Istoria pe care nu o vom uita niciodată. Manipularea prin discursuri sau limbaj în perioada comunistă. Cum ni se spăla mintea prin emisiunile de la TV, dar şi prin presa ceauşistă

Istoria pe care nu o vom uita niciodată. Manipularea prin discursuri sau limbaj în
perioada comunistă. Cum ni se spăla mintea prin emisiunile de la TV, dar şi prin
presa ceauşistă

Mesajele dictatorului erau atent construite propagandistic. FOTO: adevarul.ro

Limbajul de lemn, emisiunile de propagandă, dezinformarea prin non-informare, manipularea prin repetiţie şi monopol, textul fără informaţie, toate au fost atent coordonate sub umbrela aparatului de propagandă comunistă prin care se încerca manipulare crasă a românilor. adevarul.ro vă prezintă principalele metode cu care comuniştii încercau să ”ne spele minţile”, explicate de cei mai buni specialişti din ţară.

Ştiri pe aceeaşi temă

Unul dintre veteranii presei române, Virgil Lazăr (81 de ani), jurnalist care a lucrat mai bine de 50 de ani la „România liberă“, perioadă în care i-a cunoscut personal pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi pe toţi preşedinţii de după 1989, a stat de vorbă cu reporterul „Adevărul“ despre cum era presa în perioada comunistă şi cum este ea acum. „Atunci totul era subordonat ideii luptei de clasă, totul era subordonat politicii de partid, nu puteai ieşi chiar cu ce voiai din cauza cenzorilor, cerberii principali de pază ai regimului. „Şeful“ (Nicolae Ceauşescu n.r.) iubea foarte mult anchetele, pentru că i se părea că noi, ziariştii, prezentăm realitatea mai bine decâd Securitatea. Nu s-au făcut obstrucţii la anchete”.

„L-am calificat, într-un fel, pe Florea Ceauşescu, fratele dictatorului“

Întrebat despre colegii cu care a lucrat în lunga activitate de gazetar, Virgil Lazăr a povestit şi despre fratele lui Ceauşescu. „L-am calificat într-un fel şi pe Florea Ceauşescu, fratele lui Ceauşescu, dacă nu-i prea mult spus. Păi, n-a ştiut să scrie, că era ţăran. A venit cu un ciot de creion chimic, după ureche, aici şi a zis: „M-a trimis tovarăşu' Apostol, să mă calificaţi!”. „Da cine eşti tu?”, „Păi, zice, Florea Ceauşescu.” „Şi câte clase ai?”, „Şapte clase primare”. „Uite ce e, zic, te iau cu mine pe teren, să vezi cum se culeg datele şi pe urmă te duci singur”. Se ducea, dar venea cu carnetu' şi îmi arăta. Şi-atuncea am zis, de ăsta trebuie să scap. L-am mai ţinut un timp şi apoi l-am recomandat Scânteii.....Se cuvine să spun, de dragul adevărului, că Florea Ceauşescu a fost un coleg bun, modest, niciodată nefăcând caz de faptul că era fratele preşedintelui“, a povestit Lazăr în carte.

Salvat de Octavian Paler în scandalul „Vaci în cosmos“

Unul dintre colegii de care-şi aduce aminte cu drag este Octavian Paler. „De două ori m-a salvat (Octavian Paler) de a fi dat afară din redacţie: o dată când am... decorat Luduşul, la 7oo de ani de la atestare (1975) scriind un reportaj despre această manifestare care, în realitate, n-a mai avut loc, fiind chemat, pentru explicaţii, în faţa dictatorului, şi a doua oară când mi-a scăpat în ziar, ştirea „Voci în cosmos” care a apărut în R.L. cu titlul... „Vaci în cosmos”. Un adevărat scandal diplomatic cu URSS-ul. După mai multe astfel de „accidente” nefericite, datorită faptului că mă ţinea cu săptămânile în redacţie să girez secţia agrară şi după o şedinţă cu Paul Niculescu Mizil, pe atunci în Biroul Politic al C.C. al P.C.R., şedinţă la care m-a muşcat diavolul de limbă şi am luat cuvântul combătând modul lamentabil în care se tratează în presă problemele agricole, aprobându-mi punctul de vedere, l-a sunat pe Paler şi i-a ordonat să mă promoveze adjunct.“

Cum funcţiona cenzura

Virgil Lazăr explică şi cum funcţiona cenzura: „Ce zicea redacţia era legea noastră. Conducătorii redacţiei erau antenele cu C.C.-ul. Ei veneau cu directivele: „ce daţi azi”, „ce daţi mâine”, şi ei ni le dădeau nouă. Structura era aşa: redactor-şef, care avea unul sau mai mulţi redactori-şef adjuncţi. Mai erau problemele cetăţeneşti, scrisori pentru oameni ai muncii, alea se prelucrau sau se trimiteau mai sus. Şi fiecare adjunct avea câteva secţii în primire şi semna tot ce se scria. Eu scriam un articol şi începea sus, redactorul-şef Octavian Paler, secretar de redacţie, cutare, cap limpede, Virgil Lazăr şi când ieşea greşeala ne lua pe toţi. Şi după noi, finalul, cenzura care nu era în instituţia noastră, venea noaptea, verifica ziarul, scotea ce era de scos, băga şi capul limpede răspundea pentru ce se bagă, dacă ăla scoate. Luam portofoliul de articole să văd ce scot, să băgăm material în loc”.

Căţeii erau lăsaţi să scheaune pentru a nu începe să latre

Omul de televiziune şi literatul Bogdan Papacostea din Constanţa consideră că pentru o mai bună explicaţie a celor întâmplate în comunism ar trebui folosită sintagma „regim totalitar“.

„Comunismul în sine nu a avut, teoretic cel puţin, această pretenţie. Aşa cum se cuvine într-un regim totalitar, totul este sub control, nu contează că e vorba de viaţa oamenilor sau de materialul din care le sunt făcuţi pantofii. De o atenţie specială au beneficiat ideile şi vehiculul lor, cuvintele. Orice formă de propagare a cuvintelor a devenit propagandă“, aminteşte Papacostea.

Literatul arată cum cenzura era o instituţie în sine, cu ramificaţii şi reprezentanţi mai mult sau mai puţin oficiali. „Discursul public era verificat la sânge, cuvintele nu erau ale oamenilor, ci ale Conducătorilor. Micile forme de răzvrătire pe care şi le-au permis românii au fost clasicele „şopârle“ strecurate sporadic în programele TV de umor, în poezie şi în muzică, totul, însă, sub privirea îngăduitoare a Organului de Partid, care avea înţelepciunea să lase căţeii să scheaune pentru a nu începe să latre“, arată el.

Dispariţia eului

Cum ar caracteriza un om al cuvântul vorbit şi scris limba de lemn de pe vremea ceauşismului? „Limba de lemn se caracterizează, în primul rând, prin lipsa de conţinut. Ea nu informează, nu descrie, nu se conectează la actualitate. Limba de lemn nu admite nuanţe, pentru că ea are monopolul descrierii realului, iar realul nu admite nuanţe într-un regim totalitar.

Folosind limba de lemn, oamenii acceptau dublul limbaj, respectiv dublul adevăr, într-o schizoidie care este marca oricărui regim totalitar, a oricărei societăţi terorizate. Una spui şi alta gândeşti, una gândeşti şi alta spui. Anularea limbii naturale şi înlocuirea ei cu limba de lemn a însemnat, de fapt, dispariţia Eu-lui, dizolvarea persoanei umane şi apariţia Omului nou, spălat pe creier, incapabil de gândire critică, gata oricând să producă o lozincă drept răspuns la un stimul.

Limba de lemn este, pe scurt, tăcerea raţiunii. Privită retrospectiv, limba de lemn a regimului totalitar comunist este, desigur, hazlie, mai ales că seamănă foarte mult cu limba folosită acum de televiziunile puterii, cu precădere în nuanţele ei vindicative. «Democratizarea accelerată», «întărirea metodelor politice de conducere», «creaţia materială neîncetată a oamenilor», plus formula «dragi tovarăşi şi pretini» pocită de Ceauşescu, reprezintă o mică şi neînsemnată parte dintr-un veritabil arsenal lexical şi ideologic care a pus pe butuci România pe termen lung“, arată Bogdan Papacostea.

