Ion Ghica şi concepţia libertăţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ion Ghica şi Vasile Alecsandri

„Doresc din toate puterile inimii şi spiritului meu ca oamenii oneşti şi învăţaţi să se grupeze în jurul ideilor celor bune şi raţionale, să le susţie cu tărie şi să le propage prin cuvânt, prin scrieri şi prin fapte, căci numai astfel s-ar putea forma conştiinţa poporului, singurul frâu ce poate opri pe guvernanţi de a se abate de la prescripţiunile adevăratelor principii şi a nu lăsa loc la credinţe greşite şi stricate prin ură şi prin patimi.”

În vreme ce, în urmă cu 135 de ani, la 14 martie / 26 martie, Parlamentul adopta decizia transformării României în Regat, una dintre personalităţile care contribuiseră în mod cardinal la geneza României moderne şi a sistemului său liberal de guvernământ, Ion Ghica (12 august 1816, Bucureşti - 22 aprilie 1897, Ghergani, judeţul Dâmboviţa) îi scria, doar trei luni mai târziu, bunului său prieten Vasile Alecsandri, o misivă al cărei subiect principal era ideea libertăţii. Strănepot pe linie paternă al lui Dimitrie Alexandru Ghica, nepot al lui Scarlat Ghica şi fiul lui Dimitrie Ghica, boier cu studii la Viena, viitorul politician şi diplomat se bucura de augurii unei educaţii alese însuşite încă din familie. Pe linie maternă, Ion Ghica se trăgea din familia Câmpinenilor, unchiul său matern fiind nimeni altul decât Ion Câmpineanu, lider al Partidei Naţionale şi pledant al unirii celor două principate româneşti extracarpatice. Printre rudele sale se numărau, de asemenea, familiile Văcărescu, Filipescu, Dudescu, Grădişteanu, care toate au jucat un rol însemnat în istoria românilor. Educat în limbile greacă, română şi franceză, Ion Ghica i-a avut, în Ţara Românească, ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Jean Alexandre Vaillant. A studiat, de asemenea, la Paris, unde a reuşit să obţină bacalaureatul, licenţa în Litere la Sorbona şi în geologie la Şcoala de Mine. A legat o strânsă prietenie cu unii dintre colegii săi de şcoală sau de facultate şi cu membri ai cercurilor acestora, în special cu C.A. Rosetti, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri. De altfel, unora dintre aceştia, în special lui Ion Câmpineanu, Grigore Alexandrescu sau Nicolae Bălcescu le închină, cu generozitate sufletească, emoţionante pagini de o mare frumuseţe stilistică.

„La apelul Câmpineanului”, afirma nepotul Ghica într-un discurs ţinut la Academia Română la 28 martie 1880, toţi românii răspundeau, pentru că el ştia să apropie inimile şi să cimenteze ideile; ştia să puie poezie în logica sa”.

„Alexandrescu era născut în Târgovişte, în patria Văcăreştilor, a lui Eliad şi a lui Cârlova. Zâna care a prezidat la naşterea lui l-a înzestrat cu îmbelşugare cu o mare memorie şi cu darul armoniei. Poeziile lui se deosibesc prin mari calităţi de stil, de cugetare şi de simţire, cari îl pun printre fruntaşii literaturii române […]  Generaţia veche a admirat cu iubire scrierile lui Alexandrescu. Le-a avut ca un catehism de virtute şi de patriotism […]  Dotat cu un talent mare, el şi-a iubit ţara, s-a respectat pe sine şi a lăsat în memoria noastră operele spiritului şi ale inimii sale”, îşi amintea Ghica într-o scrisoare adresată amicului său Alecsandri de la postul său de ministru al României la Londra, la jumătatea lunii ianuarie 1886.

Cât despre prietenul său Nicolae Bălcescu, cu care a întreţinut şi o amplă corespondenţă, Ion Ghica îşi exprima, într-o altă scrisoare adresată bardului de la Mirceşti, admiraţia pentru capacitatea sa de a se sacrifica pentru ţară: „nu a lipsit un singur moment până la moarte de a lucra pentru ţara lui, cu pericolul vieţei şi al sănătăţei”.

Cu toate aceste trei personalităţi – şi, fireşte, în egală măsură, cu poetul lăcrămioarelor – Ion Ghica a împărtăşit idealul libertăţii, ideal care a stat ca pilastru al templului său politic. O concepţie a libertăţii pe care Ion Ghica, departe de a o fetişiza, o analizează cu atenţie şi deconstruieşte acele elemente ale puterii, egoismului, anomiei, anarhiei care pot îmbrăca caftanul libertăţii, fără a fi însă libertatea însăşi, iar uneori fiind chiar o mascaradă a acesteia.  În vreme ce în statele occidentale în care au fost iniţiate dezbaterile moderne asupra libertăţii, distincţia dintre augurii buni şi cei răi ai libertăţii fusese într-o largă măsură trasată în secolele anterioare, gândirea politică românească preia şi raportează la realităţile româneşti această polemică abia începând de la jumătatea secolului al XIX-lea.  Dacă ne raportăm la Anglia (devenită Marea Britanie din anul 1707), de exemplu, ţară în care Ion Ghica a petrecut nouă ani (1881-1890), în calitate de ministru plenipotenţiar al României, perioada care a condensat marile dezbateri asupra libertăţii şi drepturilor omului, anii 1640-1840, a dus la modelarea conceptelor de libertate pozitivă şi libertate negativă, o distincţie de care gânditorul politic român se arată a fi pe deplin familiar.  Astfel, libertatea pozitivă este privită a fi dreptul individului de a fi demiurgul vieţii sale şi de a decide cine să exercite guvernarea în numele său. Pe de altă parte, libertatea negativă defineşte limitele în care individul îşi poate exercita libertatea, astfel încât libertatea sa să nu pună în primejdie libertatea celorlalţi şi să nu genereze anarhie. Franţa, pe de altă parte, patria studenţiei sale, dar şi ţara unde revenea cu regularitate, în special după numirea lui Vasile Alecsandri, începând din 1885, în calitate de reprezentant al României la Paris, va contribui, la rândul său, în mod substanţial, prin ideile Revoluţiei Franceze, la modelarea concepţiei sale despre guvernare, delegarea puterii, separarea puterilor în stat şi echilibrarea acestora.

Să revenim însă în iunie 1881 atunci când Ghica, aflat la Ghergani, unde-şi clădise o nouă reşedinţă în anul 1859, îi transmitea, peste Milcov, care încetase a mai fi o graniţă, confratelui Vasile Alecsandri, o nouă scrisoare care vădeşte calităţile intelectuale, verva spirituală şi erudiţia remarcabilă a acestei personalităţi a gândirii liberale româneşti. O scrisoare care vorbeşte, totodată, despre inserţia în discursul public autohton a marilor dezbateri europene asupra libertăţii, ca text şi context, ca drept şi obligaţie, ca decenţă şi raţiune, ca perseverenţă şi pasiune. Ghica desluşeşte în dezbaterile politice autohtone „coliziuni”, o „luptă pentru deosebitele moduri de a înţelege, de a voi şi de a practica libertatea”. Amintind de marea polemică engleză, Ghica se arată îngrijorat de libertatea practicată dincolo de sfera libertăţii individuale, libertatea care nu acceptă limite, libertatea raportată doar la propria persoană, fie că aceasta se manifestă doar în plan personal, fie că se face cunoscută în sferele politică, economică sau socială: „mulţimea nu este încă pătrunsă de ideea că libertatea unora nu trebuie să împiedice libertatea celorlalţi”. Pe de altă parte, fostul preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru, parlamentar, preşedinte, în acel moment, al Academiei Române, pe care a condus-o în patru rânduri (1876 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893, 1894 – 1895), remarca coliziunea constantă dintre libertăţile individuale şi propensiunea statului pentru a-şi afirma autoritatea, o temă mereu actuală în societatea umană: „individul luptă pentru libertate şi pentru apropiare, pe când statul sau guvernul luptă pentru autoritate, şi astfel se formează două curente opuse.” În faţa acestei dileme, Ghica se arată adept al căii de mijloc, al cumpenei, al echilibrului între drepturi şi obligaţii, între libertate şi autoritate, între putere şi justiţie. „Libertatea, egalitatea şi autoritatea sunt elemente primordiale ale vieţii sociale”, iar acestea trebuie să se armonizeze pentru a evita atât pericolul anarhiei, în cazul unei libertăţi neţărmurite, cât şi pe cel al abuzului, în cazul unei autorităţi prea extinse. Ghica observă cu perspicacitate că abuzul de autoritate este adeseori justificat în numele binelui general, a unui bine neasumat individual, ci impus într-o manieră  cezaristă, această formă de libertate fiind ceea ce el denumeşte „libertate prin silă”.

Ion Ghica înţelege foarte bine că a construi o societate liberă este cea mai dificilă întreprindere umană, pentru că edificiul unei asemenea societăţi nu poate fi fundamentat decât prin intermediul unui sistem educaţional performant şi adaptat nevoilor generale. Libertatea este „exigentă şi capricioasă, voieşte să fie înţeleasă, apreciată şi iubită”, iar educaţia face să se transfere cu adevărat „simţul justiţiei şi dreapta apreciere a intereselor”.

În materie economică, Ion Ghica se arată, odată mai mult, un adept al libertăţii economice, al liberei concurenţe şi un adversar al privilegiilor de orice fel, al sistemelor protecţioniste, barierelor şi scutirilor de orice natură: „ţările despotice unde s-a practicat cu mai multă asprime sistemul vamal, sistemul protecţionist şi sistemul prohibitiv, este dovedit astăzi că au fost şi sunt cele mai sărace şi cele mai puţin locuite şi, totodată, cele mai turburate şi mai bântuite de conspiraţiuni, de răzvrătiri, de foamete […]”. Munca liberă a individului este coronamentul libertăţii sale, pentru că libertatea presupune dreptul de a fi activ, implicat, de a opta pentru un tip sau altul de ramură lucrativă, de a-şi alege forma de petrecere a timpului liber.

Ghica consideră că o premisă importantă a unei societăţi libere o constituie semănarea libertăţii în rândul tuturor claselor sociale şi cultivarea tendinţei cătrew armonizarea intereselor: „în clasele de jos să existe spiritul de conservaţiune şi în cele de sus […] spiritual de inovaţiune şi de progres”. A susţinut, cu multă convingere, progresele în materie de integrare socială realizate de România modernă, precum abolirea robiei, desfiinţarea clăcii, îndepărtarea privilegiilor şi a monopolurilor, libertatea personală, a presei şi întrunirilor. Pe de altă parte, Ghica se arată îngrijorat de reversul medaliei, care îmbrăca forma marxismului, de dorinţa claselor de jos de a răsturna temeliile sociale şi de a se folosi de libertate pentru a o goli de sens. Nu-şi imagina, probabil, cât de mult se vor adeveri temerile sale în întreg spaţiul Europei Centrale şi de Răsărit, începând din anul 1917, şi mai cu seamă după 1939. În aceste condiţii, reşedinţa sa de la Ghergani, transformată iniţial în Gospodărie Agricolă de Stat, va fi martora noului despotism, născut ca un avorton al liberalismului, aşa după cum, în zilele noastre, este victima nepăsării noastre şi a unor legi concepute în lipsa unor studii reale de impact.

Libertatea ca manifestare a egoismului individual, social sau politic îl preocupă în mod deosebit pe Ion Ghica, după cum vădeşte textul scrisorii sale. Acesta se arată un adversar al acelui tip de libertate care nu-şi impune nicio stavilă, care nu are în vedere libertatea celorlalţi, care este lipsită de conştiinţa responsabilităţii, de liantul binelui şi a răului. Patriotismul, când este perceput ca formă de secluziune, face parte din acelaşi tipar de libertate de faţadă, nefiind altceva decât o „iluziune”, un „pas către apăsare şi despotism”. Aşa cum vom vedea într-un viitor articol, Ghica era adeptul concepţiei că legea este singura menită „să consacre şi să facă să se respecte drepturile naturale şi imprescriptibile ale fiecăruia”, rol pe care nu-l puteau juca nici autoritatea, nici politica. Ceea ce numim astăzi populism, aşa de prezent în spaţiul european, şi prin glisare şi în cel românesc, îl îngrijora încă de pe atunci pe gânditorul român, care aprecia că promisiunile făcute cu uşurinţă de formaţiunile politice în perioada opoziţiei - „libertate absolută, împuţinare de dări, instrucţiune cu chila, guvern ieftin” -, imposibil de onorat odată ajunse la guvernare, nu fac altceva decât să golească libertatea de conţinut, să dea apă la moară adversarilor libertăţii. Lupta dintre partide, dusă dincolo de competiţia de idei, principii programatice şi soluţii, generează o stare de nemulţumire constantă, atât la nivel guvernamental, cât şi în rândul populaţiei. Totodată, aceasta împiedică partidele guvernamentale să-şi poată realiza programul, dar şi opoziţia de a gândi un proiect realist de asumare şi exercitare a puterii.

Foarte interesante sunt analizele sale cu privire la opinia publică, care prefigurează o mai amplă dezbatere interbelică care l-a avut ca principal promotor pe britanicul Edward Hallett Carr (1892-1982). Să ne reamintim faptul că, în lucrarea acestuia The Twenty Years' Crisis, 1919-1939 [„Criza de două decenii”], publicată în anul 1939, Carr a criticat tendinţa adepţilor internaţionalismului liberal de a acorda opiniei publice un rol substanţial în menţinerea ordinii internaţionale. În concepţia sa, opinia publică este departe de a avea capacitatea de a judeca faptele detaşat de patimi şi de ingerinţe, dimpotrivă, aceasta poate fi educată, influenţată prin propagandă sau constrânsă în a privi lucrurile din perspectiva unui agent exterior: statul, un partid, naţiunea etc. La rândul săi, Ion Ghica observa că opinia publică este, cel mai adesea, rodul influenţei guvernului sau unui partid, iar această tendinţă este sporită de faptul că „mulţimea judecă mai mult cu inima decât cu raţiunea”:

„Guvernele sau partidele cari pun gheara astfel pe voinţa gloatelor pot avea aparenţă de tărie; dar aceasta nu face pe un popor nici ferice, nici liber, pentru că nici puterea absolută nu face tăria şi stabilitatea guvernului, nici voinţa mulţimii nu constituie libertatea. Şi una, şi alta, ca să se poată susţinea, au trebuinţă să fie sprijinite de raţiune şi de dreptate”.

Pe de altă parte, libertatea intelectuală şi cea a presei pot suplini controlul care se poate exercita asupra opiniei publice, Ion Ghica arătându-se, ca de fiecare dată, un pledant al rolului unei mass-media independente în corpul social.

Bun cunoscător al istoriei româneşti şi europene, însuşită atât prin educaţie şi familie, cât şi prin experienţe sale politice şi diplomatice din România, Europa şi Imperiul Otoman, Ion Ghica evocă dreptatea judecăţii istorice asupra rolului jucat de fiecare personalitate în viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţării sale:

„Trecutul de orice dată, ca şi prezentul, îşi are păcatele sale; dar totodată şi unul, şi altul, au drepturi netăgăduite la recunoştinţa urmaşilor când au ştiut să le păstreze o patrie; cu toate acestea, se găsesc mulţi care-l defaimă, îl dispreţuiesc şi-l insultă. Această ingratitudine şi lipsă de respect către oameni vine din patimă, din neştiinţă şi din orbire. Mai târziu, când timpul va potoli patimile, atunci vom putea judeca oamenii cu imparţialitate, şi poate că dreptatea va apărea la mulţi ca o mustrare că nu au ştiut să preţuiască şi să judece în deplină libertate. Până atunci, ceea ce ne poate servi de normă în aprecierile noastre asupra oamenilor este să ştim că acel care nu face alta decât să samene ura şi vrajba, zavistuind şi calomniind, nu este bun român şi că acel care munceşte, produce, scrie, traduce, ridică o fabrică, o casă de comerţ, mahometan sau israelit, ortodox sau papist, liberal, democrat sau aristocrat, este bun român, fiindcă prin faptele sale contribuie la înaintarea şi dezvoltarea României”.

În ce măsură rolul lui Ion Ghica, de la a cărui trecere în nefiinţă se împlinesc 119 ani, a fost pe deplin însuşit de istoria şi spiritualitatea românească rămâne să aflăm din articolele următoare.

Notă: Citatele din acest articol au fost preluate din lucrarea Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, ediţie de Radu Gârmancea, ilustraţie de Rareş Ionaşcu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, în special de la paginile 140-155.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite