Acasă la Radu Filipescu  FOTO: Eduard Enea

Radu Filipescu (61 de ani) relatează cum a răspândit, în 1983, mii de manifeste în care îndemna lumea să iasă în stradă şi să-şi arate nemulţumirea faţă de Nicolae Ceauşescu. Îşi aminteşte şi de Victor Groza, bunicul din partea mamei şi fratele liderului comunist Petru Groza, care vorbea trei limbi străine, precum şi de zilele Revoluţiei, când, din cauza emoţiilor, abia a reuşit strige: „Jos comunismul!“.

Radu Filipescu vorbeşte clar şi râde când îşi aminteşte cum le-a dat bătăi de cap securiştilor la doar 27 de ani. Îşi dorea să trăiască altfel şi spera că, dacă le oferă oamenilor şansa să spună că nu-l mai vor pe Nicolae Ceauşescu, ei o să iasă la demonstraţii în Piaţa Palatului, astăzi Piaţa Revoluţiei. A făcut mii de manifeste într-o pivniţă şi, în ianuarie 1983, cu ajutorul unui prieten, le-a răspândit în mai multe cartiere de blocuri din Bucureşti. La sfârşitul lunii, însă, a trecut prin Piaţă şi nu protesta nimeni, aşa că, în primăvară, a împărţit alte manifeste. De asta a fost condamnat la zece ani de închisoare şi a ajuns în penitenciare precum Rahova, Jilava şi Aiud. Dar familia lui a reuşit să transmită informaţii în străinătate despre detenţie, iar datorită presiunii unor organizaţii precum Amnesty International şi Liga pentru Drepturile Omului din Franţa, comuniştii l-au eliberat după trei ani. În ’86, tatăl lui a fost pensionat forţat din funcţia de şef al secţiei de Anestezie şi Terapie Intensivă a Spitalului de Urgenţă Floreasca, iar anul următor Radu Filipescu a mai plănuit ceva: un referendum. După Revoluţie, a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al  APADOR-CH şi a înfiinţat firma Parrot Invent SRL. Inginer electronist de profesie, a inventat testorul „Papagal“, un aparat de măsură pentru electronişti, premiat la Bruxelles cu Medalia de Aur, în cadrul Expoziţiei pentru Invenţii Eureka 1991. 

„Weekend Adevărul“: Înainte de toate, povestiţi-mi ce amintiri aveţi cu bunicii dumneavoastră. 

Radu Filipescu: Bunica avea o casă şi o curte frumoasă în Târgu Mureş, iar în acea curte locuia şi o familie de unguri. Când am venit la Bucureşti, în clasa I, chiar dacă vorbeam română, foloseam şi cuvinte ungureşti. De exemplu, în loc de „tufiş“ ziceam „bokor“. Am copilărit acolo până la 7 ani şi m-am dus în vacanţe multă vreme, până la liceu, când am ajuns să fac sport, iar verile le ocupau cantonamentele şi turneele de polo pe apă. Bunicul, Victor Groza, care a murit prin ’68, era puţin mai sever. Ţin minte că avea un radio mare şi că asculta BBC des. Era doctor, ştia bine germană, maghiară, engleză şi studiase la Budapesta şi la Viena, ceva surprinzător pentru noi, cei care am trăit în comunism. Familia lui era înstărită, iar tatăl lui fusese preot în Hunedoara. Şi Petru Groza, fratele lui, a avut o educaţie diversă şi serioasă la Budapesta şi Viena, iar el şi bunicul ştiu că au fost printre cei mai buni în şcoli cu altă limbă de predare decât româna. Mama, la rândul ei, a mers la şcoala franceză, unde erau majoritatea maghiari, şi a fost şefă de promoţie. Eu n-am excelat chiar aşa la şcoală, însă îmi plăceau fizica şi matematica mai mult decât materiile care ţineau de memorie. 

V-aţi mutat la Bucureşti pentru că au venit părinţii să lucreze aici? 

Tata, medic, şi-a dat seama că îţi oferă alte posibilităţi Capitala. A fost întâi chirurg, dar, lucrând la Spitalul de Urgenţă, şi-a dat seama că nu era acoperită zona de îngrijire a pacienţilor după operaţie. 

Nu v-aţi dorit să daţi admitere la Facultatea de Medicină, ca tatăl şi bunicul dumneavoastră?