Presa comunistă şi letargia intelectuală

Unul dintre cei mai apreciaţi specialişti români în psiholingvistică, sociolingvistă şi pragmatica comunicării explică mecanismele prin care presa comunistă a blocat comunicarea şi a ţinut populaţia într-o stare de letargie intelectuală. „Se preluau pur şi simplu textele rigide din hotărâri, rezoluţii ale congreselor, hotărâri ale plenarelor, texte de profil, şi nu se inventa nimic în materie de discurs. Trebuia reprodus ad-literam. Cei care preluau nu făceau decât să brodeze pe textul primar. Se temeau să interpreteze originalul. Se adăugau doar elementele de aderenţă la documentul respectiv, precum necesitatea „respectării întru totul”, explică lingvistul ieşean Stelian Dumistrăcel, profesor la Catedra de Lingvism şi Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.

„Totul era în alb şi negru, în contrast. Nu existau nuanţe. O altă trăsătură a limbii de lemn comuniste era metafora vegetală, organică, care mai colora, ce-i drept, discursul. Economia creştea, înflorea. Regimul capitalist era în putrefacţie. În plus, nu exista în discurs pronumele personal la persoana I singular. Eram «noi». «Noi credem că...», «noi ştim că...».  Sub «noi» se realiza unitatea perfectă de gândire, de acţiune între conducere şi populaţie. Cu toate acestea, în paradigma emiţător-receptor, emiţătorul avea protecţie supremă din partea partidului. Când vorbea Ceauşescu spunea: «Nu doresc să mă refer acum la  elaborarea acestui plan». Contactul lui cu publicul era sub semnul arbitrariului, al dorinţei, al bunăvoinţei. Şi-acum au rămas activişti infestaţi cu «nu doresc acum să vorbesc despre...»”, mai spune Dumistrăcel.

Pentru eliminarea completă a oricărei tentative de interpretare a textului jurnalistic, propaganda comunistă făcea abstracţie la fiecare nouă serie de discursuri de ce se spusese anterior. Niciodată nu era comparată rezoluţia congresului al X-lea cu cea a congresului al XI-lea. Totul pornea de la zero şi conducea la întrerupere ideatică, necesară pentru a nu da impuls gândirii, interpretării prin comparaţie.

”Între activiştii comunişti, Ion Iliescu a fost unul luminat”

Limba de lemn nu era un instrument de cunoaştere, ci era, prin formule tipice, prin repetiţie se autogenerau pornind de la acelaşi model: epitete de condamnare. „Ca o excepţie, trebuie spus că, între activiştii comunişti, Ion Iliescu a fost unul luminat. El trecea prin mintea lui aceste formule tipice. Citea cărţile şi le transpunea într-un limbaj de comunicare”, adaugă Dumistrăcel.

Specialistul ieşean precizează totuşi că limba de lemn nu este un apanaj al comunismului din România. A apărut în Occident şi este folosită în orice discurs performant, precum cel al liderilor sindicali sau al liderilor protestatari. „S-au folosit exact aceleaşi strategii de contrast de limbaj de contrast: patronii, capitalul şi clasa muncitoare. Acest discurs nu se adresează unor oameni inteligenţi sau de cultură. El trebuie să creeze o stare de spirit şi starea de spirit nu trece prin intelect, ci prin afect. Pentru asta ai nevoie de cuvinte tari şi de structuri de contrast. În societate nu ai putea coagula o stare de spirit fără sloganuri de astea care au interes să ignore intelectul şi să cultive afectul. Avantajele retoricii, care înseamnă un discurs mobilizator. Emaptie, seducţie şi incitare.

Cameramanii ”filmau cenzurat”

Nicolae Melinescu, unul dintre cei mai cunoscuţi realizatori şi prezentatori ai TVR, a vorbit în lucrarea „Limba de lemn în presă”, coordonată de Ilie Rad şi publicată în 2009, despre mecanismele intime ale manipulării televizate în România comunistă. 

