INTERVIU Ion Ianoşi, membru de onoare al Academiei Române: „Analiza economică a lui Marx s-a adeverit în 2008“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ion Ianoşi (85 de ani) povesteşte despre norocul de a fi scăpat cu viaţă în timpul războiului, când naţionalitatea şi confesiunea l-ar fi putut trimite direct la Auschwitz. A scăpat pentru că nu s-a dus la bunicii săi, în Ardealul ocupat de maghiari. Apoi, în comunism, a devenit un intelectual de stânga

Nu-i obişnuit un interviu cu Ion Ianoşi, deşi te-aştepţi să provoace un antrenant tenis al ideilor, în care serveşte exclusiv de pe partea stângă. Sunt câteva momente, poate datorate hazardului, poate temperamentului acestui fin intelectual, care nu se înregistrează neapărat pe reportofon, dar care, pur şi simplu, e păcat să se piardă.

Momentul numărul 1. Când Ion Ianoşi primeşte premiul Şerban Cioculescu pentru memorialistică într-o frumoasă festivitate organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române. Momentul numărul 2. Când, în totul muzeul, nu se găseşte o sală liberă pentru un interviu cu reporterii „Weekend Adevărul“. Momentul numărul 3. Când Janina Ianoşi, soţia sa, se alătură dialogului, însă doar ca spectator. Momentul numărul 4. Când Ion Ianoşi se teme să nu-şi fi lăsat haina într-o cameră pe cale să fie închisă. Momentul numărul 5. Când reporterul merge în căutarea hainei, iar reportofonul înregistrează un duios moment: „Cum merge?“. „Merge bine, însă foloseşti masculinul unde trebuie feminin!“ (n.r. – în limba maghiară, nu există gen)

Momentul numărul 6. Când Lucian Chişu, directorul Muzeului Literaturii, ne solicită să părăsim incinta, pentru că s-a făcut târziu: „Aţi intrat pe teritoriul nostru şi v-aţi rezolvat problemele. Cutumele sunt altele“. Momentul numărul 7. Când Ion Ianoşi îl roagă pe reporter să-i trimită, dacă poate, un exemplar din ziar şi, ca reporterul să nu-şi noteze adresa greşit, îi oferă copia de pe cartea sa de identitate. Momentul numărul 8. Când Ion Ianoşi îi oferă reporterului două dintre volumele sale – grele ediţii! – pe care le-a adus special pentru această întâlnire. Momentul numărul 9. Când soţilor Ianoşi li se pare nepotrivit ca reporterul să se deranjeze să sune la compania de taxi. Momentul numărul 10. Când Janina Ianoşi spune, aproape din uşa taxiului, că n-ar trebui să pierdem nici poveştile domniei sale.

„Weekend Adevărul“: Cunoaşteţi maghiara, germana, rusa şi româna. Cum aţi ajuns la un astfel de cosmopolitism?

image

Ion Ianoşi: Să o iau puţin mai larg. Familia era de provenienţă austro-ungară. Acasă vorbeam maghiară şi germană. Eu am ajuns la condiţia de profesor şi scriitor român pe o cale ocolită. Întâi am vorbit ungureşte, pe urmă nemţeşte, un pic româneşte la şcoală – dar nu mult –, apoi ruseşte. În final, datorită soţiei mele, care e bucureşteancă get-beget, am ajuns român. Deci, „Internaţionala mea“ (n.r. – volumul de memorii al lui Ion Ianoşi) se referă un pic la ideologie, pentru că sunt născut pe 1 mai, Ziua Internaţională a Muncii, dar se referă în principal la faptul că eram, aşa cum se spunea pe vremuri, cosmopolit. Am devenit român după condiţia mea de multipluminoritar – evreu, ungur, am vorbit nemţeşte, pe urmă am studiat în limba rusă. Apoi, m-am decis să rămân în Bucureşti – aveam deja familie –, şi am predat limba română întâi la Teatru, apoi la Universitate. Tot aşa mi-am scris apoi primele cărţi, începând cu 1963, numai în româneşte. Practic, toate cărţile mele sunt româneşti, în condiţiile în care limba mea maternă nu este româna. Deci, sunt un intrus, dacă vreţi. Sau, dacă vreţi, acceptaţi ideea că românitatea ţine de internaţionala mea, pentru că am optat pentru ea ca a patra limbă.

A fost soţia factorul determinant pentru care aţi învăţat limba română?
Este un factor decisiv. Noi ne-am cunoscut la Leningrad (n.r. – Sankt Petersburg, Rusia), ne-am căsătorit într-o vacanţă la Bucureşti, în 1952, şi apoi am venit la casa ei părintească. Desigur, am vorbit limba română pentru că în familie, părinţii, bunicii ei, vorbeau româneşte. A fost un factor decisiv şi ca eu să optez nu pentru Cluj, unde locuia mama mea şi era scriitoare, ci pentru Bucureşti, unde de altfel tatăl meu era şeful corecturii al unui ziar unguresc.

„Cenzorul lingvistic al textelor mele“
Cum aţi cucerit-o pe soţia dumneavoastră?
Ea a fost trimisă mai întâi la Moscova şi apoi la Leningrad, cum se numea atunci, tot la Facultatea de Filosofie. Şi eram colegi. A urmat o prietenie care s-a cimentat timp de aproape un an. Totdeauna spunem că a fost atunci o iresponsabilitate, dar s-a dovedit a fi una foarte bună, pentru că suntem împreună de peste 60 de ani. Ea a tradus, eu am scris – ne-am înţeles foarte bine. Ea m-a ajutat foarte mult. Tot timpul îmi citea manuscrisele ca să le corecteze, fiindcă eu, la început, mai făceam mici gafe de scriere în limba română. Pot spune că ea a fost cenzorul lingvistic al textelor mele.

Cum aţi primit bursa de la Leningrad?
Noi, eu şi soţia, am fost aleşi de o comisie care a venit mai întâi la Cluj, la Universitatea la care eu studiam, şi apoi la Bucureşti, unde era ea. A fost un privilegiu atunci, care a devenit o şansă. Pentru că nimeni n-o să-mi scoată niciodată din cap că şansa mea cea mare a fost oraşul Sankt Petersburg şi cultura lui. Eu am stat 19 ani la Braşov, apoi 2 ani la Cluj, şi apoi, brusc, am fost aruncat într-unul din oraşele cele mai splendide ale lumii. La tot pasul trebuia să receptez cultură! Nu citeam atât de mult, cât umblam prin oraş şi receptam arhitectura, mergeam la teatru. Deci, oraşul a fost pentru mine şi pentru noi o uriaşă şansă de a mă trage în sus de păr, ca baronul Münchhausen în povestea germană. Aşa am procedat şi noi, pentru că eram începători, nu ştiam mare lucru, iar facultatea era slabă – foarte dogmatică. Dar noi am inhalat prin toţi porii splendida ambianţă urbană. Vreau să zic că perioada sovietică a fost foarte atentă în a nu distruge nimic din şcoală, din backgroundul imperial. Imperial şi nobiliar. Oraşul a fost repictat în fiecare an, după iarna cumplită, în culori pastelate. Deci ei au investit foarte mulţi bani în a menţine oraşul aşa cum a fost întemeiat.

Mulţi oameni care au avut studii în URSS tind să ascundă acest episod din CV-ul lor.
Sau să-l uite de tot. Un prieten de-al nostru, când a murit, în ferparul său scria că a terminat Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Or, el a terminat Facultatea de Filosofie din Leningrad. De ce fac aşa? Pentru că amestecă politicul şi cultura. Or, noi am trăit într-o perioadă politică grea. Care pe noi nu ne-a atins pentru că eram organizaţi pe grupuri de „oameni ai aceleiaşi ţări“. Deci, românii sau bulgarii  sau est-germanii, chinezii nu erau atinşi direct de atmosfera foarte grea a ultimilor ani stalinişti.

Janina şi Ion Ianoşi, alături de Aura Christi şi Nicolae Breban

Apăsări mai mari au fost în România interbelică?
Transilvania de Sud, din punctul de vedere al asupririi rasiale, nu s-a comparat totuşi cu Moldova sau cu Basarabia. Noi n-am purtat stea galbenă, ci ni s-au luat bunurile. Adică, tatălui meu, magazinele – el a fost comerciant. Bunicului meu – casa şi bunurile. Eu am fost scos afară din şcoală, nu aveam dreptul să urmez şcoală de stat. Tot felul de mărunte şicane. Am fost scos din casă, a trebuit să ne mutăm lângă gară, care era o zonă proastă. Acolo s-a şi bombardat. Dar nu pot să spun că am fost direct şi grav periclitaţi.