Nu, medicina se bazează mai mult pe memorie. Soţia mea a acoperit partea asta – a terminat facultatea cu 10 –, iar copilul nostru e şi el student la Medicină. 

Comunismul, „un fel de umilire“

Aţi crescut într-un regim politic întunecat. Spuneaţi bancuri ca să vă binedispuneţi? 

În facultate ne întâlneam mai mulţi colegi şi glumeam. Subiectele erau Nicolae Ceauşescu, Elena, multele disfuncţionalităţi şi inepţii. Făceam haz de necaz, dar ne dădeam seama cât ne afectează pe moment şi în viitor. Pentru mine nu era neapărat problema zilei de mâine, dar perspectivele erau limitate. 

(Radu Filipescu, la 3 ani 

FOTOGRAFII: Arhiva personală Radu Filipescu)

Aşadar, familiei dumneavoastră nu îi era greu să facă rost de alimente.

Nu. Atunci, de exemplu, am călătorit şi în străinătate: o dată cu echipa de polo Dinamo, după aia cu echipa Sportul Studenţesc. Totul era pe bază de relaţii şi pile. Tata fiind un medic cunoscut şi bun, şeful secţiei de reanimare la Spitalul de Urgenţă (n.r. – Floreasca), unde veneau cazuri grave, mai cunoştea persoane care lucrau la Paşapoarte. Învăţase să apeleze la ei. Mi-am dat seama însă că, dacă erai un om fără relaţii, comunismul însemna statul la coadă şi un fel de umilire. Un prieten bun, Voicu Rădescu, portarul de la echipa de polo, a vrut să plece în străinătate şi l-au întrebat la Paşapoarte dacă a călătorit prin ţară, de exemplu la Băile Herculane şi în Moldova. Erau nişte zone pe care nu le vizitase, i-au respins cererea de plecare în străinătate, el s-a plimbat prin ţară şi anul următor s-a dus din nou să ceară paşaportul. Tot nu i l-au dat. Ceauşescu punea în practică sistemul şi încerca să te facă dependent de orice. 

Iliescu se pare că a fost la un moment dat vehiculat şi am auzit o singură dată despre el de la nişte prieteni, parcă după ’86. Era puţin cunoscut de public.

„Radu, am primit un loc de membru de partid“

Discutaţi cu părinţii despre sistemul comunist?

Pe lângă criticile pe care le avea faţă de ce se întâmpla în sistemul sanitar şi despre cum afecta conducerea de partid mecanismele de sănătate, ţin minte că tata era revoltat şi de supravegherea strictă a femeilor care avortau. Multe paciente ajungeau la spital şi mureau. Personalitatea lui se manifesta uneori şi în această direcţie, aşa că pe undeva are „o vină“ pentru ce am făcut eu mai târziu. În ’77, când a fost cutremurul din martie, cazurile grave ajungeau la secţia de reanimare unde lucra. A fost adus şi Sorin Crainic, care depăşise un termen lung de stat sub dărâmături şi, la un moment dat, hop-ţop cine se anunţă în vizită? Nicolae Ceauşescu. A venit în secţie, tata era cu colectivul în salon şi Ceauşescu a început să le dea sfaturi, cum făcea peste tot. Că pacientul a stat sub dărâmături, n-a mâncat, n-a băut şi că nu trebuie să îi dea mâncare şi lichide multe. Tata i-a spus: „Ştim, noi suntem medici“. Ceauşescu s-a uitat la el, s-a uitat la ecuson, s-a supărat şi a plecat.  

V-a povestit acasă?

Da. Tata a fost preşedintele Asociaţiei Aneşteziştilor din România şi a fost ales vicepreşedinte în Asociaţia Mondială a Medicilor chiar înainte de anul în care am fost arestat – ajungea probabil de patru-cinci ori pe an la diverse congrese. După aia, n-a mai avut voie să meargă în străinătate. 

Tatăl dumneavoastră a fost membru de partid? 