„Televiziunea Română a fost orientată ca un instrument de propagandă dinspre interesul public spre cultul personalităţii. Un mecanism uriaş a fost clădit şi întreţinut cu un efort uman şi financiar fără egal, pentru ca cinecamera (aparatul de filmat cu peliculă) sau videocamera (aparatul de înregistrare electronică a imaginilor pe bandă) să participe şi să transmită ritualul politic din regimul totalitar. Dacă pe timpul lui Dej era promovată imaginea conducerii colective, supusă cultului personalităţii lui Stalin, după 1964, odată cu venirea la putere a lui Ceauşescu, promotorul unui naţionalism atipic, obiectul şi subiectul televiziunii au crescut până la dimensiunile „părintelului naţiunii”, ale „celui mai iubit fiu” etc.

Direcţia Presei, instituţia responsabilă cu cenzura, avea propriul sigiliu cu care ştampila drept bun sau nu orice ştire sau scenariu aprobat. Tot ei vizionau imaginile ce urmau a fi difuzate într-o emisiune aşa-zis informativă. Cameramanii le-au făcut sarcina uşoară pentru că au învăţat să nu-l filmeze pe el în ipostaze dezavantajoase, să evite să surprindă gesturile care nu cadrau cu imaginea conducătorului ideal. „Când treptat a fost adusă şi „Ea” în imagini, pe măsură ce rolul de tovarăşă a căpătat o expresie publică tot mai pregnantă, noi limitări s-au adăugat”. Cameramanii au ajuns să nu mai filmeze „la plan întreg”, din cap până-n picioare, din cauză că ea avea un mers dizgraţios. Nici filmările din profil nu mergeau pentru că ea avea nasul mare, precum nici cele din spate, pentru că, la bătrâneţe, ea putea apărea cocoşată.

În timpul aniilor 1960 – 1970, Televiziunea Română le oferea telespectatorilor o serie de progrmame pentru toate gusturile. „Toată această libertate a televizunii a durat cam până în anii 1980, apoi încet, încet multe seriale din străinătate şi filme care nu proveneau din spaţiul sovietic au fost interzise”, explică istoricul Dan Falcan.

Telejurnalele în timpul regimului comuist erau, în general axate pe propaganda politică. Acestea ţinueau în jur de 45 de minute, timp în care erau prezentate acţiunile întreprinse de conducătorl statului.

Programul Televiziunii Române în perioada Comunistă

Grila de programe a singurului program de televiziune din timpul regimului Ceauşist respecta cu stricteţe un program bine stabilit, după cum mărturiseşte istoricul Dan Falcan. Lunea era dedicată serialelor englezeşti produse de BBC, telespectatorii au putut vedea până în ani '80 seriale precum drama  „ElizabethR” sau „Familia Palliser”. Marţea era dedicată teatrului şi emisiunilor muzicale dedicate romanţelor, muzicii uşoare şi melodiilor populare. După care urmau piesele de teatru.

Miercurea, românii aşteptau cu sufletul la gură filmele difuzate în cadrul programului „Telecinemateca”. „Au fost difuzate filme precum  Casablanca, celebrul film Pe aripile vântului. În general erau filme din anii 1940 – 1950. Ulterior au fost interzise filmele din Occident şi au început să fie băgate filme  produse în interiorul spaţiului sovietic. Noi le dădeam lor filme, iar Cehii, Ruşii, Bulgarii ne dădeau nouă, practic nu îi mai costa niciun ban să achiziţioneze filme, acest lucru s-a întâplat după 1975”, explică Falcan.

Joi şi vinerea, programul televiziunii era dedicat domeniului social. „Vinerea era celebra emisiune dedicată socialului care mai prezentau din când în când, cum un chelner ia şpagă sau cum un frizer mai primeşte o mică atenţie, emisiunea se numea Reflector şi era realizată de o echipă de reporteri care prezentau diferite reportaje din cadrul societăţii”.

101 dalmaţieni, un exemplu negativ

Sâmbăta şi duminica programul de transmisie dura ceva mai mult şi erau programe dedicate în special copiilor. Aşa cum era mentalitatea de atunci, filmul „101 dalmaţieni” era considerat un exemplu negativ pentru copii, pentru că îi încuraja pe aceştia să adopte animale de case, un obicei privit cu suspiciune în acea perioadă. Iar cele două personaje, Tom şi Jerry erau considerate prea violente.

„Îmi aduc aminte că sâmbăta după-amiază era difuzat Căpitanul Val-Vârtej, iar duminica după buletinul de ştiri de la ora 7.00 începea serialul animat Marine Boy”, explică istoricul Dan Falcan. În timpul săptămânii toţi copiii de la ora 18.40 şi până la ora 19.00 urmăreau celebrul desen „Mihaela”.              

Singurele animaţii care au avut acces pe micile ecranu erau „Miaunel şi Bălănel”, „Gopo”, Lolek şi Bolek”, „Ciocănitoarea Woody”, „Pif şi Hercule, „Povestiri din pădurea verde”,

Dallas a supravieţuit comunismului

După anii 1980, cenzura a pătruns din ce în ce mai mult în interiorul televiziunii, programul de emisie a fost scurtat la doar două ore în cursul săptămânii, iar sâmbăta şi duminica acesta începea la ora 13.00 şi se termina la ora 19.00, iar singurul serial rămas  a fost celebrul „Dallas”. În acea perioadă televiziunea a început să îi acorde din ce în ce mai mult regimului comunist şi asupra campaniilor de manipulare ale acestuia.

”Erau vremuri în care vorbam fără să comunicăm”

“Erau vremuri în care vorbeam fără să comunicăm. Cuvintele erau atât de golite de conţinut încât şi profesorii care predeau social-ştinţificul ţineau orele fără să spună nimic. Era foarte greu, pentru că era dificil să comunici fără să spui ceva. Aşa şi cei de la televiziune erau experţii unei retorici a vidului. Nu era nimic”, a declarat scriitorul Daniel Vighi, profesor la Facultatea de Jurnalism de la Universitatea de Vest din Timişoara.

Televiziunea, instrumentul de “îndobitocire” nu a fost folosit la maximum de regim, în cele două ore de emisie neavând prea mult timp, însă cu rezultat scontat în spălarea creierului.

“Televiziunile nu aveau vedete. Acest cuvânt nu exista. Singura vedetă era tovarăşul Ceauşescu. Prezentatorii erau ca nişte roboţi. Singura lor grijă era să nu facă o gafă. Se uitau cu ochii fixaţi în promter şi citeau robotizat. La fel a fost şi la ziare. Nu aveai ce să citeşti în ele, pentru că nu spuneau nimic. Efectul a fost dezastruos. Limbajul este instrumentul care defineşte persoana, care îl face să gândească”, a mai spus Vighi.

Alternativa timişorenilor: ungurii şi serbii

Timişorenii, ca de altfel toţi locuitorii din Vest, au avut însă o alternativă la cele câteva ore de emisie ale televiziunii naţionale. Blocurile şi casele au fost împânzite cu antene pentru a putea vedea postruile de televiziune din Ungaria şi Serbia.

“Datorăm multe posturilor din Ungaria şi Serbia, care aveau emisiuni occidentale. Ne uitam la reclamele cu Coca-Cola sau ciocolata Cipiripi. Ne oferea o nevoie de libertate. Aici oamenii comunicau, se simţea un aer aparte. De altfel, să nu uităm că aici nu duceam lipsă de mâncare, de blugi, de ciocolată, aveam muzică, discuri, apoi videoplyere. Toate se găseau în pieţe. La Revoluţie, nu s-a cerut plecarea lui Ceauşescu, ci căderea comunismului. În acest timp, în restul ţării oamenii cereau doar mâncare. De asta a apărut şi Proclamaţia de la Timişoara”, a mai spus Daniel Vighi.

La acest material au colaborat: Remus Florescu, Sinziana Ionescu, Cezar Pădurariu, Stefan Both, Bogdan Păvăloi

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: