-mi amintesc cu drag de d-ta, să te admir în taină şi să te doresc din toată inima, uneori, aproape fără speranţă.

Am trecut pe dinaintea case d-tale, ziua şi noaptea, şi-am aşteptat, până târziu, să te văz la fereastră sau să ieşi singură d-acasă. Zadarnic. De aceia m-am decis să-ţi scriu.

Aş vrea să mergem împreună să vizităm muzeele şi expoziţiile de pictură şi sculptură, să ne plimbăm undeva, departe, într-un parc şi să stăm de vorbă, pe-o bancă, ca doi prieteni ce se cunosc de mult.

Simt nevoia să te am alături.

Îţi voi fi devotat şi credincios ca un câine.

Cât vor dura toate-acestea? Nu ştiu. Cât vei voi d-ta.

Aştept răspuns.

Te rog permite-mi să sărut respectuos frumoasele d-tale mâini.

II. Anatomia şi piersicile

Urări de fericire, scumpă simpatie!

Nu m-aşteptam să-mi scrii, după câteva zile, atât de frumos! Mai repede credeam c-ai să-mi spui:
„D-le, ştiu ce vrei. Eu sunt femeie cinstită“, sau: „Nu sunt liberă; caută-ţi alta!“.

Eri te-am revăzut la concert simfonic. A fost, ca niciodată, bun prilej să te privesc mai mult şi să te admir. Ce frumoasă eşti!

Capul d-tale, stimată doamnă, e cel mai desăvârşit model de frumuseţe şi ar putea să înlocuiască cu mult succes, acum, nu mai târziu, pe-al Afroditei!

Ai păr lung şi des, negru şi sclipitor: eben (n.r. – abanos) strălucitor; fire dese de mătase neagră.

Când râzi arăţi două şiruri de perle şi ţi se fac gropiţe în obraji. Obrazul d-tale, cu trăsături regulate şi fine, colorat de tinereţe şi belşug de sănătate, împurpurat atât cât trebuie să te facă mai frumoasă, nu-i fardat şi e ca piersicile pârguite.

Buzele, fără „rouge de theâtre“, au carminul tinereţii şi sunt ca rodia sau ca vişina coaptă.

Ochii d-tale, mari şi frumoşi, sunt două pietre de smarald!

Ştii să te îmbraci bine şi cu mult gust artistic. Puţine femei ştiu aceasta. La d-ta n-am văzut nici o cută de prisos. Tot e armonie şi perfecţie. Tot parcă-i turnat pe d-ta.

Ce bine se desemnează liniile curbe ale frumosului d-tale corp!

Noapte bună şi somn uşor, femeie frumoasă!

III. Fudulia şi fumul de ţigară

M-ai rugat să-ţi spun ce fac în toate zilele după-amiază.

Cum ştii, sunt funcţionar la un minister.

După ce ies de la serviciu, cea mai mare parte din timpul ce-mi rămâne liber, stau la Academia Română şi mai mult la „Fundaţia Universitară Carol I“ şi citesc, în fiecare zi de lucru, după-amiază şi seara.

Stau acolo, în bibliotecă, şi citesc, citesc mereu, pentru că nu mai aşa găsesc liniştea necesară sufletului meu trist şi stingher.

Acolo am găsit totdeauna bun şi ultim refugiu.

Acolo am trăit clipe plăcute şi scumpe de linişte şi consolare, de pioasă reculegere morală şi reconfortare sufletească.  (...)

Acolo parcă sunt în altă lume şi-mi dau seama, mai bine ca oriunde, de progresul realizat în domeniul creaţiunii intelectuale. (...)

De cât să-mi pierd vremea prin cafenele, să stau şi să respir fumul de ţigare şi aerul închis şi greu din ele sau s-ascult cum unii detractează pe alţii, e mult mai bine şi mai folositor pentru mine să stau la bibliotecă să citesc.

Uneori întrerup citirea şi mă gândesc la... d-ta. Seara, târziu, când plec de-acolo, trec pe dinaintea casei d-tale, mă duc acasă şi mă culc.

Adorm gândindu-mă la d-ta: singura femeie pe care o simpatizez din toată inima.

IV. Sânul şi făgăduiala

Am primit scrisoarea ta prin care mi-ai făcut cunoscut: „Azi, vino la mine. Sunt singură“.

Ce bucurie am avut!

Când am ajuns la tine, inima îmi bătea cu putere, am suit scara şi am sunat. M-aşteptai. Mi-ai deschis. Ceilalţi, ai casei, lipseau. Pregătiseşi tot. Eram singuri în toată casa.

Ce frumos capot aveai!

În toată rânduiala casei tale am văzut că iubeşti artele frumoase.

Ne-am înţeles fără cuvinte şi ne-am sărutat. Când îţi mângâiam sânul tremurai.

Când am plecat, nu m-a văzut nimeni. Pe stradă nu era niciun trecător.

Simt şi-acum mireasma părului
şi-a corpului tău.

Când vei aduce la îndeplinire făgăduiala ce mi-ai făcut-o? Când vei veni la mine acasă?

Atunci va fi cea mai mare sărbătoare din viaţa mea.

V. Ploaia şi tabloul

Azi plouă şi bate vântul. Ce vreme urâtă! Mă uit cum ploaia îşi atârnă firele-i lungi pe geam. Pe vremea asta tristă, fără soare, mă gândesc la tine.

Mi-e ciudă că nu pot ieşi din casă să trec pe la tine, să te văz cum stai în cadrul ferestrei şi să cred iarăşi că acolo nu-i o fereastră, ci e atârnat un tablou celebru.

Mi-ai promis că vei veni la mine. Când va sosi ziua aceea?

VI. Nudul şi lumina

Până în clipa când te-am cunoscut credeam că „nihil novi sub sole“. Ce prost am fost! De-abia acum m-am deşteptat la viaţă nouă.

În odaia mea, pe jos şi în pat, am presărat flori şi am parfumat casa. Te aşteptam în prag. Când ai venit la mine şi ai zis „Am venit la tine!“ mi se părea că visez. În ochi cu lacrimi de bucurie am închis uşa, te-am îmbrăţişat şi te-am sărutat! Nu mai eram în stare să spun nimic; tu ai înţeles rostul tăcerii mele. Te-ai uitat la cărţi şi ai fost mirată şi plăcut impresionată când ai văzut pe birou portretul tău.

După câtva timp, mantila, rochia şi celelalte veştminte le-ai desfăcut şi au căzut...

Am îngenunchiat înaintea ta, nud divin, tremuram şi inima îmi svâcnea tare când ţi-am sărutat genunchii. Camera s-a luminat mai mult de albeaţa corpului tău frumos. (...)

Epistolar publicat de folcloristul G.T Niculescu-Varone, în „Cartea inimei. Scrisori către femei“, în anul 1916. Titlurile aparţin redacţiei.

„Aici miroase a praf de puşcă şi a sudoare născută-n cizmă. Te iubesc“

Poză de familie din perioada interbelică

Draga mea,

Războiul este o neobosită încercare de a strivi oameni şi de a le desface trupurile de suflete. Am dat o bătălie înspăimântătoare în care au murit atât de mulţi, că nici în câteva zile nu s-au putut aduna morţii. În noaptea dinaintea atacului, am privit steaua noastră. A stat acolo sus, neclintită, şi n-a pălit decât spre dimineaţă, odată cu Luceafărul. M-am gândit că n-am să mor dacă ea nu s-a ascuns. În zori ne-am luat inima în dinţi şi am ieşit din tranşee.

Inamicul ne-a primit cu focuri răzleţe. Unul de-ai noştri ne-a luat-o înainte, strigând:

- Pe ei, că n-au gloanţe!

Se întâmplă ceva anormal cu mine: cred că încep să mă obişnuiesc cu războiul. Nu cu răutatea lui, nici cu foamea lui de carne şi sânge. Nu! Dar m-am adaptat unor condiţii de-a dreptul imposibile. Şi să-ţi explic: am stat aproape o săptămână în groapa mea, sub rafale de vânt şi sub râuri de ploaie. Tranşeea se umpluse ochi, în bocanci aveam apă, hainele îmi erau leaorcă. Am dârdâit ca un vapor de treierat, dar nu am contractat nici măcar o răceală. Camarazii mei n-au păţit nimic, nici unul nu s-a îmbolnăvit. Unde-or fi pneumonia, guta, reumatismele şi meningita nu înţeleg. Când a ieşit soarele, am avut o bucurie care m-a făcut să uit unde mă aflu. Nu vreau să-ţi povestesc felul cum s-a desfăşurat lupta pe care am pierdut-o, dar îţi voi destăinui o scenă de-a dreptul fioroasă: fugeam spre inamic, aplecaţi de şale şi trăgând din când în când cu carabinele. În faţa mea, la vreo cinci paşi, alerga Ungureanu, unul de prin Sinaia. Deodată, lângă el s-au săltat felii mari din glia pe care călca şi o groapă mare cât un butoi şi-a deschis gura. Am auzit un vâjâit – îmi trecuse pe lângă ureche o schijă, şi în acea clipă am văzut capul lui Ungureanu sărind în sus, la câţiva metri. Iar trupul, rămas fără căpăţână, în loc să se prăbuşească, a alergat încă vreo zece paşi ţinând în mână arma. Apoi s-a poticnit – parcă se împiedicase de o sârmă întinsă – şi s-a prăbuşit ca un sac. Asta mi-a rămas în minte. Cum mâinile nu au aruncat puşca şi nici n-au încercat să se întindă spre pământ, ca să amortizeze căderea?

Sigur că pe tine te indispun asemenea poveşti, dar ele sunt adevărate şi trebuie să ţi le spun ca să ştii ce se întâmplă pe câmpiile astea unde ar trebui să crească porumb înalt cât omul şi nu să se rostogolească trupuri decapitate de nişte schije bezmetice. Dar ce-o fi, oare, întâmplarea?!, m-am întrebat după ce totul s-a sfârşit. De ce schija nu m-a pocnit pe mine ori pe altul? Ori de ce nu a zburat aiurea, fără să cadă asupra cuiva? Poate că noi, oamenii, ar trebui să credem mai mult în această întâmplare! Oare noi nu ne-am cunoscut întâmpător? Dacă te gândeşti la începutul iubirii noastre, câte nu pot fi puse sub braţul întâmplării?

Să ştii că dorul de tine mă vlăguieşte şi mă obligă să port în suflet o nelinişte continuă. Ce simplu părea când nu eram atât de departe de tine. Acum, când eşti la o distanţă ce nu poate fi măsurată, aş vrea să pot parcurge pe aripile gândului drumul ăsta şi să fiu doar o clipă, atât cât aţipeşti, lângă tine. Pierdut în stepa asta sau ce naiba este, sunt cuprins de nesiguranţă şi poate de o teamă fără pricină.

Închid ochii şi te văd: aceleaşi priviri melancolice, aceleaşi gene lungi şi întoarse, părul lung cu un fel de breton rebel, zâmbetul tău neîncrezător, mâinile, ah! mâinile tale! Trupul mi se încălzeşte şi aş vrea să te ţin în braţe ca în seara aceea când nu ne-am putut desprinde ore în şir de prima treaptă a scării.

Ce mai gândeşti oare acum, când calci pe treapta aceea? Acelaşi lucru? Aici miroase a praf de puşcă, a colb şi a sudoare născută-n cizmă. Te rog să fii răbdătoare şi să mă aştepţi. Dacă mai crezi în steaua noastră, ne vom revedea sigur. Te iubesc.

Această scrisoare a fost publicată de Dan Claudiu Tănăsescu în volumul „Scrisori de pe front“ (Editura Militară, 1984). Tănăsescu n-a fost în război. El a fost medic. Odată, a cunoscut pe stradă o bătrânică, o bolnavă din capătul străzii, pe care a îngrijit-o mult timp. „Doctore, m-ai ţinut atâţia ani în viaţă. De acum, orice-ai încerca, nu mă mai poţi ajuta cu nimic. Pentru tot ce ai făcut, nu-ţi ofer decât un buchet de scrisori pe care le păstrez de mult cu sfinţenie. Ele sunt singura mea avere. Sunt gândurile iubitului meu plecat în război.“ Între timp, femeia cu scrisorile s-a stins. Doctorul n-a aflat niciodată dacă iubitul bătrânei s-a mai întors acasă sau nu.

„Pe sub fereastra ta am plâns odată cum zice poetul“

„Femeia modernă“, în varianta socialistă FOTO: ALMANAHUL „FEMEIA“, 1967

„Idealizat-o fetiţă.

Î-ţi scriu seara la cămin căci venind de la antrenamente am zărit pe Zizi cu un tip şi înţelegând căci tu nu ai cursuri am fost foarte mirat nefiind cu ea. La antrenament am avut o vreme foarte dură, plouând în continuu şi antrenorul pretinzând efort şi neţinând diferite fente cu dânsul pe care în plus îl respect ca pe maestrul meu. Aşa că am lucrat foarte mult, ceea ce la şcoală nemai putând merge am mâncat cu Toni la Bolta Rece nişte cârna-ţi cu fasole fiind foarte buni ca la Poiana, când am fost în tabără unde erai şi domnia-ta cu Zizi.

Această observaţie mi-a dat ocazia spre a mă gândi din nou la dumneata, pot zice chiar şi la acea încăpăţânare a ta care eu nu pot să înţeleg nici astăzi. Oare nu ţi-ai dat seama de acel sentiment pe care ţi l-am spus de atâtea ori încât unii chiar îşi bate joc de mine până astăzi. Toni de exemplu văzând în ce hal sunt m-a tachinat forte toată seara când am fost la ceai la Luci. Eu nu voi răspunde căci nu am treabă cu Toni ceea ce lui altul nu aşi permite, el fiindu-mi prieten.

Pe sub fereastra ta am plâns odată cum zice poetul, dar tu nu vrei de a auzi aceste adevărate lacrimi sufleteşti ale mele pe care eu ţi le dăruiesc zilnic ca pe nişte minunate flori ale gândurilor mele foarte importante pentru tine cât şi pentru mine.“

Al tău Boby

Scrisoare redactată la începutul anilor 1960 şi publicată, în 1964, în lucrarea „Mersi! Pardon!! Scuzaţi!!!“, scrisă de Dan Bihoreanu, cu menţiunea: „Obţinută prin bunăvoinţa unei blonde studente la Filologie“. Textul nu a fost corectat

Şotronul din palma lui David

Raisa Beicu, o domnişoară înfrăgostită de jocurile copilăriei FOTO: CĂTĂLIN GEORGESCU

„«Xarranca» în catalană. «Rayuela» în spaniolă. «Hop-scotch» în engleză. Epuizasem cele trei limbi pe care le aveam în comun, iar eu tot nu reuşisem să-mi dau seama la ce se referea. A luat pixul din nisip, a desenat cele 9 căsuţe în palmă, le-a numerotat crescător de la 1 la 8 şi-am înţeles. În cea de-a patra limbă, pe care David nu o ştia deloc, se chema «şotron» şi era jocul meu preferat din copilărie, urmat de oină şi badminton.

Când eram mică, îmi desenam căsuţele numerotate pe fiecare bucată de ciment găsită în curte. Regretam pasiunea mamei pentru trandafiri, brazi şi magnolii şi mi-ar fi plăcut ca întreaga grădină cu flori să fie cimentată pentru a putea desena câte şotroane doream. Din moment ce acest lucru nu era posibil, nu-mi rămânea decât un spaţiu mic, în faţa casei, unde mă desfăşuram sistematic. După ce săream şotronul verde de câteva ori şi conturul începea să se ducă, spălam cu furtunul cimentul, aşteptam ca soarele să usuce suprafaţa şi desenam unul nou de la capăt – albastru, roşu, galben, mov şi alte culori găsite-n cutie.

Ca regulă de bază, şotroanele mele nu erau niciodată albe. Creta albă îmi amintea de temele de vacanţă de care nu mă atingeam până aproape de 15 septembrie. Şi acum, la cei 23 de ani ai mei, când văd o bucată de cretă albă îmi trec prin minte algoritmi, Lagrange şi Teorema lui Pitagora.

Şotronul din palma lui David avea culoarea albastră şi fusese desenat de multe ori în faţa blocului catalan în care locuia. Ne cunoscusem în urmă cu două săptămâni în Barcelona, în cartierul Sarrià-Sant Gervasi, unde eu urmam o şcoală de vară în Advertising, iar el avea biroul. După ce terminam cursurile, respectiv programul, ne întâlneam în fiecare seară la cafeneaua hotelului unde eram cazată şi povesteam ore în şir. Aveam aceeaşi obsesie pentru Thom Yorke de la Radiohead, ni se păreau la fel de urâte scările de la hotel, ştiam la fel de bine operele Las Meninas de Picasso şi citisem aceiaşi ruşi.

În seara în care am mers pe plajă mi-a explicat cum se joacă şotronul, iar eu am ascultat regulile ca şi cum nicio bucată de ciment din curtea în care copilărisem nu fusese vreodată mâzgâlită de cretă. Am desenat căsuţele pe nisipul cald şi am numerotat: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8. În loc de creta colorată, am aruncat cu pixul din nisip şi-am început, pe rând, să sărim şotronul. Am câştigat la fiecare dintre cele trei parcurgeri ale căsuţelor din nisip: «Norocul începătorului», a râs David, surprins de cât de uşor nimeream de fiecare dată.

Nu ne-am spus niciodată că ne placem, iubim sau simpatizăm, deşi aveam trei limbi prin care să o facem. Mai mult, când şcoala de vară s-a încheiat şi a trebuit să mă întorc în Bucureşti, am impus o regulă pe care am respectat-o amândoi: nu ne mai căutăm până când nu ajung eu în Barcelona sau el în Bucureşti.

Iunie 2013 era în cea de-a doua vară de când eu şi David nu mai ştiam nimic unul de altul. După o pauză atât de lungă, într-o sâmbătă dimineaţă, am primit primul SMS de la numărul catalan pe care îl aveam salvat la Favorites, chiar dacă nu îl folosisem niciodată: «Rayuela. Feliz Cumpleaños, Raysa!».

Am zâmbit şi mi-am amintit automat desenul din palma lui. După câteva ore, am ieşit din casă să fac ultimele cumpărături pentru petrecerea de ziua mea care urma să aibă loc în seara respectivă. Am descuiat uşa de la intrare, mi-am pus ochelarii de soare la ochi, am împăturit lista de cumpărături în buzunarul rochiei şi m-am oprit blocată în faţa trotuarului pe care erau desenate în cretă albă căsuţele numerotate crescător. «Opera» îi aparţinea unei prietene comune, singura, de altfel. Aveam să aflu asta de ziua mea, când, pe nepusă masă, prietena m-a întrebat: «Şi? Ai primit şi cadouri normale sau doar d’alea pe asfalt?».

După o pauză de câteva secunde, am sărit şotronul, am simţit nisipul cald sub picioare şi am repetat în gând: «Suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. Norocul începătorului».“ 

Raisa Beicu, 23 de ani

Nu ne-am spus niciodată că ne placem, iubim sau simpatizăm, deşi aveam trei limbi prin care puteam să o facem.

Raisa Beicu, masterandă SNSPA

Când „Baladă pentru Adeline“ a răsunat la Roman

Valentin Astănculesei şi al său „clavier bine-temperat“ FOTO: FACEBOOK

„Se întâmpla demult, pe vremea floppy disk-ului. Eram în primul an de gimnaziu când am văzut-o. Era EA. Simţeam furnicăturile alea în stomac. Aveam la şcoală ora de muzică şi, în laborator, era un pian, de care ştiam şi pe care abia aşteptam să-l folosesc ca să o încânt. Eram colegi de clasă. Ea, frumoasă, smart, ştia că o plac, dar vă previn, voi vorbi despre o dragoste neîmplinită.

Am cerut voie de la profesoară şi am cântat, la sfârşitul orei, un menuet sau o sonatină, oricum ceva mai puţin cunoscut, ce se învaţă la şcoala de muzică. Şi ghici ce? Imediat după, vine şi mă întreabă dacă ştiu să cânt «Baladă pentru Adeline». Nu ştiu dacă vă puteţi imagina sentimentul pe care-l simţeam atunci… Era cea mai importantă persoana din clasă! Din lume! Îmi râdeau mustăţile, deşi încercam să par neinteresat.

«Aş putea să o învăţ, n-ar fi mare lucru», iar ea zice: «Dacă o înveţi (ţin şi acum minte mâinile împreunate şi entuziasmul din privire), o să fiu cu tine». (Nu e nimic putred la mijloc, aşa era pe vremuri, eram mai direcţi).

Nu ţin minte să fi fost vreodată mai motivat. Mi-a luat o lună. Am luat partitura de la Biblioteca Centrală (avem la Roman), din arhive, şi mergeam la Şcoala de Muzică să repet. N-a fost treabă uşoară.

Ei bine, şi a venit ziua, am luat cămaşa aia bună, şi am cântat balada impecabil. Mi-e greu să pun în cuvinte acum toate aşteptările, toate gândurile (bune de fel) şi tot ce-mi imaginam legat de mine şi de fata asta. Şi aşteptam să vină la mine, dar ea n-a venit. Drept urmare, în pauză, m-am dus eu şi am întrebat-o: «Ei, cum ţi s-a părut? ». Iar ea îmi zice: «Mi-a plăcut, dar acum îmi place de Dragoş».“

Valentin Astănculesei, 25 de ani

Povestea unei cărţi de poveşti

Aşa arată prima pagină din cea mai frumoasă carte nescrisă vreodată

„Povestea asta e de prin ianuarie 2007. Cu câteva luni înainte, am cunoscut o fată, la o petrecere electro, în Centrul Vechi. Ea era cu 5 ani mai mică decât mine. În seara aia, am stat stingheri vreo două ore, fiecare ascultând muzica bubuind în boxe. Când ne-am întâlnit, mai mult întâmplător, la bar sau ceva, ne-am dat seama că amândoi credeam că electro e o porcărie. În schimb, ea ştia, pe de rost, vreo 20 de piese de muzică uşoară, d’aia veche, de pe vremea lui Ceauşescu. Spunea că maică-sa era înnebunită după melodiile alea şi i le cânta tot timpul prin casă, când era mică. Eu nu ştiam două versuri legate din muzica uşoară, dar tot m-a făcut praf.

Ne-am mutat împreună după vreo două săptămâni. Toţi prietenii mei credeau că dacă te-ai mutat cu fata, gata!, poţi să-ţi pui lacăt pe uşă, că oricum nu o să mai ieşi din casă câţiva ani. La noi nu a fost aşa deloc. De fapt, nu a fost deloc cum mă aşteptam. Mergeam să o aştept seara, când ieşea de la serviciu, şi ne întorceam acasă pe jos, câţiva kilometri buni. Vorbeam şi tot vorbeam de parcă nu ne mai văzusem de nu ştiu când. Mâncam numai chestii comandate. Amândoi uram ideea de a găti. Ne uitam la filme de artă, doar ca să râdem de noi, la final, cât de proşti suntem că nu ne-am prins de nu ştiu ce metaforă. Eu mă uitam la fotbal, ea stătea lângă mine, deşi nu ştia nici măcar ce-i ăla ofsaid (Sunt convins că nici astăzi nu ştie. Ea zice că da).

În martie a venit ziua mea. I-am zis să nu-mi ia nimic, că nu mă pricep să primesc cadouri, chiar dacă-mi plac, şi fac omul să se simtă aiurea. Ea mi-a luat totuşi o cămaşă şi un ceas vechi, de la un anticariat. Cămaşa o mai port şi azi. E ruptă un pic jos, pe o margine, dar nu se vede. Ceasul s-a stricat după câteva săptămâni. L-am dus la reparat şi mi s-a zis că e gata, s-a stricat «mecanismul interior».

Oricum, ziua ei era la sfârşitul lui aprilie. Trebuia să-i fac ceva special, era prima ei aniversare în calitate de îndrăgostită de mine. Am tot aşteptat să-mi zică şi ea să nu-i iau nimic, că ei nu-i plac cadourile… N-a zis nimic. Aşa că m-am pus pe gândit.

Când vorbeam noaptea, până să ne ia somnul, unul dintre subiectele preferate era despre cum ea o să se facă mare, într-o bună zi, şi o scrie poveşti pentru copii. Avea şi un personaj, «Multuşesc», un monstru simpatic cu o problemă: tuşea încontinuu, deranjându-i pe ceilalţi. Povestea asta era despre chinurile lui «Multuşesc» în lumea asta nasoală care nu-l înţelege şi-şi bate joc de el. Era o super idee.

Aşa că am făcut asta: am luat nişte coli albe. Am desenat nişte linii orizontale pe fiecare pagină, lăsând partea de sus goală. Am scris propoziţia de deschidere: era despre o iederă şi un copac. Nu mai ştiu care era legătura, dar aşa îşi imagina ea începutul poveştii. Apoi am vorbit cu o prietenă, desenatoare, să facă ceva. La final, i-am dat un titlu cărţii, numele autorului şi am legat paginile cu liniile goale, lăsate necompletate, şi ilustraţia gata făcută. Ba chiar am şi lipit totul, între nişte coperte improvizate. Era o carte care urma să fie scrisă.

Când a venit acasă şi a văzut cadoul a râs cu lacrimi. Nici astăzi nu ştiu dacă de bucurie sau de cât de prost am fost să fac aşa ceva. Cartea există şi astăzi, tot nescrisă. Fata de atunci locuieşte încă la mine, doar că acum e «la noi». Încă ne mai uităm la filme de artă şi râdem de noi, dar am început să mai gătim: ea ciorbă, cu borş, eu caşcaval pane.“ ;

Răzvan Ioniţă, 32 de ani     

“

Am luat nişte coli albe. Am desenat nişte linii orizontale pe fiecare pagină, lăsând partea de sus goală. Am scris propoziţia de deschidere: era despre o iederă şi un copac.

Răzvan Ioniţă, copywritter

Dragostea durează trei anotimpuri

Cişmigiul, vara, desen naiv

„Era o zi de primăvară timpurie, din acelea când soarele străluceşte atât de puternic încât te orbeşte. Trebuia să mergem să luăm prânzul la un oarecare local unde serveau şi pizza, şi ciorbă de pui à la grec, încât să mulţumească pe fiecare. Şi atunci, din senin, am făcut gestul. Ne-am despărţit. Nu s-au spus multe, dar s-au zis tare. El a plecat brusc, trântind uşa în faţa argumentelor mele de fată răsfăţată.

Peste câteva zile, după ce spiritele s-au mai potolit, mi s-a prezentat la uşă, gata să dăm uitării răul făcut. Adusese, în semn de pace, un mic cadou, un desen înrămat. Era o imagine simplă, fotografiată din joacă, în Cişmigiu, aproape de intrarea în rondul roman, în vara când a început totul. Trecuse ceva timp de-atunci, iar Cişmigiul devenise refugiul aventurii noastre.

Poza asta era refăcută sârguincios la fiecare început de anotimp. Simboliza tot ceea ce trăisem împreună. În mare, trei anotimpuri, dar ceva mai mult de-atât. De la serile când amestecam feteasca neagră cu muzica lui Tudor Gheorghe şi poveştile despre cancanurile Bucureştiului interbelic, până la bucuria că a sosit rapidul de la Buzău.

De tablou era agăţat un mic răvaş pe care scria, în caractere de-o şchioapă: «Iubirea adoarme cunoaşterea; trezită, cunoaşterea ucide iubirea». I-am dat dreptate lui Cioran.“

Alexandra Şerban, 24 de ani

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.