Da. Şi mie mi s-a propus la fabrica Automatica, unde lucram din ’80. Eram la automatizări, echipamente de

cântărire, şi domnul Coman, şeful, mi-a zis: „Radu, am primit un loc de membru de partid, îmi place cum lucrezi, eşti băiat serios. Vreau să te propun, dar trebuie să fii şi tu de acord“. Ţin minte că m-am gândit şi l-am întrebat şi pe tata ce să fac. Dacă refuzam, şeful ar fi trebuit să dea un raport, să aibă nişte explicaţii. Atunci mi s-a părut o formă ineficientă de protest, în care devii victimă. Era şi un criteriu mare de promovare. De exemplu, dacă erai bun profesional şi aveai un coleg la fel de bun sau mai slab, el, fiind membru de partid, avansa. Puteai să fii membru de partid şi fără să ai vreun rol politic. Noi ne gândeam la viitorul profesional – comunismul nu părea veşnic, dar de lungă durată, da. Era frig, rafturile magazinelor erau goale şi, când totul merge spre rău, cauţi o soluţie. Nu exista vreo dezbatere în cadrul căreia să se spună: „Da, dom’le, merge rău. Hai să vedem ce facem să meargă mai bine“. Spun bancuri, sunt nemulţumit, dar ce fac? În plus, cultul personaităţii era permanent. Nu mai ştiu cum era bancul ăla: „Deschid televizorul, Nicolae Ceauşescu. Deschid radioul, Ceauşescu. Îl închid. Iau fierul de călcat şi îl arunc. Ăsta vorbeşte şi din fierul de călcat!“. Cultul personalităţii elimină opoziţia, pentru că nu îţi arată pe altcineva. Iliescu se pare că a fost la un moment dat vehiculat şi am auzit o singură dată despre el de la nişte prieteni, parcă după ’86. Era puţin cunoscut de public, dar probabil că în cadrul partidului era altă situaţie. Dacă n-ar fi apărut el după ’90, poate nu mi-aş fi adus aminte de discuţia 

respectivă. (FOTO. După facultate, în 1981)

Puteai să fii membru de partid şi fără să ai vreun rol politic. Noi ne gândeam la viitorul profesional – comunismul nu părea veşnic, dar de lungă durată, da. 

„Români care sunteţi nemulţumiţi de conducerea Ceauşescu, ieşiţi în stradă“

Anul 1989, în familie 

În 1983 aţi hotărât să faceţi ceva, ca să meargă lucrurile mai bine în ţară.

Dacă îţi arunci carnetul de partid, nu îi faci un rău adversarului, însă cu un protest poţi să-l afectezi. Cel mai bine era să fac nişte manifeste – trebuia canalizată nemulţumirea tuturor într-un protest şi după aceea să se selectezte nişte lideri, pentru că nu ştiai care putea să fie o formulă de opoziţie sau o alternativă. După calculul meu, era nevoie de un număr destul de mare de manifeste. Cum urma să le fac? Atunci erau nişte aparate tip Dymo care imprimau litere de plastic în relief – aşa ceva îşi puneau oamenii din bloc la cutia poştală sau la intrare la sonerie. 

Aveaţi un astfel de aparat în casă?

Aveam unul în casă, dar m-am gândit că, atunci când o să apară manifestele, Securitatea o să întrebe cine are aparate. Părinţii şi frate-miu ştiau de aparat şi, în necunoştinţă de cauză, ar fi putut să le zică. Nu voiam să fie cel cu care s-au făcut manifestele şi am rugat un prieten să îmi aducă altul nou din străinătate. Într-o zi, plecaseră părinţii de acasă, am făcut un rând de manifeste, nu au ieşit bine şi le-am dat foc în şemineu. Ştiţi ce greu arde un teanc de hârtii? Dacă nu mototoleşti foile şi nu le arunci pe rând, nu ard. Până la urmă, am făcut altele, i le-am arătat lui Eugen, alt prieten, iar el a zis prima oară: „Nu cred că iese ceva“. Apoi, s-a mai gândit: „Hai!”. Eu le-am făcut în pivniţă, aici, jos, şi le-am răspândit cu Eugen într-o noapte. Au fost 10.000.

De ce 10.000?

Am zis că e important ca cine le găseşte să le dea şi altora şi să se adune câteva mii de oameni pe stradă. La

20.00, când am ajuns în primul bloc, a apărut un miliţian. Se pare că era un bloc în care locuiau şi securişti. M-am uitat la el, s-a uitat la mine şi a plecat. 

Manifeste aruncate în canal

În ce zone ale Bucureştiului aţi răspândit manifestele?

Am luat troleibuzul de la intersecţia Moşilor cu Carol, am mers în Balta Albă: Baba Novac, Titan, Nicolae Grigorescu şi am venit prin Pantelimon şi pe Ştefan cel Mare, unde erau blocuri. Pe la 5.00 ştiu că am ajuns pe Ştefan cel Mare, după circ, unde era Miliţia Bucureşti sau ceva de genul. Acolo am zis: „Bă, gata, ne oprim“. Dar mai aveam în geantă vreo 10 sau 20 de manifeste pe care le-am băgat într-un canal. Am plecat acasă, iar la 7.00 m-am sculat şi m-am dus la servici. 

(FOTO. La o lună după eliberare, în 1986)

A fost ulterior şi un comentariu cum că nu aveaţi când să împărţiţi atâtea manifeste într-o singură seară.

Noi răspândeam câte 20 sau 30. Dacă puneam în cinci cutii poştale, însemna deja 150 de manifeste. Eu într-un bloc, Eugen într-altul. Am pus aşa multe în ideea că cine găseşte dă la alţii, dar de fapt cine le găsea murea de frică. Plus că ziua următoare Securitatea s-a dus pe tot traseul respectiv şi a recuperat dintre ele. 

Dacă îţi arunci carnetul de partid, nu îi faci un rău adversarului, însă cu un protest poţi să-l afectezi. Cel mai bine era să fac nişte manifeste.

Pe harta Securităţii 

Aţi aflat dacă unii oameni au apucat să le citească?

Ţin minte că am aflat la fabrică de la o colegă că ştia că s-au răspândit manifeste. Le-am pus pe 20 ianuarie şi pe 30 ar fi trebuit să fie prima zi de miting. M-am plimbat prin Piaţa Palatului, dar nu era nimeni. Clar n-a avut ecou. Am fost dezamăgit şi m-am gândit ce a fost greşit. 

Cum suna textul?

„Români care sunteţi nemulţumiţi de conducerea Ceauşescu, ieşiţi în stradă să vă arătaţi nemulţumirea… Semnat, Strada“. Am greşit că am pus prea multe manifeste în aceeaşi cutie poştală, pentru că cine le-a găsit nu le-a dat mai departe. A doua greşeală a fost că le-am răspândit pe 20 ianuarie, iar demonstraţia trebuia să fie pe 30 şi m-am gândit că e nevoie de mai mult timp până să se afle şi în străinătate. De asta am făcut altele în aprilie. Eugen are părul roşu şi semnul distinctiv era prea evident ca să poată să mai vină – prima oară a avut căciulă, pentru că era iarnă. M-am dus întâi în Drumul Taberei şi am pus câte cinci manifeste într-un bloc, în vreo cinci cutii poştale diferite, de la 20.00 la 5.00. Aveam geanta plină şi abia scăpasem de vreo 1000. În acea noapte au fost şi nişte întâmplări: de exemplu, a început cineva să ţipe pe o stradă alăturată şi mi-am dat seama că poate să vină Miliţia şi să mă găsească pe mine cu o geantă pe umăr. Noaptea eşti suspect. Până la urmă, am ajuns la concluzia că pot să le răspândesc şi în timpul zilei. Făceam asta când veneam de la servici şi chiar de la servici am plecat de câteva ori. Când terminam un cartier, mă duceam în alte zone, iar ei şi-au făcut o hartă cu locurile în care mersesem – mi-au spus după aia – şi concentrau punctele de observaţie unde nu fusesem. 

Până când aţi împărţit manifeste?

Până pe 7 mai, când m-au arestat. Era o sâmbătă după-masă, am luat geanta şi am plecat pe Ion Mihalache, m-

am întâlnit între timp cu o colegă de la fabrică, care avea chef de vorbă, şi apoi am tot mers până am ajuns pe Turda, într-o zonă cu blocuri. Când intram, mă uitam să nu fie nimeni în hol şi, dacă era, ieşeam sau urcam pe scări. După ce am intrat în hol, m-am uitat şi către aleea care venea spre bloc, pentru că se apropia cineva. Miliţianul nu era în uniformă, ci avea o haină de piele. Atunci am luat-o sus pe scări. El a intrat în bloc şi a venit după mine. Am mai mers puţin, m-am oprit şi a venit direct la mine. M-a întrebat: „Ce e în geantă?“. I-am spus: „Hai, dom’le, lasă-mă în pace“. Şi ce a făcut omul? A sunat la soneriile apartamentelor. Nu avea staţie să cheme pe altcineva. Atunci l-am îmbrâncit. Am fugit pe stradă, el după mine. Iar m-am oprit. M-a întrebat din nou ce am în geantă şi s-a adunat lumea în jur. I-am răspuns: „Uite, manifeste“. Au venit două maşini, m-au băgat într-una şi m-au dus pe Calea Victoriei, la Inspectoratul General al Miliţiei. M-au ţinut întâi într-o cameră unde era ofiţerul de servici, după aia m-au dus în altă cameră şi în altă cameră. A venit la un moment dat şi unul care m-a luat de ureche şi m-a dat puţin cu capul de masă. Pe urmă, m-au dus într-o cameră mare de şedinţe, unde erau vreo opt sau zece oameni care mi-au pus întrebări. N-am ascuns nimic, în afară de faptul că mă ajutase Eugen şi că mai ştiau despre asta doi prieteni. 

Nu v-a fost teamă că prietenii v-ar fi putut pârî la Securitate?

Nu, erau oameni pe care îi cunoşteam suficient de bine. La mine prinderea a fost clar prin acţiune de urmărie pe stradă. Pe ăla care m-a urmărit au vrut să-l promoveze la început şi după aia şi-au dat seama că a greşit, pentru că trebuia să mă urmărească, să mă ţină sub supraveghere şi, înainte să mă aresteze, să-mi găsească altă faptă. Aşa au fost nevoiţi să mă încadreze la „propagandă împotriva orânduirii socialiste“.  

Schimbarea lui Ceauşescu, primul pas 

Manifestele le-aţi făcut pentru că vă doreaţi schimbarea regimului comunist sau doar plecarea lui Nicolae Ceauşescu?

Părerea mea era că sistemul nu mai era funcţional şi că primul pas trebuia făcut prin schimbarea lui Ceauşescu. Să dai drumul la o lume în care să poţi discuta măcar. Vedeam acţiunea în primul rând ca pe o deschidere a unei mişcări de opoziţie. La unguri erau discuţii despre ce se face şi cum, existau grupuri de opoziţie. 

Povestiţi-mi ce s-a mai întâmplat după arestare.

Au început o anchetă şi la un moment dat anchetatorul mi-a zis: „Vezi că astăzi vine avocatul tău să facă apărarea pentru proces“. În primul rând, nu mă aşteptam să vină un avocat şi nici despre proces nu ştiam că o să fie. Când am ajuns în faţă judecătorului care m-a întrebat: „Regreţi fapta?“, i-am răspuns: „Nu regret, pentru că nu am făcut rău nimănui“. Cred că ar fi fost o acţiune care ne-ar fi permis să discutăm în mod democratic. Cui îi plăcea de Ceauşescu nu trebuia să iasă la demonstraţie dacă nu voia.  Ştiam că pedeapsa era între 5 şi 15 ani şi, pentru că am făcut-o destul de serios, credeam că o să iau în jur de 10. Aşa a fost. Nu m-am îngrijorat, pentru că aveam nişte speranţe că se mai schimbă ceva: pedeapsa sau regimul. 

Radu Filipescu şi  Eugen Negru, „complotând“

„Cum ai putut să-i faci asta lui taică-tu?“

Înrudirea cu familia Groza a fost un avantaj în timpul anchetei şi după?

Când am făcut manifestele, mi-am dat seama că nu mă poate ajuta nimeni şi nimic. Cel care mă putea ajuta, în general, cel mai mult era tata şi nici el nu avea posibilităţi. Cred că faptul că am fost nepotul lui Victor Groza a afectat argumentele lui Nicolae Ceauşescu şi ale celor apropiaţi împotriva unui tânăr care îşi risca libertatea ca să transmită acel mesaj. N-au avut ce să-mi reproşeze: lucram la o fabrică, terminasem bine facultatea, făceam sport, aveam prieteni şi eram dintr-o familie serioasă, înrudită cu Petru Groza, ceea ce era o dificultate şi mai mare pentru ei. Soţia lui Petru Groza trăia şi ţin minte că, la zilele ei de naştere, primea un buchet de flori din partea lui Nicolae Ceauşescu, dar după manifeste nu ştiu dacă cabinetul lui i-a mai trimis ceva. 

Cât aţi fost închis, v-aţi făcut griji pentru familie?

Mi-am pus întrebări în ce măsură a meritat să risc pentru mine sau pentru familie, mai ales că tata a avut probleme la inimă. Cel care mi-a făcut examenul grafologic, când s-a lămurit că eu am făcut manifestele, m-a întrebat: „Cum ai putut să-i faci asta lui taică-tu? Pe mine m-a operat“. Nu te aştepţi de la omul ăsta să îţi fie total duşman, dar nu avea cum să te ajute. Era decizia dată de nişte judecători care erau la mâna Securităţii. În primele patru luni, n-am avut voie să mă întâlnesc cu nimeni din familie şi m-am gândit ce urmări au fost. Frământările importante nu-s legate de tine, ci de ceilalţi. M-am întâlnit cu părinţii mei după primul termen de proces, iar până atunci nu am ştiut care era atitudinea lor faţă de ce am făcut. Au fost extraordinar de înţelegători. 

În 1988, când s-a căsătorit cu Daniela

V-a mirat atitudinea lor?

Nu, să vă mai povestesc ceva despre tata. La Congresul al XII-lea al Partidului, unul dintre vorbitori a fost Constantin Pârvulescu (n.r. – unul dintre fondatorii PCR). A vorbit la tribună şi l-a criticat pe Ceauşescu pentru nepotism şi lipsă de conducere colectivă într-o sală cu 3.000 de oameni. Foarte greu s-a auzit despre asta, pentru că aşa ceva nu apărea în ziar sau la televiziune. După discurs, lui Constantin Pârvulescu i s-a făcut rău din cauza emoţiilor şi a fost dus la spital, la secţia de reanimare a tatălui meu. Când s-a întors acasă, tata a povestit că Pârvulescu e la el şi că s-a trezit cu un securist în faţa biroului, cu unul pe culoar şi cu unul în rezerva respectivă. În timpul unei vizite, tata, fără să-l întrebe ceva, i-a strâns mâna, ca omul să înţeleagă că are toată susţinerea. 

„Au început cu o anchetă obişnuită şi au trecut la una violentă“

Wanted. O glumă din anii ’80

Care e cea mai puternică amintire pe care o aveţi de la Penitenciarul Aiud?

Stăteam mult în celulă şi, când mă întâlneam cu părinţii, eram încântat, dar când mă întorceam în cameră eram răvăşit. În ’84, fiind 40 de ani de la 23 august 1944, zvonurile erau că vine marea eliberare: o graţiere sau o amnistie. Au fost nişte reduceri de pedeapsă, dar nesemnificative, iar pe câţiva cu pedepse până în cinci ani i-au eliberat. Erau perioade în care mi se părea suportabilă închisoarea şi perioade în care îţi venea să te dai cu capul de pereţi de plictiseală şi de probleme. Dar am avut prietenii frumoase cu nişte colegi de celulă. Printre deţinuţi existau şi alţii, cu alte infracţiuni, nu numai politice, de exemplu, unii care lucrau la o carmangerie şi peste care venise controlul. Aveau surplus şi au aruncat carnea în canal, pentru că te pedepseau şi la plus, şi la minus. Ţin minte şi că, la un moment dat, eram în celulă cu Ilie Ion şi Dragoş Oloieru, iar pe Ilie Ion l-au scos din celulă, l-au pus să-şi ia bagajele şi să plece. Se spuneau tot felul de lucruri: că îl mută la Rahova, că îl eliberează. Peste zece zile s-a întors slăbit, neras, cu urme de cătuşe la mână. A fost pe izolare, pentru că ar fi comentat când a cerut la doctor şi nu l-au dus.

Au avut legătură cu eliberarea dumneavoastră din 1986 şi organizaţii internaţionale pentru drepturile omului?

Da, cred că a fost motivul principal pentru care am fost eliberat mai devreme. Prin intermediul prietenilor şi al părinţilor s-a aflat cu greu despre arestarea mea. Un doctor de la tata de la servici, prieten cu el, avea un frate care a reuşit să facă după poza mea un negativ mic. Trei oameni m-au ajutat în ţară şi alţi doi să trimit în străinătate. Şi cei de la Europa Liberă au fost implicaţi. În ’87, m-am gândit că se poate face mai mult faţă de ce am făcut prima oară, mai ales că eram mai cunoscut atunci. Prima dată când 

m-au arestat am fost surprins că urmează un proces, dar acum ştiam, plus că am citit Codul Penal şi am văzut ce scria despre „propaganda împotriva orânduirii socialiste“. Prima oară am chemat oamenii la demonstraţie împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi atunci a fost un mic abuz că m-au încadrat la „propagandă împotriva orânduirii socialiste“. Dar acum am zis că fac o acţiune care să nu fie împotriva cuiva: un referendum. Cei care îl susţin pe Ceauşescu să se întâlnesc într-un loc şi cei care sunt împotrivă, în alt loc. Am vrut să văd cum mă pot condamna pentru că am făcut un referendum. Am realizat în toamnă încă 10.000 de manifeste, iar pe ei i-a deranjat şi un interviu pe care l-am dat atunci la un post de televiziune francez. M-au arestat pe 12 decembrie ’87, au început cu o anchetă obişnuită şi au trecut la una violentă, pentru că nu voiam să le spun cum am trimis în străinătate materiale. Au ajuns destul de repede la posturi de televiziune şi radio. 

Cum le-aţi trimis?

Părinţii mei se plimbau în fiecare seară de plăcere şi aveau şi zile în care se întâlneau cu Liza, o prietenă care lucra la Ambasada Germaniei (n.r.- colaborator al organizaţiei Amnesty International). Stabilisem cu ea să trimită. Când am fost eliberat în 1986, am transmis date despre toţi deţinuţii de la Aiud. Şi eu, şi ceilalţi aveam nevoie să fim susţinuţi în străinătate de Amnesty International şi de Liga Drepturilor Omului de la Paris. După arestarea din ’87, protestele în străinătate au fost rapide şi serioase. Mihnea Berindei a avut confirmarea arestării mele chiar de la tata, au fost intervenţii şi din partea autorităţilor franceze şi americane, iar după zece zile m-au eliberat. 

Am vrut să văd cum mă pot condamna pentru că am făcut un referendum. Am realizat în toamnă încă 10.000 de manifeste, iar pe ei i-a deranjat şi un interviu pe care l-am dat atunci la un post de televiziune francez.

V-au lovit înainte de eliberare?

Da, a fost o anchetă diferită de cea din ’83. 

Alături de fiul lui, în 2001

La Revoluţie aţi ieşit în stradă?

Am ajuns pe stradă după ce s-a spart mitingul de la Piaţa Universităţii, când am scăpat de la servici. Era lumea adunată şi striga. Am început şi eu să strig, dar abia îmi veneau cuvintele. Am strigat cu o plăcere extraordinară în faţa unui viitor necunoscut. Când m-au eliberat, n-a fost aşa mare bucurie cum a fost la Revoluţie! Ajungi acasă şi te bucuri de familie, dar rămâi în acelaşi regim.

Ce aţi strigat prima oară?

„Jos comunismul! Libertate!“. Eram şocat, pentru că de ceva vreme eram într-o oarecare opoziţie faţă de regim, dar nu strigasem „Jos comunismul“. 

Aţi participat şi la protestele din acest an?

Da, e nevoie şi de manifestare publică. E o perioadă de care nu putem fi prea mulţumiţi, pentru că putem să ne îndreptăm spre un control politic asupra justiţiei. Sunt discuţii despre cum era pe vremea lui Ceauşescu şi cum e acum. Trecerea de la comunismul lui Ceauşescu la noul sistem e ceva pozitiv, care trebuia să se întâmple. Acum e un alt sistem care are problemele lui şi care la noi sunt mai mari şi mai serioase. 

CV

Numele: Radu Filipescu 

Data şi locul naşterii: 26 decembrie 1955, Târgu-Mureş 

Studiile şi cariera: 

În 1979, a absolvit cursurile Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii, la Institutul Politehnic Bucureşti.

Până în 1983, a lucrat la fosta întreprindere Automatică Bucureşti, iar între 1986 şi 1991, la IEMI Bucureşti, la secţia AMC.

A fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi preşedinte în perioada 1998- 2012, membru fondator al APADOR-CH, membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii.

În 1992, a înfiinţat firma Parrot Invent SRL, care a dezvoltat produse precum testorul „Papagal“, premiat cu Medalia de Aur la o expoziţie mondială de la Bruxelles. De asemenea, produce şi aparatul pentru derulat şi tăiat folia „Cutcut“, pentru care a obţinut Medalia de Aur la Salonul Mondial al Invenţiilor de la Geneva, în 2014.

Este subiectul cărţii „Radu Filipescu. Jogging cu Securitatea“ de Herma Kennel, publicată la editura Polirom. 

Starea civilă: Este căsătorit şi are un fiu. 

Locuieşte în: Bucureşti