Ipocrizia europeană

S-au împlinit, pe 4 iunie, trei decenii de la reprimarea sângeroasă a protestelor studenţeşti din Piaţa Tiananmen. Mă întreb cum o să marcăm, la final de an, treizeci de ani de la căderea simbolică a comunismului în Europa de Est.

Înainte de orice, este asurzitoare tăcerea liderilor europeni în legătură cu ultima, până acum, zvâcnire de libertate a Chinei. În schimb, aşa cum s-a văzut şi la ultima întâlnire la nivel de miniştri G20 din Japonia, lumea liberă nu are nicio rezervă să facă afaceri cu ultimul imperiu comunist, să îi treacă generos cu vederea abuzurile şi, la rigoare, să îi justifice crimele. Nu este o noutate: interesele financiare iau în calcul victimile oricărui regim, oricât de nedrept, oricât de brutal.

Cu toate acestea, Europa, leagăn al libertăţilor fundamentale, formulate după secole de confruntări, ar fi mai mult decât îndreptăţită să ceară socoteală, să atragă cel puţin atenţia, să păstreze vie memoria celor care au murit pentru propria lor libertate şi, implicit, pentru a noastră. Dar nu. Se preface că nu vede, se învăluie în mantia diplomaţiei, evită confruntarea dintre principii şi practică, devoalând cât de slabi, cât de imorali sunt liderii ei de azi şi, vai!, de mâine. O Europă laşă, ipocrită.

Cele peste o sută de milioane de victime – în cifre: 100.000.000 – ale comunismului din întreaga lume nu sunt, se pare, suficiente pentru a trezi conştiinţa elitei conducătoare a Europei. Dimpotrivă. De la o ţară la alta, în condiţii ascilând între precaritate şi instrumentalizare mercantilă, cultura memoriei este încurajată doar parţial, punctual, ca şi când nu am fi ieşit, simbolic, acum trei decenii, din cea mai cumplită experienţă socială pe care a înregistrat-o lumea până acum.

Cele peste o sută de milioane de victime – în cifre: 100.000.000 – ale comunismului din întreaga lume nu sunt, se pare, suficiente pentru a trezi conştiinţa elitei conducătoare a Europei.

Abandonării funcţiei morale îi corespunde o renaştere a ideologiilor progresiste, atee, dezumanizante, relativizante şi ticăloase care nici măcar în comunism nu au reuşit să se impună până la capăt. Trăim în plin declin. Or, asta se petrece în plină civilizaţie a confortului, a înlesnirilor tehnologice, a condiţiilor ridicate de viaţă lungă şi prosperă, argumente mai mult decât suficiente pentru ilustrarea rupturii dintre materie şi spirit, dintre coajă şi miez, dintre posibilităţi şi vocaţie. Dintre om şi umanitate.