Dincolo de controversele legate de activitatea sa politică sau de viaţa sa personală, regele Carol al II-lea a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai culturii şi instituţiilor culturale din România interbelică. Despre meritele sale în acest domeniu s-a vorbit, din păcate, prea puţin. Fără îndoială că, departe de a fi un ingenuu, Carol a înţeles foarte bine funcţia propagandistică a instituţiilor culturale, şi a făcut-o cu mult mai bine decât mulţi dintre contemporanii săi. Intereselor legate de asigurarea unui mai bun control al statului asupra unei societăţi preponderent rurale le-a fost datorată, cu siguranţă, şi susţinerea acordată de Carol şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti sau cercetărilor efectuate de şcoala etnografică de la Cluj. Cunoaşterea lumii rurale era, cu siguranţă, necesară pentru a asigura transformarea sa.

Este, însă, neîndoielnic faptul că interesul lui Carol faţă de etnografie şi de faţă de cultura tradiţională nu a fost doar expresia unor calcule machiavelice de politician. Carol avea, se pare, un interes sincer, deschis şi genuin faţă de lumea satului, faţă de oamenii săi şi de obiectele confecţionate de aceştia. Pe lângă colecţiile sale artistice, numismatice sau filatelice, Carol şi-a constituit, în timp, şi o interesantă colecţie de obiecte etnografice. Este adevărat, şi alţi contemporani ai săi au făcut acest lucru.

Însă, spre deosebire de ei, Carol a sprijinit, cu mijloacele şi autoritatea de care dispunea, înfiinţarea primelor muzee etnografice ale României: Muzeul Etnografic al Ardealului, în 1922/23, şi Muzeul Satului din Bucureşti, în 1936. Într-o Românie interbelică în care progresele muzeelor au fost mai degrabă modeste, Carol a fost acela care a susţinut singurele două apariţii de excepţie. Două dintre marile muzee ale acestei ţări, care funcţionează până astăzi, şi pe ale căror porţi au păşit, de-a lungul timpului, milioane de vizitatori.  

Dacă în cazul muzeului din Capitală patronajul lui Carol s-a exercitat mai degrabă indirect, de la înălţimea poziţiei sale monarhice, în cazul muzeului clujean implicarea lui Carol, pe atunci Principe Moştenitor şi conducător al Fundaţiei Culturale care îi purta numele, a fost una directă şi nemijlocită.    

Acest lucru este cu atât mai demn de a fi subliniat, cu cât Muzeul Etnografic a fost cel dintâi muzeu înfiinţat în Transilvania după realizarea României întregite. Eforturile timide şi neinspirate ale factorilor responsabili din anii 1920-1921, îndreptate către constituirea unui Muzeu al Transilvaniei, au eşuat într-o suită de încâlceli birocratice, caracteristice administraţiei româneşti şi în perioada respectivă. În faţa unei incapacităţi guvernamentale evidente, în primăvara anului 1922, principele Carol a preluat întreg acest demers sub egida Fundaţiei Culturale pe care o conducea. 

A lăsat colecţiile arheologice şi istorice, cu toate conflictele şi controversele legate de acestea şi cu situaţia complicată care le însoţea, în administrarea Universităţii Regele Ferdinand, şi a decis să susţină înfiinţarea, la Cluj, a Muzeului Etnografic. Un muzeu al noii Românii, care să studieze şi să prezinte tradiţiile tuturor locuitorilor Transilvaniei.

Odată această decizie luată, lucrurile s-au derulat neaşteptat de repede. În mai 1922 lua fiinţă Comisia Muzeului, prezidată de Sextil Puşcariu, avându-i în componenţă pe George Vâlsan, Emil Panaitescu, Alexandru Lapedatu şi Romulus Vuia. Cu toţii, numiţi personal de Carol. În iunie, viitorul muzeu primeşte un sediu provizoriu, iar comisia începe demersurile de achiziţionare a celor mai valoroase colecţii etnografice identificate în Transilvania, cuprinzând obiecte româneşti, maghiare, săseşti şi rome. În iulie, Romulus Vuia primeşte două bilete gratuite pe liniile ferate şi o finanţare generoasă pentru prima campanie de cercetări şi achiziţii în Ţara Haţegului. Acolo, la Haţeg, pe 25 august 1922, Romulus Vuia are surpriza de a fi vizitat personal de Carol, care se interesează de mersul cercetărilor şi de nevoile viitorului muzeu. Cei doi discută despre colecţii, despre spaţii şi despre finanţări. Iar Carol face promisiuni, pe care, în cea mai mare parte, şi le va chiar ţine. De asemenea, Carol îl însărcinează pe Vuia să achiziţioneze obiecte reprezentative pentru propria sa colecţie etnografică. După doar opt luni de la iniţierea demersurilor de constituire, pe 1 ianuarie 1923, Muzeul Etnografic al Ardealului era deja înfiinţat oficial, sub egida Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, iar Romulus Vuia devenea primul său director.

În 1923, George Vâlsan şi Romulus Vuia înfiinţau, la Cluj, Societatea Etnografică Română, prima de acest fel din ţară, iar principele Carol accepta cu plăcere invitaţia de a deveni preşedintele ei de onoare. În anii următori, acelaşi Vuia este solicitat de Carol să identifice biserici de lemn care ar putea fi aduse pe domeniul regal de la Sinaia. Iniţiativă care se va materializa doar după revenirea sa în ţară, ca rege al României. Dar care, se pare, i-a dat lui Romulus Vuia ideea de a înfiinţa, la Cluj, cel dintâi muzeu în aer liber din România, deschis în anul 1929.

După revenirea sa în ţară, în anul 1930, Carol şi-a reluat patronajul asupra Muzeului Etnografic din Cluj. Muzeu care i-a purtat, de altfel, şi numele. În 1932, prin adoptarea de către Parlament a Legii privitoare la organizarea Muzeului Etnografic şi a Parcului Naţional Regele Carol al II-lea din Cluj, muzeul din inima Ardealului devenea prima instituţie muzeală din România care beneficia de o lege specială.

Placa din 1937 a fost amplasată odată cu inaugurarea unui nou sediu al muzeului – realizată, fireşte, în prezenţa Regelui Carol al II-lea. În 1940, odată cu arbitrajul de la Viena şi cu retragerea autorităţilor române din Transilvania de Nord, Muzeul Etnografic al Ardealului a fost transferat, cu colecţiile sale şi cu întregul personal, la Sibiu. Placa comemorativă din 1937 a fost, şi ea, împachetată şi dusă în refugiu, fiind apoi păstrată în depozitele instituţiei, timp de 73 de ani, până la reintroducerea sa în spaţiul public, în septembrie 2013.

„MUZEUL ETNOGRAFIC / AL ARDEALULUI / ÎNTEMEIAT LA 1 IANUARIE 1923 / SUB AUSPICIILE / FUNDAŢIEI PRINCIPELE CAROL / ŞI INAUGURAT / ÎN AUGUSTA PREZENŢĂ / A MAJESTĂŢII SALE / REGELUI CAROL II / LA 13 IUNIE 1937 / ÎN NOUA CLĂDIRE DĂRUITĂ DE / MUNICIPIUL CLUJ.

DONATORII / MAJESTATEA SA REGELE CAROL II / UNIUNEA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE / FUNDAŢIA REGELE FERDINAND I / INDUSTRIA SÂRMEI S. A., CLUJ / BANCA ALBINA, SIBIU / COMUNA TELCIU, JUD. NĂSĂUD / DOAMNA SABINA CANTACUZINO / DOAMNA ELIZA BRĂTIANU / PREFECTURA JUDEŢULUI CLUJ / DOMNUL VIOREL V. TILEA”