„Nu realizam că viaţa mea e în pericol“
Asta reiese din ce spuneţi.
Bun, ni s-au luat bunurile. Părinţii şi bunicii, burghezi de felul lor, au sărăcit. Eu am fost dat afară din şcoală. Dar, 20 de kilometri mai la nord, în Sfântu Gheorghe (n.r. – zona ocupată de Ungaria prin Dictatul de la Viena), toţi evreii au fost deportaţi la Auschwitz şi ucişi. Cei doi bunici ai mei au fost directori generali şi ingineri-şefi la o exploatare forestieră în Covasna. Dacă acolo ne-am fi retras, şi era perfect posibil, pentru că acolo au fost în funcţii de conducere, muream toţi. Fiindcă am rămas în Ardealul românesc, deci de sud, am fost şicanaţi, ni s-au luat bunurile, ni s-a luat radioul, ca să nu ascultăm ştiri. Pe urmă s-a făcut un alt radio la loc, ca să ascultăm BBC-ul, dar n-am fost periclitaţi vital. M-aţi întrebat dacă m-a apăsat... Bineînţeles că am acumulat aceste frustrări, dar, dacă sunt cinstit, trebuie să recunosc că nu am fost conştient că e periclitată viaţa. Deci că ne pot omorî. N-am fost conştient. Am rămas cu magazinele luate, cu casa luată, dat afară de la şcoală. A trebuit să reiau toate clasele după ’44, pentru că nu s-au recunoscut decât ca şcoală de meserii, iar eu nu voiam să fiu lăcătuş, mai ales că nu mă pricepeam la aşa ceva. Deci, am avut nevroze, dar n-aş spune că au fost nevroze extrem de profunde. Pentru că eu nu realizam că viaţa mea e în pericol.

image
image

„Analiza economică a lui Marx s-a adeverit în 2008!“


Oamenii tind să idealizeze perioada interbelică.
Eu n-am cum să idealizez perioada interbelică pentru că, deşi nu puternic, frustrările au început din anii ’30.
Ne-a şi părăsit mama, deci creşteam numai sub oblăduirea tatălui. N-a fost o copilărie fericită pentru mine. Era o copilărie apăsată. Interbelicul n-a fost ceva minunat. Iar pe urmă a devenit din ce în ce mai greu de suportat. A trebuit să trecem dintr-o casă în alta. Pe urmă, la bombardament, bunicul meu a fost rănit. Pentru mine, ce s-a întâmplat în ’44 şi mai departe trebuia să fie o eliberare. Oamenii nu pot să înţeleagă că diverse segmente sociale, religioase au trăit altfel şi perioada interbelică, şi perioada postbelică. Mirarea că evreii s-au ataşat noii puteri politice e o prostie, pentru că ei aveau o singură opţiune: ori optau pentru sionism şi plecau în Palestina, ulterior în Israel, ori rămâneau aici – şi atunci, bineînţeles că aveau iluzii în legătură cu dreptatea socială şi dreptatea naţională care se va instaura. În primii ani aşa părea.

A fost o simplă iluzie?
Nu, din punctul de vedere al discriminărilor naţionale, eu n-am trăit ulterior astfel de discriminări. Deşi, când şi când, mi se atrăgea atenţia asupra faptului că sunt minoritar. Dar n-a fost discriminare. Faptul că am fost trimişi la studii în străinătate într-un oraş splendid contează. Norocul a fost că am fost trimişi în acel oraş. Acel oraş este super-cultural din toate punctele de vedere. Deci, la început, iluziile noastre, opţiunile noastre, idealurile noastre păreau să se fi adeverit. Noi nu ştiam nedreptăţile în detaliu: faptul că au fost arestaţi oameni, că au fost băgaţi la zdup, că au fost executaţi. Lucrurile acestea nu le ştiam în detaliu. Până târziu, nu ştiam nici de fărădelegile lui Stalin. Asta am aflat treptat la studii, acolo. Ne-au spus studenţii ruşi, care au fost deosebit de deschişi faţă de noi.

Despre sistemul concentraţionar din România cum aţi aflat?
Nu am aflat decât mult mai târziu. Adică în detaliu, nu cunoşteam acest sistem. Mergând prin Moscova sau prin Kiev nu aveam cum să ajungem în contact cu ceea ce ulterior avea să fie numit gulag.

Dar, trăind în perioada respectivă, având conştiinţa evenimentelor politice, nu vă întrebaţi unde e Maniu, unde e Brătianu?
Eu am fost plecat în perioada cea mai grea pentru ţară. Am plecat în 1949 (soţia mea – în 1950) şi ne-am întors în 1954-1955. Or, marile procese au fost în această perioadă şi nu aveam contact direct cu aceste lucruri. Nici indirect. Nimeni nu mi-a relatat punct cu punct ce se întâmplase în absenţa noastră. Dovadă că încă o perioadă după aceea eu am trăit cu iluzii. Iluziile s-au risipit treptat dar, atenţie, nu şi toate ideile şi idealurile. Aici eu preconizez o cezură între faptul că pe Dej şi pe Ceauşescu nu i-am suferit. Deci, nu aveam nicio iluzie. Despre Stalin m-am dumirit. Când a murit, multă lume plângea. Eu n-am plâns deloc. Speram să se îmbunătăţească situaţia. N-a fost cazul. Dar fac diferenţa între comunismul naţional sau socialismul real, cum vreţi să-i spuneţi, şi ideile de stânga din secolul XIX şi din perioada interbelică.

Marx şi teoreticienii...
Marx şi teoreticienii internaţionalei, inclusiv a doua, despre care soţia mea a scris lucrarea de diplomă, despre Lasalle. Deci am fost ataşaţi şi nu sunt dispus să-l identific pe Stalin retroactiv cu toţi. Acum se zice aşa: Stalin = Lenin, Lenin = Marx, Marx = Iluminismul şi Revoluţia Franceză. Nici vorbă! Această retroactivă depreciere succesivă a tuturor, inclusiv a Revoluţiei Franceze în perioada pre-iacobiniană, pentru că acuma se încearcă hulirea întregii Revoluţii Franceze şi a întregului Iluminism... nu ader la aşa ceva.

Ziceţi că Stalin e un fel de caricatură a Revoluţiei Franceze...
În orice caz, o caricatură sângeroasă. Ultra-sângeroasă.

Idealul marxist poate fi pus în practică altfel decât prin realul stalinist?
Deocamdată, noi n-avem multe alternative, dar Marx nu s-a ocupat de viitor decât foarte puţin. S-a ocupat de prezentul capitalist şi de demontarea economică şi socială a prezentului capitalist. El nu era un fantast al viitorului. El are foarte puţine texte despre ce ar trebui să fie. Iar analiza economică pe care a făcut-o s-a adeverit în 2008, la criza mare din 2008. El a fost numit câine mort. El nu e un câine mort. În Occident se ţin cursuri despre el la universităţi americane, engleze, franceze. Deci el nu e scos de pe tapet. Eu tot încerc să disociez socialismul real de acele idei care pot fi taxate drept utopice. Dar, în orice caz, nu pot fi taxate drept criminale. Marx a spus odată că religia e opium pentru popor, în tinereţe. Nietzsche a spus-o de nenumărate ori, până la sfârşitul vieţii. Dorinţa mea este ca epocile să fie discutate disociativ, nu toate la un loc, ţările să fie discutate disociativ.

Cum adică?
Ungaria, Polonia n-au fost ca România, care a avut un regim deosebit de dur, cum a avut numai Albania. Dar, în Europa, celelalte ţări, din punct de vedere politic, n-au fost atât de dure cu opoziţia decât la început, în primii ani, după ’44. În mod paradoxal, după ce Revoluţia din Ungaria, din ’56, a fost înfrântă, regimului i s-a permis un liberalism intern. Regimul Kadar a dat intelectualilor libertăţi pe care noi nici nu le visam! La congresele de estetică la care am fost, vedeam că polonezii şi ungurii aveau mari libertăţi de exprimare, de publicare pe care noi nu le-am avut.

image
image
image

„În ungureşte am publicat nişte texte de care-mi pare rău“

Consecvenţa dumneavoastră v-a atras foarte multă ură.
Paradoxul e că nu până-n ’89. În comunism, inclusiv cei care au descoperit că eu sunt corp străin au avut relaţii foarte onorabile cu mine. Mie niciodată nu mi s-a reproşat că am comis ceva când am fost activist. Reproşul a început după ’90, din partea unor oameni care n-au trăit atunci sau au fost prea tineri şi n-aveau cum să ştie care erau mecanismele. Eu, până-n ’89, am fost în relaţii foarte bune cu toată obştea scriitoricească. Am fost ales de trei ori, prin vot secret, secretarul Secţiei de Critică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor. Nimeni nu mi-a reproşat nimic, deşi-mi ştiau antecedentele biografice. Nu acopeream parcursul meu. Aceste furii, ură, cum spuneţi, s-au mai potolit acum. Mai ales unii tineri au manifestat înţelegere – cele mai multe recenzii la „Internaţională“ au fost făcute de tineri, care sunt dispuşi la dialog şi sunt dispuşi să afle cum a fost din punctul meu de vedere. În carte, eu încerc să trec în revistă diversele întâmplări la care am fost martor, încerc fără împătimire.

image

„N-am asuprit pe nimeni!“
Ce atribuţii aveaţi în calitate de instructor CC al PCR?
Aici e o confuzie pe care eu încerc s-o lămuresc. Noi am fost instructori ai sectorului de Literatură în cadrul Secţiei de Ştiinţă şi Cultură, care nu era Propagandă. Eu am fost luat anume pentru că ştiam maghiară şi germană. M-am ocupat întâi de teatrele maghiare şi germane şi apoi de reviste. Pe parcurs, i-am ajutat pe cei doi cu care formam sectorul de Literatură, Tiberiu Dan şi Alexandru Simion. Şeful sectorului era un muncitor, că aşa se cuvenea – era cumsecade şi bonom. De noi nu depindea mai nimic.

Ce făceaţi?
Trebuia să discutăm cu „România Literară“, cu „Viaţa Românească“ sau cu conducerea Uniunii Scriitorilor şi să fim la curent cu ceea ce se întâmplă. Sigur, din punct de vedere al cerinţelor generale. Dar n-am asuprit pe nimeni, nimeni nu poate să spună că am făcut lucruri urâte. Că a trebuit să facem controlul acestor reviste şi, din când în când, să discutăm cu redactorii-şefi – Paul Georgescu, Ovidiu Crohmălniceanu, Mihail Petroveanu. Ei veneau la noi şi ne înţelegeam asupra cerinţelor. „Aici mai schimbaţi un pic, dacă vreţi.“ Asta nu înseamnă că am fost dur criticaţi uneori: de pildă, când am dat drumul unui text al lui Marin Preda, care polemiza cu un text al lui Valeriu Emil Galan. Dar aveam minime atribuţii. Puteam pune umărul să fie reabilitat cineva, dar nu decideam. La Ana Blandiana am pus umărul, dar decizia a luat-o Leonte Răutu (n.r. – numele real, Lev Oigenstein). Printr-o notă, am propus să i se scoată interdicţia de a fi la facultate şi de a publica. Puteam ajuta, îmblânzi. La scriitori, decideau Mihai Beniuc şi Zaharia Stancu, nu noi.

„Nu mi s-a spus ce să public“
Dar nu valorificaţi propagandistic scriitori?
Secţia de Propagandă era alta. Noi eram la Ştiinţă şi Cultură. Niciodată nimeni nu mi-a spus ce să public, ce să nu public. N-am fost cenzurat în textele pe care le-am publicat. În ungureşte am publicat nişte texte de care-mi pare rău, dar ele nu sunt cunoscute, pentru că sunt publicistică lunară. Unele din ele nu îmi fac cinste. Am fost puţin dogmatic, dar nu cu adresă, nu faţă de cineva. Atunci se mai purta realismul socialist, trebuia să faci o concesie mică acestei presupuse metode. La început, am mai scris articole pe care le consemnez în biografia mea, dar nu le accept.

Cum aţi plecat de la Secţia de Ştiinţă şi Cultură?
Am fost singurul, după ştiinţa mea, care n-a fost mutat într-o altă muncă. Am cerut în scris că vreau să mă întorc la cursuri. Eu întotdeauna am ţinut cursuri – trei ani la Teatru şi Cinematografie, iar din ’58 la Filosofie, la Litere şi la Limbi Străine. Am spus că vreau să mă dedic muncii didactice. Unii din familie erau puţin temători că aş putea păţi ceva, pentru că nu s-a mai pomenit să plece cineva de-acolo din proprie iniţiativă. Dar nu mi s-a-ntâmplat nimic. Îmi apăruse o carte, a doua era în curs de apariţie.

image

„Mi-am scris biografia tremurând că n-am s-o termin“


Aveţi o largheţe în a vă prezenta biografia, cu tarele ei.
Eu am 85 de ani. Am început să-mi scriu biografia la 80 de ani şi am terminat-o la 84, tot tremurând că n-am să trăiesc până s-o termin. Din fericire, am trăit. Ce rost are, la vârsta senectuţii, să nu fii cinstit faţă de tine însuţi dacă n-ai comis lucruri grave? Am făcut erori cum au făcut foarte mulţi dintre cei care astăzi sunt pe poziţii inflexibile, de moralişti. Unii dintre ei au scris lucruri de care astăzi n-ar trebui să fie mândri. Eu am vrut să fiu cât mai corect, cât mai cinstit, cât mai deschis. Studenţii, de altfel, nu mi-au reproşat nimic. Eu predam estetică, unde nu trebuia să faci mari concesii. Mi-au fost studenţi Ileana Mălăncioiu, Gabriel Liiceanu, Tănase.

image

Stelian Tănase?
Stelică Tănase. O mulţime de studenţi de la Mircea Marin în sus şi-n jos, până la generaţia Cărtărescu.

„Decembrie ’89 a fost o fericire“
Când aţi avut ultimul curs?
După ’90, am avut cursuri opţionale despre filosofie şi artă, Nietzsche, scriitori preferaţi de studenţi – Dostoievski, Hesse, Kafka, Tolstoi. Ultimul curs pe care l-am ţinut studenţilor până foarte târziu era despre problemele europene şi integrarea României în Uniunea Europeană, cu diversele probleme legate de religie, limbă, resentimente etc. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu studenţii, am făcut cursuri interactive. Mi-a părut rău, la ultimul curs, dar fără vreo nevroză. Nu m-a nevrozat deloc.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Decembrie ’89 a fost o fericire. M-am raportat univoc pozitiv. Nu-l mai suportam fizic pe omul ăla!

L-aţi întâlnit?
Doar pe stradă, dar întorceam spatele când trecea convoiul oficial. Nu-l mai suportam. Aşteptam, de când Gorbaciov (în legătură cu care câţiva scriitori care acum sunt vajnici anticomunişti mi-au cerut detalii tot timpul) a început reabilitarea tuturor celor căzuţi în dizgraţie. Noi ne uitam seara la bulgari, care transmiteau Moscova. Aşadar, decembrie ’89 a fost o fericire. Am avut examen pe 21. Am luat trenul către Sinaia, iar la Sinaia am aflat ce s-a-ntâmplat. M-am întors acasă şi am urmărit toată ziua la televizor.

V-aţi urcat în tren în comunism şi v-aţi dat jos în postcomunism.
La întoarcere, controlorul ne-a spus: „Nu vă mai trebuie bilete“.

„Un mic complot pentru cultură“
Aţi ajutat la publicarea unor cărţi precum „Jurnalul de la Păltiniş“, „Epistolar“ ori „Minima moralia“.
Pe baza unei conivenţe, cei de la editura Cartea Românească îmi cereau referate despre cărţi. Cu aceste referate, ei se acopereau şi puteau impulsiona apariţia cărţii. Atenţie, cenzorii de la Ministerul Culturii era duplicitari: şi ei voiau să se acopere, şi ei voiau să dea drumul la cărţi, însă spunând că aveau referate de acoperire. Aşa am făcut referat şi la „Jurnalul de la Păltiniş“, şi la „Epistolar“. „Minima moralia“ – Pleşu ne era prieten de casă, stătea la colţ, ne strigam de la geam la geam. Am făcut referat întâi pentru revistă, unde au mai fost publicate fragmente, şi apoi pentru carte. Când Pleşu mi-a spus că e deja sătul de carte şi n-ar mai vrea s-o scrie, eu i-am dat sugestia să inverseze ultimele două capitole. Penultimul capitol putea fi un sfârşit.

Nu vă era teamă de repercusiuni în cazul în care o carte s-ar dovedi nepotrivită?
Nu mi-a trecut prin cap că este acest risc. Aşa-zişii cenzorii erau deja cu fundul în două bărci. Voiau să ajute apariţia, dar să fie bine acoperiţi. Un mic complot pentru cultură, în care eu am ajutat încă alte cărţi.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite