INTERVIU Vladimir Tismăneanu, despre tatăl care „fluierase în biserică”

INTERVIU Vladimir Tismăneanu, despre tatăl care „fluierase în
biserică”

Vladimir Tismăneanu, artizanul condamnării comunismului în România

Vladimir Tismăneanu vorbeşte despre conflictul ideologic din propria familie, amintindu-şi de tatăl său care “nu s-a despărţit niciodată de marea iluzie revoluţionară a marxismului”.

Ştiri pe aceeaşi temă


Regimurile politice totalitare ne obligă să facem şi acest exerciţiu. Întrebările trebuie puse pentru că istoria dictaturii comuniste în România nu e doar o poveste despre iţele încurcate ale puterii, ci şi despre iţele şi mai încurcate ale vieţii cotidiene. O viaţă în care trebuie să-ţi corijezi în permanenţă opiniile, în care chestiuni strict private pot fi mijloace de şantaj, în care tocmai detaliile personale, suma de relaţii, amiciţii, duşmănii determină felul în care arată spaţiul public.

Seria publicistică “Ce facem cu România”, realizată de Adevărul în parteneriat cu platforma media “România de la zero”, continuă cu o incursiune în detaliile mai puţin cunoscute ale comunismului.

L-am întrebat pe politologul Vladimir Tismăneanu despre conflict şi consens, familie, memorie, dispute ideologice şi dilemele nomenclaturii. Urmează rânduri despre vieţile personale transformate în factori capabili să influenţeze situaţii şi urmări sociale şi politice.

Cum se impune într-un regim de tipul comunismului românesc distincţia dintre public şi privat? Există ea?
Depinde despre ce perioadă a totalitarismului vorbim. În ceea ce se numeşte high Stalinism, ori ceea ce eu numesc stalinismul dezlănţuit, chiar şi registrul privat era cotropit de ideologie şi dominat de frică. Există o carte pe care eu o preţuiesc în mod deosebit, "The Whisperers" de Orlando Figes, care arată cum, în Rusia stalinistă şi chiar mai târziu, soţul îi ascundea soţiei originea sa socială. La fel, soţia camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se şuşotea, se vorbea în şoaptă, dar nu mai mult. Rezistenţa fusese zdrobită, sugrumată.

Odată cu de-stalinizarea, începută în momentul morţii lui Stalin, pe 5 martie 1953, se produc tot mai multe breşe în acest sistem etanş, închis, blindat, cuirasat. Are loc ceea ce numim revolta spiritului, în unele ţări mai puternic – precum în Polonia şi Ungaria –, în altele mai timid – în România, Bulgaria şi Cehoslovacia. Cercurile de amici devin cercuri de discuţii private. Creşte şi numărul delatorilor. Renasc bancurile, care erau şi ele o sfidare a continuumului dominaţiei prin umor.

Citiţi corespndenţa dintre Matei Călinescu şi Ion Vianu şi veţi vedea că oamenii continuau să gândească şi chiar să vorbească. Regimul reacţiona cum ştia: prin represiune. Procesul lotului Noica-Pillat era de fapt o acţiune punitivă şi profilactică. Intelectualii trebuiau învăţaţi minte. Era pedagogia totalitară în acţiune. La fel şi acţiunea Securităţii împotriva Meditaţiei Transcendentale, în anii ‘80. Au existat, desigur, mecanimele cooptării, ale constituirii unui fals consens prin corupţie ideologică şi prin stimularea oportunismului.

Cum credeţi că a fost privită instaurarea comunismului la Bucureşti? Putem vorbi de acest regim ca fiind, în condiţiile perioadei, unul modernizator?
Regimul a avut o mască modernizantă, neîndoios, îşi cauta legitimitatea în strategiiile urbanizării, industrializării, alfabetizării, ale construcţiei culturii de masă. Recitiţi, de exemplu, "Bietul Ioanide" şi "Scrinul negru" de George Călinescu. Se cultiva mistica "Lumii Noi" care avea nevoie de "Omul Nou". Prima fază a comunismului în Europa de Est şi Centrală a oferit şi şansa mobilităţii sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirmă necontenit Ştefan Andrei în amintirile sale. În felul său, Ştefan Andrei a personificat "Omul Nou": lipsit de îndoieli, devotat, fără memorie şi necondiţionat loial intereselor nomenclaturii.

Aş spune, însă, că a fost vorba de o modernizare specioasă, falsă, apocrifă. Se impunea un model de industrializare revolut. Dar chiar şi disidentul Aleksandr Zinoviev, în cartea sa despre Stalin, vorbea despre identificarea multor subiecţi ai statului comunist cu promisiunile egalitariste, cu colectivismul proclamat urbi et orbi. Ideologia era o codificare a minciunii, însă era vorba de o minciună care suna pentru mulţi ca o muzică frumoasă.

Pentru câţi romani a contat, cu adevărat, represiunea împotriva fostelor elite politice şi intelectuale ori a disidenţilor?
A durat până când s-a produs eroziunea mirajului utopic al comunismului. Represiunea era un subiect tabu, chiar în familiile cu deţinuţi politici tema era evitată, pe cât posibil, în faţa copiilor. Recomand aici cărţile de interviuri ale Lăcrămioarei Stoenescu, dar şi memoriile doamnei Annie Bentoiu.

Credeţi că regimul comunist a modificat structural familia, aşa cum a modificat relaţiile inter-umane, spaţiul public, politica, societatea?
Familia era "nucleul de bază al societăţii" afirmau manualele oficiale. Broşura lui Engels "Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului" a fost ani de zile lectură obligatorie la cursurile de marxism. Era, deci, firesc ca familia să fie impregnată de valorile sistemului. Sărbătorile erau reconstruite ritualic în funcţie de ideologie. "Moş Crăciun", de pildă, devenea, după modelul sovietic, "Moş Gerilă".

Ceauşescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi într-una de tip nou, socialistă. Naţiunea însăşi era definită ca un fel de uriaşă familie. Loialităţile de familie trebuiau înlocuite prin ataşamentele politice. Organizaţiile de pionieri şi UTC propagau exact acest lucru. Ceea ce ignorau politrucii era sufletul uman, omul interior despre care a scris poetul polonez Aleksander Wat. Sufletul nu poate fi înregimentat.

Scrieţi în “Lumea secretă a nomenclaturii” l-aţi văzut ultima oară pe Nicu Ceauşescu la sfârşitul anilor ’70 şi vi s-a părut că era conştient de o mulţime de aberaţii. Tatăl său, însă, pe care l-aţi numit ultimul fanatic (“true believer”) din spatele Cortinei de Fier, n-a lăsat niciodată această impresie.
Am citit un roman scris de Cella Varlam, pseudonimul literar al Luminiei Pană, fiica lui Gheorghe Pană, membru de vârf al nomenclaturii în perioada Ceauşescu. Cartea surprinde lumea absurdă a potentaţilor, limbajele mistificatoare la care apelau şi de care abuzau. Prea puţini din membrii conducerii comuniste au înţeles dezastrul total al sistemului.

"Scrisoarea celor 6" din martie 1989 arăta limpede că pentru oameni precum Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu şi Silviu Brucan problema cea mare era tirania paranoică a lui Ceauşescu, nu ideologia comunistă. Grigore Răceanu era un caz aparte, dar el nu făcuse parte din conducere, ba chiar fusese arestat în perioada Dej. În acest sens, ei rămâneau "true believers", cum "true believers" au rămas până la capăt Janos Kadar şi Erich Honecker. Ion Gheorghe Maurer, cel mai puţin dogmatic dintre baronii lui Dej, asociat cu mini-liberalizarea din perioada 1964-1971, a rămas până în ultima clipă un marxist convins. Brucan nu a înţeles şi nu a iubit niciodată pluralismul.

Personal aţi discutat vreodată în contradictoriu cu părinţii pe teme ideologice?
Mama mea s-a lămurit foarte devreme, încă din anii ‘50, în perioada procesului "halatelor albe", al medicilor Kremlinului. Fusese studentă la Facultatea de Medicină din Moscova, îi avusese profesori pe unii dintre acuzaţi, nu putea crede aberaţiile oficiale despre un pretins complot menit să-i asasineze pe liderii sovietici la porunca Occidentului.

Tatăl meu a îmbrăţişat tezele lui Nikita Hruşciov, inclusiv cele legate de "cultul personalităţii" lui Stalin, dar nu s-a despărţit niciodată de marea iluzie revoluţionară a marxismului. A fost exclus pentru "fracţionism" din PMR în 1960. Purtase, cum se spunea în limba de lemn, "discuţii neprincipiale". Sau cum spunea cinicul Maurer, fluierase în biserică. Am avut numeroase discuţii în contradictoriu până prin 1970, apoi am decis amândoi că este mai înţelept să evităm chestiunile care pot duce la conflict deschis.

În cercul dumneavoastră de cunoştinţe existau astfel de dispute între părinţi şi copii?
Cunosc bine cazul familiei lui Mihail Florescu, fost luptător în Brigăzile Internaţionale din Spania şi în Rezistenţa franceză, apoi demnitar al regimului comunist din România, ministru al chimiei, secretar de stat la Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie. Purta adeseori discuţii cu fiul său, Alexei, aveau multe dezacorduri. Florescu-tatăl era în continuare comunist, chiar dacă unul mai luminat, Alexei a devenit cu timpul anticomunist. S-a stins din viaţa anul trecut.

Aş aminti aici două cazuri interesante de comunişti lămuriţi: Petru Năvodaru şi Tudor Bugnariu. Intelectuali ilegalişti, oameni de mare cultură – Bugnariu a fost ginerele lui Lucian Blaga, Năvodaru a fost socrul lui Paul Goma –, au privit cu dispreţ dictatura lui Dej şi a lui Ceauşescu, îngrozitoarea osificare a marxismului. Bugnariu a fost sancţionat pe linie de partid, la fel şi Năvodaru. Acesta din urmă a refuzat să-l condamne pe Goma şi a menţinut relaţii apropiate cu fiica şi cu ginerele său. L-am văzut ultima oară la înmormântarea tatălui meu cu care se ştia din anii ’30, în februarie 1981. Dar Năvodaru şi Bugnariu erau excepţiile.

Exista, în rândul generaţiei dumneavoastră – prima născută şi crescută în comunism – sentimentul că Ceauşescu duce comunismul într-o direcţie greşită? Sau că, din contră, comunismul duce România într-o direcţie greşită?
Între colegii mei, mulţi proveniţi din acelaşi mediu, era destul de limpede că sistemul era blocat definitiv, că nu aveam de aşteptat nimic bun. Ultima speranţă de revitalizare internă fusese Primăvara de la Praga. Unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi, atunci şi acum, este istoricul de artă Radu Stern, care trăieşte în Elveţia. Ne plimbam seara prin Parcul Herăstrău, despicam încă de pe atunci firul în patru pe tema similitudinilor dintre comunism şi fascism.

Cum era România tinereţii dumneavoastră? O vedeaţi că pe o societate divizată sau – aşa cum o prezenta propaganda – mergând în bloc spre o ţintă comună?
Nu era deloc monolitică, dar nu era câtuşi de puţin pluralistă. Existau nişe, forme de evaziune, se organizau "ceaiuri" în apartamente, ascultam muzică occidentală, de la Adamo, Brassens şi Brel la Bob Dylan, Leonard Cohen, Beatles şi Rolling Stones. Sincer, între noi, în cercurile de prieteni, a discuta chestiuni de genul "scop comun al societăţii" ar fi sunat de-un ridicol nebun. N-am mers în viaţa mea la Cenaclul "Flacăra". Cred că niciunul dintre prietenii mei din epocă n-a pus piciorul acolo. Nicu Ceauşescu da, însă Nicu era coleg cu noi, nu prieten. Noi râdeam de Ceauşescu, de triumfalismul bombastic al regimului, de pompierismul poemelor lui Păunescu, detestam faptul că ne obligau să ieşim la demonstraţii de 23 august şi că ne furau de atâtea ori timpul liber.

E unul din motivele pentru care aţi plecat, în 1981, din ţară?
Am decis să plec cam în 1979, când am constatat că toate porţile de intrare în învăţământul superior îmi erau închise. Motivele ţineau de originea etnică şi de tematica intelectuală care mă preocupa. Regimul menţinea evrei în unele funcţii, dar nu mai permitea intrarea lor în zonele sensibile, inclusiv ideologică. În plus, eu scriam despre Adorno, tânărul Lukacs şi Marcuse, nu era ceea ce se aştepta din partea unui "intelectual organic al partidului", ca să mă joc puţin cu termenul gramscian. Pe scurt, nu prezentam încredere. Mi-am susţinut doctoraul în 1980, am plecat în 1981. Nu intru în detalii, pot fi citite în “Lumea secretă a nomenclaturii”.

Deşi e dificil de făcut o comparaţie, având în vedere variabilele extrem de diferite dintre epoci, credeţi că perioada comunistă poartă vreo vină pentru felul viciat în care se poartă astăzi dezbaterile sociale, intelectuale, politice pe scena românească?
În comunism dialogul autentic a fost prohibit. Regimul comunist trăieşte sub semnul lui mono. Întrebat care este hobby-ul său, monomanul Ceauşescu a răspuns, în 1988: “construcţia socialismului în România”. Partidul era cel care definea, decreta şi dicta propriul adevăr, convertit în unicul adevăr tolerabil social. Imnul Partidului Socialist Unit din Germania (n.r. partidul comunist din Republica Democrată Germană) se intitula "Die Partei hat immer recht",  Partidul are întodeauna dreptate. Sunt câteva pagini formidabile pe acest subiect în noua carte de Anne Applebaum, "The Iron Curtain", despre zdrobirea Europei de Est între 1944 şi 1956.

Vedeţi o vină şi în felul în care s-a “instalat” postcomunismul?
Postcomunismul s-a născut din comunism şi, ca să parafrazez o faimoasă imagine a lui Marx, poartă însemnele acestei naşteri. În România, amnezia a fost promovată, cultivată, încurajată pe toate căile în anii ‘90, în prima fază a fesenismului. Pentru Ion Iliescu, asumarea trecutului este un capriciu al unor intelectuali, al fostelor victime, în niciun caz un imperativ etic şi politic. Din păcate, discipolii săi de azi gândesc la fel. Ei nu înţeleg că o democraţie fără memorie este una fără sistem nervos, fără vlagă, inerţială, deci extrem de vulnerabilă.

 

Citiţi şi: Falia în dictatură. "Sufletul nu poate fi înregimentat"

 

Interviul este parte a seriei publicistice "Ce facem cu România", realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: