INTERVIU Partea a II-a. Alexandru Paleologu: „Uniunea Europeană este anti-Europa însăşi!”

Alexandru Paleologu: „Acum suntem cu adevărat comunişti” FOTO Constantin Ciocan

În acest episod, Maestrul Alexandru Paleologu vorbeşte despre cultură şi culturnici, despre proştii care s-au îmbogăţit peste noapte, despre democraţie, despre metehnele poporului român, despre diferenţa fundamentală dintre muncă şi lucru, apoi atrage atenţia: „Comunismul se poate întoarce!”

“Suntem inculţi, dar avem o mare cultură”

- În România, cine face cultura? Talentele autentice, aşa zisele “grupuri de prestigiu”, care generează centre de putere, sau doar culturnicii care-i gestionează sărăcia?

- În nici un caz culturnicii, care sunt nişte parazitari. Ei vorbesc despre cultură, dar nu ştiu ce-i aia. Trag doar foloase din cultură, au salarii pe baza asta. Iar ceilalţi, care vorbesc despre cultură şi se cred culţi, pot să fie justificaţi sau nu. Căci nu orice prestigiu este justificat. Unele pot fi. Cum se face deosebirea dintre ele? Aici e o mare ceartă şi nu se ajunge niciodată la înţelegere. Mai ales că fiecare are şi excese. Uneori ne ambalăm şi exagerăm. Însă noi avem o mare cultură. Suntem inculţi, dar o mare cultură avem! Suntem inculţi acum, dar n-am fost totdeauna. Cultura se poate discerne în anumite situaţii din viaţa cotidiană. În felul cum reacţionezi într-o anumită împrejurare, în felul cum te porţi într-o circumstanţă. În felul de a fi civilizat stă semnul că ai cultură. Poate că nu una foarte evidentă şi foarte discursivă. Dar o ai sigur dacă ştii să respecţi cuviinţa, spiritul, graţia, frumuseţea. Dar noi mai iubim cumva frumuseţea? Astăzi s-ar putea să mai fie vreo câteva sute de inşi în stare de asta. Nu-i mult! Nu-i destul!

- De ce nu se poate trăi din performanţă culturală în ţara asta? Cine îi împinge pe românii profunzi peste graniţă? Ce s-ar fi făcut Eliade, Cioran, Ionesco, Brâncuşi fără marile biblioteci ale lumii, fără emulaţia culturală a Occidentului? Strălucim numai în exil, domnule Paleologu?

- Aici e o chestie: destinul individual nu este obligatoriu legat de un anumit loc. Un om poate să ajungă ilustru în cu totul altă societate şi în alt mediu decât cel naţional. Orice om inteligent şi glorios merită să fie glorios fiindcă  este inteligent. Dar în materia asta nu cred că e bine să optăm pentru o anumită formulă pentru că riscăm să devenim exclusivişti. E o nenorocire faptul că azi, la noi în ţară, nu ştiu dacă poţi să-i aduni pe toţi inteligenţii într-o încăpere ca asta. Poate mai mare, dar nu cu mult. Evident, n-au dispărut oamenii inteligenţi, nici cei cultivaţi, nici cei cuvincioşi. N-au dispărut. Dovadă că ne vedem între noi. Dar ei nu mai contează. Nimeni nu le acordă nici cea mai mică atenţie, nici cel mai mic respect, nici o preţuire. Azi, la noi, cu anumite excepţii, te uiţi cum oamenii care prezintă interes, despre care se pomeneşte mereu, au o dublă calitate indisociabilă: sunt şi cretini şi miliardari. A fi miliardar fără a fi cretin nu spune nimic. A fi cretin fară a fi miliardar, nici atât. Dar cretinul miliardar are un prestigiu formidabil. Nota bene: nu toţi care sunt consideraţi cretini sunt chiar cretini. De pildă, am avut o reacţie, manifestată în presă, împotriva domnului Gigi Becali. Îl văzusem la televizor vorbind foarte violent cu un jurnalist. Mi s-a părut revoltător şi i-am spus-o. Apoi, mi-a dat el un telefon. N-am reuşit să ne întâlnim, aşa e viaţa. Dar am fost nevoit să constat ce-i cu omul ăsta. E un om poate naiv, dar în orice caz un suflet curat. Ceea ce nu-i puţin lucru: e un lucru stimabil să ai sufletul curat. Chiar mă gândeam să votez cu el. Totuşi nu se va întâmpla, fiindcă şi chestiunea votului e legată de fel de fel de relaţii, de obligaţii, de reprezentări… Dar mărturisesc că aş vota cu el. Întâi că e foarte bine îmbrăcat. Asta nu trebuie dispreţuit, după cum o fac foarte mulţi proşti. A învăţat în Italia cum să asorteze cravata cu costumul, care trebuie să aibă manşetele bine croite. Le poartă şi cu eleganţă! Nu-l fac pe Gigi Becali unul din exponenţii a ceea ce se preferă. Când spun despre cretini şi miliardari mă refer la miliardarii sincer cretini.

