Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc

Palingeneza naţionalistă, asociată cu iconografia folclorică a unui imaginar paradis social şi cultural originar, care invocă necesitatea unei reînvieri fundamentată pe o mişcare politică de tip nou, pe stat, biserică, Coroană, tradiţie şi regenerare biologică reprezintă ancora fundamentală a analizei istoricului francez de origine română Traian Sandu intitulată „Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc” (Chişinău, Editura Cartier, 2019).

În această operă, prefaţată de profesoara Catherine Durandin de la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) din Paris, autorul disecă concepţia naţionalistă a Legiunii „Arhanghelului Mihail” care propune restaurarea vârstei de aur primare prin eliminarea sedimentelor presupus „poluante” aşternute de liberalism, socialism, comunism, semitism şi de alţi factori exogeni, ce ţin de alteritate.

Aspiraţia de a regenera acest peisaj idilic („bucolic” şi „exotic”) nu poate decât să accentueze apartenenţa profundă a Mişcării Legionare la familia ideologică a fascismului, cu specificul său conferit de societatea căreia i se adresa şi de genealogia culturală şi socială din care provenea. Astfel, legătura doctrinară strânsă cu religia creştină particularizează legionarismul de afinii săi din Italia sau Germania, dar nu şi de mişcările mai apropriate geografic din Balcani sau din Europa Centrală. Autorul reia, de altfel, pe bună dreptate, tema instrumentalizării religiei creştin ortodoxe de către Legiunea „Arhanghelului Mihail” şi a mitizării figurii conducătorului său, Corneliu Zelea Codreanu, a cărui imagine baladescă de lider providenţial care străbate satele pe un cal alb (extrasă din imaginarul poveştilor populare, al istoriilor despre haiduci şi din reprezentările voievodului unificator Mihai Viteazul) este egalată doar de sacralizarea sa aproape christică. Raportul dintre Legiune şi biserică înclină însă, ca de fiecare dată în asemenea mariaje de conjunctură, în favoarea politicii, care doar se foloseşte, în măsura în care îi slujeşte, de forţa legitimatoare a instituţiei ecleziastice.

Ca şi în cazul celorlalte mişcări fasciste, eclectismul reprezintă trăsătura dominantă a speciei apărute în România, aşa cum se întâmplă şi în cazul unei alte specificităţi a legionarilor, cultul morţilor. Pe bună dreptate, autorul nuanţează unele dintre concluziile istoriografiei problemei asupra acestui aspect, observând cu perspicacitate funcţia duală a acestui rit politic care îmbină invocarea strămoşilor cu înregimentarea militară naţionalistă, capabilă să rezoneze într-o măsură mai mare cu apelul resurecţional al mişcării şi cu energiile tinere ale membrilor acesteia. Autorul  constată şi o altă sinteză operată de Legiune, care pe de o parte vehiculează mituri de esenţă rurală, încorporează reacţia culturală îndreptată împotriva tehnologiei şi a ritmului descoperirilor ştiinţifice, dar pe de altă parte se revendică de la modernism, modernitate, transformare: „legionarismul îşi articula dimensiunea de mişcare modernistă şi urbană cu nevoia de revrăjire a lumii moderne”. (p. 257).

Traian Sandu corelează, cu excelente rezultate ştiinţifice, teoriile şi conceptele şcolilor franceză, anglo-saxonă, italiană şi românească cu privire la fascismul european al perioadei interbelice. Cheia de boltă a exegezei asupra fascismelor, din perspectiva sa, o constituie teoriile profesorului britanic Roger Griffin de la Universitatea din Oxford, publicate începând cu anul 1991, alături de care stau contribuţiile lui George Mosse, Emilio Gentile, Zygmunt Bauman, Constantin Iordachi şi Florin Muller. Esenţa interpretativă a lucrării este filigranată în jurul concepţiei „minimului fascist”, care are în vedere identificarea miezului comun al ideologiei de extrema dreaptă interbelică în ansamblul pluriform pe care-l presupune adaptarea la un anumit topos social. În strânsă legătură cu această concepţie este paradigma „noului consens”, care este, la rândul ei, centrală pe portativul teoretic al operei redactate de profesorul de la Université Sorbonne Nouvelle. Această teorie pune accentul pe caracterul radical naţionalist, revoluţionar, antiliberal, anticonservator, şi trans-social al extremei drepte interbelice, care reuneşte şi subjugă o varietate de curente intelectuale şi culturale pentru a germina mişcări de masă înregimentate în jurul unor personalităţi, doctrine, sloganuri şi simboluri ale renaşterii.

Parcurgând cu atenţie cartea nu poţi să nu constaţi că dintre cele mai bine de o mie cinci sute de note şi comentarii de subsol cele mai numeroase fac trimitere la surse identificate în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice Centrale şi Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii. Acestea îi oferă autorului informaţia primară necesară pentru a reconstitui geneza, evoluţia, structura, componenţa, legăturile mişcării cu monarhia, politicul, biserica, societatea, ideologia, transformările doctrinare, simbolistica, argumentele legitimatoare, comunicarea ideilor în cadrul organizaţiei şi către societate. Totodată, aceasta îi dă posibilitatea de a suplini, pe de o parte, pierderea arhivei centrale a organizaţiei, păstrată în custodia preotului Ion Dumitrescu-Borşa până în anul 1933, dar mai cu seamă distrugerea deliberată a documentelor, din ordinul conducerii mişcării, în iulie 1935, martie 1937 şi după instaurarea regimului de autoritate monarhică în februarie 1938. În aceste condiţii, informaţiile culese din interiorul organizaţiei legionare de către agenţi infiltraţi ai corpului de detectivi sau de către informatori ai acestora, investigate critic şi prin coroborarea surselor, capătă un rol esenţial pentru conturarea unui tablou cât mai complet şi veridic al activităţii Legiunii.

Lucrarea este structurată în şapte părţi, într-o progresie cantitativă care-i transferă centrul de greutate către secvenţele mediană şi finală. Deşi opera este captivantă în întregul său, partea a cincea, de analiză ideologică, organizaţională şi sociologică este cea mai substanţială şi oferă cele mai numeroase noutăţi empirice şi interpretative. Aceasta se raportează la aspecte esenţiale pentru înţelegerea comunicării şi însuşirii temelor legionare la nivelul societăţii româneşti: „cum se fabrică un şef charismatic”, „Legiunea ca şcoală”, organizarea legiunii şi „cuibul ca nouă Biserică”, metodele de masificare şi mobilizare ale mişcării, „sociogeografia militantă şi electorală” şi, mai ales, foarte interesantul calcul al „rentabilităţii militante” a formaţiunii. Pe bună dreptate, autorul respinge concepţiile fluidului charismatic, căruia i-au căzut victimă unii memorialişti şi istorici, şi îşi propune, în schimb, să deconstruiască procesul de geneză a cultului Căpitanului şi de glorificare a acestuia: „Scopul era omul nou şi doar şeful-educator-mare preot poate să-l scoată la lumină din corupţia sa seculară” (p. 222), ceea ce implică nimic altceva decât o „legitimare care ţine de religia laică de tip fascist” (p. 123). Cea de-a  doua componentă a charismei a constituit-o transformarea organizaţiei în mişcare, precum şi dezideratul metamorfozării mişcării în regim. În ambele cazuri, un rol legitimator l-au jucat o serie de intelectuali antisistem ca Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, precum şi discipolii celui din urmă Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Polihroniade, Constantin Noica etc. Cu toate acestea, alături de cuibul legionar, nu scrierile acestor tineri intelectuali efervescenţi sau ale profesorilor lor, ci plagiatul lui Codreanu, publicat sub titlul „Cărticica şefului de cuib” (1933), a căpătat un rol disproporţionat de mare ca instrument  pedagogic menit să articuleze schimbarea axiologică a individului.

Trăsăturile rentabilităţii militante a mişcării îşi au sorgintea în dorinţa liderilor de a forma „militanţi strict îndoctrinaţi şi alegători conştienţi de greutatea votului lor, pentru ca preluarea puterii să se facă în cele mai bune condiţii” (p. 320). Foarte târziu, în anul 1938, „a renunţat la exigenţa unui electorat pur, al omului nou format în sânul cuiburilor, chemând în schimb la câştigarea votului oportuniştilor indecişi, pentru câştigarea alegerilor” (p. 324). În final, profesorul francez trage concluzia că membrii legiunii au îndeplinit, la alegerile din 20 decembrie 1937, cu fidelitate dezideratul lui Codreanu ca fiecare legionar să convingă un număr de cinci alegători să-şi dea votul pentru Legiune, ceea ce a avut ca rezultat o slabă rentabilitate militantă a mişcării în comparaţie cu alte partide, chiar şi cu mult mai puţin popularul Partid Naţional Creştin al profesorului A.C. Cuza şi poetului Octavian Goga.

Solid articulată din punct de vedere teoretic şi metodologic, înnoitoare şi viguroasă interpretativ, înrădăcinată în cercetări de arhive laborioase, comprehensivă şi capabilă să redea în cele mai fine tuşe tabloul care poziţionează Legiunea într-un cadru politic şi ideologic intern şi internaţional, opera stabileşte un nou centru de gravitate în interpretarea istorică asupra acestui subiect, aşa cum foarte bine au înţeles jurnaliştii de la Radio France International care au făcut apel la excelenta sa expertiză pentru analizele de presă întreprinse cu privire la constituirea de dată recentă a unui nou partid palingenetic populist în România.