În locul lui 23 aprilie a fost propusă ziua de 16 februarie, o zi simbol: marca luptele eroice, sacrificiile revoluţionare ale muncitorilor ceferişti conduşi de către Gheorghe Gheorghiu Dej şi de alţi lideri ai partidului comunist.

Ziua de 16 februarie evoca unul dintre momentele grele ale istoriei noastre economice, sociale şi politice. De patru ani, lumea era puternic lovită de criza economică globală, Marea Criză, care părea că nu se mai sfârşeşte. România nu a fost nici ea ocolită de acest fenomen, iar guvernele ţării au încercat, fără prea mare succes, să gestioneze situaţia folosind o reţetă actuală şi în zilele noastre: au concediat funcţionari, lucrători ai statului, au tăiat salariile prin trei curbe de sacrificiu, au căutat să obţină împrumuturi externe pentru a se stabiliza piaţa.

Cum era şi normal, cei mai afectaţi au fost muncitorii din industria minieră, petrolieră şi feroviară. Dacă primele două categorii lucrau în majoritate pentru capitalul privat, ceferiştii munceau pentru statul român. La căile ferate erau angajaţi peste 100.000 de lucrători, a doua armată a ţării, cum îşi spuneau cu mândrie ceferiştii. Criza statului s-a reflectat mai ales asupra lor. Li s-au redus salariile, au început să fie concediaţi în număr mare, iar acest fapt le-a indus o puternică stare de nelinişte. Spiritele erau încinse. O mică scânteie putea fi suficientă pentru ca nemulţumirile să iasă la suprafaţă. Cineva trebuia doar să canalizeze aceste nemulţumiri şi să le îndrepte împotriva autorităţilor. Această forţă putea fi sindicatul sau o grupare politică. Cei care au profitat de situaţie, mizând pe suferinţele lucrătorilor au fost comuniştii susţinuţi de Moscova.

Din 1924, Partidul Comunist din România fusese scos în afara legii, pentru că propaga ideile şi programul antiromânesc impus de URSS. Cu toate acestea, partidul a funcţionat în continuare, dar în ilegalitate, având doar câţiva membri. Printre ei şi ceferiştii: Gheorghe Gheorghiu Dej, Constantin Doncea, Chivu Stoica.

La începutul anului 1932, Gheorghiu Dej a fost concediat de la CFR, fapt care i-a permis să se implice activ în munca de partid, în luna martie a fost însărcinat de către conducerea PCR să se ocupe de pregătirea ceferiştilor pentru proteste. Un fapt poate mai puţin cunoscut în biografia lui Dej este acela că, în  decembrie 1932, împreună cu Chivu Stoica a fost trimis la Berlin, la un congres al sindicatelor afiliate Internaţionalei Comuniste. Aici a primit o serie de sarcini legate de strategia de acţiune la CFR.

Anul 1933 a început cu o primă grevă a muncitorilor de la Atelierele Griviţa la sfârşitul lui ianuarie, pe 2 februarie a fost grevă din nou şi 7.000 de muncitori au protestat. Răspunsul guvernului la aceste acţiuni: instituirea stării de asediu pe 4 februarie 1933.    

În noaptea de 14/15 februarie, guvernul a  întreprins  o acţiune de intimidare arestând un val  de muncitori feroviari, de lideri ai acestora de la Griviţa.  Arestările au condus la escaladarea tensiunilor şi, pe 16 februarie, mişcarea grevistă a izbucnit din nou, cu mai mare forţă. Eroarea guvernului a fost că prin această mişcare a declanşat un puternic sentiment de solidaritate în rândul populaţiei, iar între muncitori a activat acea solidaritate de breaslă, acel sentiment care le spune că numai uniţi pot să câştige ceva. În loc să contracareze propaganda comunistă, care nu era populară în rândul majorităţii muncitorilor, guvernul, involuntar, i-a făcut un serviciu acesteia.

Muncitorii au ocupat Atelierele Griviţa, s-au baricadat, a fost acţionată celebra sirenă în jurul căreia avea să se ţeasă aura eroică a lui Vasile Roaită. Guvernul a trimis armata, cu ordin de a trage. O anecdotă, rămâne povestea transmisă prin familie, peste ani, de unul dintre soldaţii regimentului 21, participant la evenimente. El a relatat că la comanda: foc! militarii au secerat coşurile fabricilor şi nu mulţimea de grevişti, iar salvele lor au nimerit trenul regal staţionat undeva prin zonă. Cert este că  regimentul  a fost scos din zonă. Soldaţii care i-au înlocuit au tras în plin, iar greva s-a sfârşit într-o baie de sânge: au fost morţi (numărul lor este controversat), răniţi, 2000 de muncitori au fost arestaţi. Acestea au fost faptele zilei de 16 februarie.

Procesul

Arestaţii zilei de 16 februarie au fost eliberaţi, o lună mai târziu doar 243 de muncitori mai erau în arest. Pe 18 iulie 1933, la Bucureşti  a început procesul unui lot restrâns numeric, 64 de persoane, compus din liderii, organizatorii protestelor. În august, au fost date sentinţe grele liderilor. Avocaţii comuniştilor au obţinut recursul, iar procesul a fost strămutat la Craiova. Aici opt dintre organizatori au fost prezenţi. Printre ei Gheorghe Gheorghiu Dej, Constantin Doncea, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi. În apărarea lor, inculpaţii au acuzat guvernul ca fiind principalul vinovat pentru situaţia economică grea a muncitorilor, pentru condiţiile aproape inumane de muncă de la CFR. Comisarul regal a replicat că deşi se făcuseră concedieri la căile ferate, trenurile merg bine. Dej i-ar fi răspuns: Se poate, dar burţile merg prost!  Sentinţele date de judecători au mai îndulcit condamnările aspre de la Bucureşti. Sentinţa lui Doncea a fost de 15 ani de închisoare, pentru că el a fost considerat principalul organizator şi instigator, iar Dej, Stoica, Vasilichi au fost condamnaţi la 12 ani de închisoare. Peste ani, procesul avea să fie considerat de istoriografie ca unul al triumfului comuniştilor, care s-au transformat din acuzaţi în acuzatori.

Mitizarea zilei de 16 februarie şi a liderilor ei

Istoria şi-a urmat cursul ei implacabil: a început un nou Război Mondial, România a intrat sub tăvălugul Armatei Roşii care a adus comunismul la putere. Printre liderii noului regim erau şi cei condamnaţi la Craiova în 1934 pentru organizarea grevelor de la Atelierele Griviţa, dar şi pentru apartenenţa la o grupare scoasă în afara legii- Partidul Comunist din România.

De la începutul anilor ’50 şi până în 1965, când a murit Gheorghiu Dej, mitul Griviţei a fost amplificat. Primul moment a fost  anul 1951, când Gheorghiu Dej împlinea 50 de ani. Poeţii oficiali ai regimului i-au dedicat versuri, iar Mihai Beniuc a scris Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu Dej. A urmat propunerea lui Chivu Stoica, din 1952, ca ziua de 16 februarie să devină ziua ceferiştilor, în semn de preţuire pentru jertfele şi lupta muncitorilor ceferişti.

În anul 1961, Dej a împlinit 60 de ani. A fost momentul de apogeu al Griviţei, al primului ceferist al ţării, iar contribuţia sa în evenimentele din 1933 a fost hiperbolizată.   

Lucrarea Spectrele lui Dej (coord. Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Polirom, 2012) a demonstrat, pe baza documentelor din arhive, că a existat o supralicitare a rolului lui Dej în grevele de la Griviţa din februarie 1933, vorbind despre el ca fiind liderul absent, spre deosebire, de exemplu, de Constantin Doncea un lider mult mai vizibil. În ciuda acestor exagerări, realitatea este că Dej a avut un rol important în organizarea acestor evenimente.           

În excelenta carte citată mai sus, găsim şi o interesantă şi elocventă analiză a  apariţiei informaţiilor despre grevele de la Griviţa şi numele cele mai invocate ale liderilor mişcării. Materialul de studiu l-a constituit revista Anale, iar perioada de referinţă a fost intervalul 1958-1988. O ierarhie a numelor  liderilor evenimentelor din 1933, ne arată că primele locuri sunt ocupate de: Ilie Pintilie – 64 menţionări, Constantin David- 27, Gheorghiu Dej – 26, Vasile Roaită – 26, Chivu Stoica - 4, Doncea - 3. Interesant este faptul că în frunte sunt Ilie Pintilie, Constantin David şi Vasile Roaită, personaje decedate înainte ca puterea să fie luată de comunişti. Constantin Doncea, liderul care a primit cei mai mulţi ani de închisoare era situat pe ultimul loc!

Griviţei i se dedică în 1971 o lucrare apărută sub coordonarea lui Ioan Popescu-Puţuri, dar frapant este faptul că  ultima dată când s-a mai scris un studiu despre greva de la Atelierele Griviţa, a fost în anul 1973. Aşadar, mitul Griviţei nu a supravieţuit prea mult lui Gheorghiu Dej.

În 1983, oficiosul PCR, Scânteia, vorbind despre împlinirea a 50 de ani de la grevele din februarie 1933, îl cita pe Nicolae Ceauşescu care considera că Dej şi alţi lideri ai muncitorilor au acţionat la ordinele Partidului Comunist. Era o ultimă lovitură, dată de tovarăşii de drum, prin care Dej era coborât de pe soclul imaginar al Griviţei.

P.S.  La ora când acest material a fost scris, la Muzeul Căilor Ferate Române, se desfăşoară  o acţiune culturală, intitulată Muzeul CFR în pas cu timpul, acţiune care marchează, o relansare a noii feţe a muzeului, având ca rezultat o interesantă regândire a spaţiului şi exponatelor, comprimând într-o metaforă spaţiul şi timpul feroviar. Poate câteva dintre fotografiile de mai jos, vă vor convinge, dragi cititori şi iubitori ai istoriei feroviare să mergeţi  acolo şi să vizitaţi muzeul. 

Imagini din Muzeul CFR