Cândva aveam o idee: omul deştept se îmbogăţeşte. Da’ de unde! Prostul se îmbogăţeşte şi numai la asta se gândeşte. Deşteptul are lucruri mult mai interesante în cap, alte conversaţii, alte bancuri, alte combinaţii productive. Nu se îmbogăţesc decât proştii. Sigur că se întâmplă ca unii să se îmbogăţească pentru că au un talent special pentru afaceri, o intuiţie mai exactă. Nu o etică, nici o filosofie a avuţiei. Ci o estetică a avuţiei. Ăştia sunt oamenii bogaţi şi inteligenţi. Unii dintre ei. Nu toţi au această calitate. Dar pe cei inteligenţi nu-i prea vezi mereu în actualitate. Nu pot fi omişi, dar nici nu sunt foarte agreaţi.  Românul admiră bogăţia, dar nu pe bogatul inteligent. Bogăţia se admiră pentru prostia ei, nu pentru inteligenţa ei. Am remarcat că prostia place, are simpatizanţi, are partizani. Prostia este un lucru unanim apreciat şi aducător de glorie. Eu nu sunt unul dintre aceia care contribuie la sporirea acestor glorii.

- Există o carismă bolnavă a prostiei.

- Categoric.

“Vom avea dreptul la ceva, dacă ni-l vom impune”

- Când credeţi că se va desprinde cultura română de visteria statului? Oare creatorii or să aibă vreodată dreptul la tihnă, la o viaţă decentă? Vor putea să se exprime fără să facă mereu compromisuri? În “Jurnalul de la Păltiniş“, se relatează cum Noica s-a dus la prim secretara de Timiş şi a rugat-o, plângând, să încerce să investească în cultură, nu în fotbal. Pentru că valorile culturale sunt cele care rămân şi ne reprezintă cu adevărat.

- Noica a făcut cum făcea de obicei. Era un mare gânditor, un mare filosof, un om fermecător. Ştiu precis, fiindcă am fost foarte apropiat de el. Dar uneori avea nişte excese copilăreşti absolut indiscutabile. Să te duci plângând la o secretară de partid!! De ce plângând? De ce nu răstindu-te? Apoi, noi vom avea vreodată dreptul la ceva? Îl vom avea dacă ni-l vom declara şi ni-l vom impune! Dacă nu, nu!

- Credeţi că va reuşi cultura română să-şi producă propriile resurse? De ce nu e sprijinită nici acum de banul privat? Există soluţii politice care să-i dea o gură de oxigen?

- Ceea ce este politic este suficient de viciat din insuficientă cultură. În ţara noastră, au fost câţiva oameni politici care erau şi oameni de cultură. Secolul trecut, au fost cu duiumul! Astăzi cred că mai există, dar nu îi mai vedem. Dacă ne-am întâlni unul cu altul, ne-am putea da seama că suntem oameni cultivaţi şi deştepţi.

“Abia acum trăim cu poftă nebună în comunism”

- Cât de liberi putem să fim într-un sistem democratic?

- Într-un sistem democratic nu putem fi liberi. Acum câţiva ani, mi-aduc aminte, citeam un articol al unui om pe care eu îl preţuiesc foarte mult. Avea titlul “ Mai presus de orice, democraţia”. Am întrebat-o pe o doamnă din conducerea revistei de ce titlul ăsta. Nu e mai presus de orice! Mai presus de orice e inteligenţa. “ A, zice, deci sunteţi antidemocratic fiincă sunteţi aristocrat!”. Da, îi spun, dar, dacă citiţi istoria, veţi vedea că cei mai nebuni oameni au fost aristocraţii care au impus democraţia în lume. Au impus-o cu o patimă dementă. Secolul trecut a fost o epocă în care s-a impus o bună democraţie. Funcţională. Totuşi cuvântul “democraţie”era un fel de abureală mentală. Democraţia se bazează pe o idee: câte voturi ai. Dacă ai mai multe voturi decât altul, poţi să susţii o dobitocie. N-am avut niciodată stimă pentru omul care are multe voturi. Ci doar pentru cel care are idei bune. Dar fără voturi multe, ideile bune rămân de pripas. O lume în care deciziile se iau pe bază de numărărtoare de voturi, şi aia imperfectă, nu ştiu la ce duce ori la ce serveşte.

- Oare nu am rămas de pe vremea comunismului cu deprinderea de a fi liberi în interiorul unei norme, care ne dă şi senzaţia că suntem protejaţi? N-am rămas cu “complexul tătucului” sau cu cel al “fratelui mai mare”?

- S-ar putea. În aparenţă, n-ar fi obligatoriu ca lucrurile să stea astfel. Dar, la 14 ani după aşa numita revoluţie, eu constat că abia acum trăim de bunăvoie şi cu plăcere, cu poftă nebună, în plin comunism! Atunci ne mai iritam, ne mai agasa ceea ce vedeam, aveam nişte reacţii destul de inteligente, chiar dacă inoperante. Dar acum asta ne place! Fără nici un fel de tătuc! Avem, ce-i drept, şi nostalgia tătucului: facem tătuci din te miri cine. Oricine e capabil să devină tătuc. Poate fi votat ca tătuc cu un mare număr de voturi. Dar câţi votează pe tătucul ăsta şi câţi pe celălalt? Se pot încurca socotelile! Acum trăim cu voluptate, cu decizie, cu voinţă fermă în plin comunism! Acum suntem cu adevărat comunişti. D-aia suntem şi aşa tâmpiţi!

“Poate că noua generaţie va aduce o viaţă mai puţin idioată”

- Din istoria noastră am căpătat toate metehnele: şmecheria, lenea, distracţia fără bucurie, cultul basileului şi, mai ales, predispoziţia lăuntrică să ratăm lucrurile mari. Trăim la ciupeală, ne descurcăm doar printre nimicuri. Nu avem idealuri şi, de obicei, negociem în genunchi. Cum vom scăpa de anatemele acestea, domnule Paleologu?

- Nu scăpăm. Azi nu mai avem nici o şansă de scăpare. Dacă însă, nu este exclus!, momentul de stupiditate îngrozitoare pe care îl trăim acum la nivel planetar nu este decât o manie, o boală, o marotă a unei generaţii ( s-ar putea ca generaţiile viitoare să nu mai gândească la fel!). Ar fi o speranţă şi s-ar putea să scăpăm de prostia asta care ne ameninţă la fiecare colţ de drum. Dar e greu de prevăzut. Eu, personal, recunosc un lucru: statistic nu ştiu în ce măsură mă pot încânta cu impresiile mele, dar cunosc mulţi oameni foarte tineri, care erau prea tineri în timpul comunismului, ca să fi fost influenţaţi de acesta într-un fel sau altul, oameni tineri care gândesc bine, care sunt deştepţi, sunt informaţi, au citit, au aflat. Probabil, cu vremea, fiind mai realişti, se vor mai da pe brazdă, vor mai renunţa la principii. Dar de tâmpit nu cred că se vor tâmpi. Speranţa mea e că această generaţie poate să aducă un aer mai respirabil şi o viaţă mai puţin idioată. Acum îmi dau seama ce enorm înseamnă asta: mai puţin idioată! Când afirmăm că ducem o viaţă idioată, spunem o banalitate, nu un lucru excesiv. Viaţa noastră e idioată, clar! Ei, mai puţin idioată e formidabil!

- Mulţi ne arată cu degetul şi spun că suntem necivilizaţi. România e socotită o ţară de risc.

- Aia sunt nişte barbari!

- Spun că se simt în nesiguranţă aici.

- Ne trimit  comisari europeni sau cum le zice. Vin pe-aici, au nişte mutre bizare toţi. Unul are o mutră pogorâtă din filmele de groază, domnule : Verheugen. Aşa numita baroneasă Emma Nicholson m-a enervat la început. După aceea, am fost mai atent şi am constatat că e o femeie nu lipsită de bun simţ,  nu lipsită de anumite modele acceptabile şi nu atât de răuvoitoare. Dar nu pricep de ce trebuie să facem mereu uniuni: uniunea forţelor de dreapta, uniunea forţelor prostiei, uniunea boilor, uniunea deştepţilor, prea multe uniuni, domnule! Nu cred că astfel se pot păstra caracterele formative. Cred că trăim într-o epocă în care nu se poate greşi nici măcar o singură sugestie valabilă pentru o societate normală! Oamenii au prea multe idei. Foarte simple şi foarte puternic intrate în cap. Dacă sunt simple, ideile intră foarte uşor în cap şi tot aşa ies de acolo. Cel mai subtile, mai complexe şi mai nuanţate nici nu intră, nici nu ies.

“Noi am mâncat toate rahaturile din lume!”

- Spuneaţi că paradoxul Uniunii Europene constă tocmai în faptul că demonstrează că suntem diferiţi…

- În copilăria şi în adolescenţa mea am apucat o altă aberaţie dar mai puţin dementă: aşa numita Ligă a Naţiunilor. Ocazie ca Titulescu să ţină discursuri strălucite; era un foarte bun vorbitor de limbă franceză. Dar liga Naţiunilor a devenit un lucru ridicol întreţinut cu o imensă cheltuială zadarnică. Dar ce, se mai compară?! Păi, Liga Naţiunilor nu-i decât o copilărie faţă de Uniunea Europeană!! Care nu-i nici uniune, nici europeană. Ce înseamnă european? Un cetăţean care s-a născut, trăieşte în Europa şi aparţine unei naţii europene. Sunt în aceste naţii şi oameni care au dobândit cetăţenia respectivă,  fără să fie originar europeni. Dar s-au format după nişte exemple europene. A apărut şi cuvântul “european”, care a fost încărcat de fel de fel de semnificaţii pe care nu le are. Uniunea Europeană. Ce-i aia? Nu se poate afla ce este Uniunea Europeană! Poate fi ceva foarte bun, câteodată, dacă urmează anumite sensuri care au o înţelegere posibilă. Dar azi cine mai poate înţelege ce e aceea Europa? Azi, când s-a degradat orice tradiţie europeană!

- Se devine european?

- Se poate deveni, dar nu fiindcă îţi propui şi nu aşa repede. Iar, ca să devii european, mai întâi trebuie să existe Europa. Acuma nu există. O Europă care are o Constituţie fără trimitere la creştinism nu există. Timp de secole, când într-adevăr a avut prestanţă, influenţă şi putere asupra planetei, Europa era creştinătate. Şi era bipolară. Nu apăruseră nici protestanţii, nici neoprotestanţii - oameni oneşti şi ingenioşi în a găsi argumente teologico-politice, fără o exigenţă într-adevăr reală în constituirea unui ideal uman. Care sunt acum europenii, nu se mai ştie chiar deloc.  Noi însă am mâncat toate rahaturile din lume, ne-am acomodat la toate mârşăviile şi neruşinările, cu un oportunism formidabil. Înainte vreme,  boierii români umblau în oribile caftane orientale, cu nişte potcapuri infernale, erau groaznici! Cu mai bine de un an în urmă, domnul George W. Bush a propus lumii ca, în cazul în care vreun militar american ar putea fi încriminat  de crime de război, să nu fie dat în justiţie. Cine au sărit primii cu “pentru” şi au semnat? Noi! Ministrul nostru de externe, domnul Geoană! Mi se pare memorabil. Suntem totdeauna primii la mâncat rahat.

“Cuvântul muncă înseamnă tortură. Nu muncă, ci lucru”

- Credeţi că , după ce li s-a dat înapoi pământul, ţăranii români îl mai simt sub tălpi ca înainte de a le fi fost luat? După ce, între cele două războaie mondiale au ţinut Europa pe pâine, îi va primi acum Europa făcând agricultură de subzistenţă? Cine nu ne lasă, domnule Paleologu, să ne producem tihna pâinii?

- Uite, eu nu ştiu cine. Dar ştiu că aşa e. Am impresia că ţăranilor nu le mai place pământul sau nu mai doresc ce doreau înainte. Acum vor să conteze pe lefuri şi pe chiul. Ei trăiau dacă nu chiuleau. Dar s-au învăţat cu chiulul. Şi aici e o chestie: de ce chiulul este uneori recomandabil, alteori nu? De ce există atâta nedreptate: unora le este îngăduit să fie chiulangii iar altora nu? Cine îngăduie? Poate că Dumnezeu. Dar nu e de aşteptat de la un Dumnezeu drept să aibă asemenea criterii. Însă e clar că unii pot chiuli cu folos. Adică pentru sporul bunei dispoziţii, pentru sporul spiritual al unei societăţi, pentru sporul agrementului, pentru facerea vieţii frumoase şi plăcute în bun gust, prin arta de a trăi, prin arta de a înfrumuseţa interioarele, oraşele. Iar alţii nu pot chiuli, pentru că trebuie să se ocupe temeinic şi sezonier de asigurarea pâinii. Nu e drept, dar aşa e! Ţăranilor nu le mai place să fie ţărani. Pot eu să le spun: duceţi-vă să fiţi astfel? Ar veni şi m-ar lua la goană. Chiar mie mi-ar fi ruşine să vin cu asemenea pretenţii. Dar aşa gândesc că e bine: ţăranilor trebuie să le placă  pământul, nu să le fie impus cu cnutul. Mai e şi chestia cu munca. Cultul muncii mă revoltă la culme. Cuvântul muncă înseamnă tortură. Cum să ai cultul torturii? Cum să aprobi un sistem în care tortura e o metodă acceptată? Nu! Nu muncă! Ci lucru! Oamenilor ar trebui să le placă să lucreze ceea ce ştiu să facă. Celui care ştie bine ceva îi place să lucreze în domeniul în care ştie să lucreze. Dar acum nu se mai pricepe nimeni la nimic. Mai cu seamă ţăranii nu se mai pricep la ţărănie.

- Sistemul politic trecut a dinamitat relaţia dintre ţăran şi pământ. A inventat o struţocămilă: navetistul. Ţăranul care merge cu rata la oraş ca să muncească opt ore în fabrică, apoi să se întoarce în sat , ca să are sau să-şi mulgă vaca. Nu era nici ţăran, nici muncitor. Era navetist.

- Este o aberaţie sinistră şi îngrozitoare. O sfidare neruşinată a ceea ce este natural! Degeaba eşti ţăran dacă vii la oraş, ca să munceşti în fabrică. Există anumite valori ale vieţii rurale, nu le ştiu agrementul dar le ştiu frumuseţea. Nu pot să o proclam fiindcă mi se reproşează: ”A, păi îţi convine, nu ai fost ţăran, ai fost moşier!”. Da, într-adevăr, îmi convine. Am fost moşier şi mi-a convenit. Dar acum nu-mi permit să recomand asta. Mi-ar fi ruşine şi, în ultimă instanţă, ar fi o prostie. Dar ce se întâmplă cu soarta ţăranului este o ticăloşie nemaipomenită provocată de comunişti. Comuniştii îi urau pe ţărani. Au desfiinţat ţărănimea prin toate mijloacele. Simpliste, grosolane. Existau marile lichele, din care multe nu erau deloc proaste. Repet, au fost mari mâncători de rahat care totuşi erau deştepţi. Întrebarea: unde era plusul? La deşteptăciune sau la mâncare de rahat? Dacă eşti mai tare la mâncare de rahat, degeaba. Dacă există totuşi o diferenţă pentru deşteptăciune, asta ar putea pune oarecum în umbră mâncarea de rahat. Sigur că nu e ceva plăcut ca idee şi nu e recomandabil câtuşi de puţin. Nu se poate face din asta o reţetă despre cum să fie oamenii. Dar să nu proclamăm, să nu preconizăm mâncatul de rahat dacă eşti deştept. Până la urmă, e o prostie. N-ai cum să fii deştept dacă mănânci rahat. Dar compatibilitatea de mai sus putea să funcţioneze social. La unii, nu la toţi. Chiar marii noştri intelectuali au mâncat rahat numărul unu: Călinescu, Sadoveanu-cât de mult îmi place mie, nu pot să spun că a fost curat- şi mulţi alţii. Unii mai mâncau rahat cu o oarecare pudoare care se vedea. Dar alţii aveau mai puţină ruşine decât s-ar fi cuvenit. Nici asta nu e bine. Dacă e să-ţi fie ruşine, să-ţi fie destulă ruşine! Nu mai mult decât se cuvine. A te ruşina mai mult decât se cuvine înseamnă să distrugi raportul corect între valori. Dar sigur că nu putem să facem o morală a mâncării de rahat, o morală a lichelismului. N-are cum să fie. Dar parcă este puţin altfel când insul este genial. Călinescu a mâncat mult rahat. Dar era şi genial.

“Comunismul se poate întoarce”

- Nu mai speram să ieşim de sub comunism şi, iată , astăzi pentru mulţi a devenit o tehnică de supravieţuire. Dacă tot se repetă, cât de previzibilă e istoria?

- Cred că în istorie totul e previzibil. Pentru că sunt foarte puţine modele, care alternează. Când crezi că sunt răsuflate şi uitate, apar ca noutăţi.

- E posibilă întoarcerea unui sistem autoritar?

- Nu văd de ce n-ar fi. E o tentaţie prea mare. Mai mult, s-a dovedit că e uşor să aplici comunismul cu multă tărie. N-ai decât să fii zbierăcios, complet idiot şi canalie. Şi merge perfect!

- Mulţumesc, Maestre!

- Vreau să vă mai spun ceva care poate să vă folosească. Dacă n-ai făcut o mare risipă de iubire în viaţă, eşti nimeni în drum. Este foarte important să îi găseşti la tinereţe pe cei care te ajută să trăieşti. Dar la fel de important, dacă nu mai important, este să-i găseşti la bătrâneţe pe cei care te ajută să mori. Eugen Ionesco vorbeşte despre asta în “Regele moare”. Regele avea două neveste. Una mai tânără şi una mai smucită, mai în vârstă. A fost ajutat să moară regele. Este foarte important să-ţi apropii oamenii care te ajută să mori.

În următorul episod, Maestrul Alexandru Paleologu vorbeşte despre frumuseţea feminină, despre fotografia ca artă, despre Iliescu şi Băsescu, despre globalizare ca o nouă formă de comunism, despre ura românilor faţă de inteligenţă

(Interviu publicat integral în volumul „Destine fără noi”, apărut la editura „Badea”, în 1996. Fotografii de Constantin Ciocan)