INTERVIU Nicoleta Roman, istoric: „Căsătoria e unicul mod al femeii de a deveni respectabilă“

Istoricul Nicoleta Roman, autoare a volumului „Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea“, vorbeşte despre statutul femeii în spaţiul românesc rural din urmă cu două secole.

De când s-a dus Ceauşescu, parcă şi gustul pentru Bolintineanu şi Coşbuc a mai fost un pic îmblânzit. Poemele celor doi scriitori şi ale altora ca ei reprezintă însă doar un exemplu pentru felul în care satul românesc a fost păstrat în memoria noastră – e temeiul identităţii românilor, garantul moralei, reperul principal de bună cuviinţă şi respect, singurul loc unde tradiţiile noastre milenare se găsesc în formă pură, nu insistăm. Numai că satul nu e doar aşa, imaculat şi atât. În special în ultimii 26 de ani, năvalnic vuiet vine de pe drum. Satului românesc îi este pusă în faţă o oglindă din ce în ce mai curată, iar lucrurile n-arată mereu ca-n poemele lui Bolintineanu. Vă prezentăm un colţişor din această oglindă, lustruit bine şi cu perseverenţă de Nicoleta Roman, specialist în istorie socială, microistorie şi istoria familiei şi a copilăriei. Vorbim despre „Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea“, cel mai recent volum al cercetătoarei de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române, publicat la editura Humanitas. Povestea de mai jos nu e nici cea a unui eşec, nici cea a unui succes. Dar un pic de demitizare nu strică niciunui om care afimă cu mândrie: „Sunt ţăran!“. Şi, la adică, nici celor copleşiţi de bunicile care-i zoresc să se căsătorească mai repede, că le trece leatul.

De ce e idealizat satul românesc?

În primul rând, datorită curentelor literare cum e semănătorismul, care vorbeşte de un suflet ţărănesc necorupt. Dar asta pentru că, la sat, lucrurile se găsesc în forma lor cea mai pură, nealterată. Ideea de frumuseţe se discută astfel şi, pe acelaşi principiu, dacă vorbim despre criminalitate, la sat violenţa are un mai mare impact vizual. Mai e importantă şi o oarecare latură economică: începând cu secolul XIX, s-a încercat realizarea unei economii ţărăneşti. Au fost perioade, inclusiv în timpul regalităţii, când elitele au promovat artizanatul şi meşteşugurile ca pe o industrie naţională cu care se identifică satul şi prin care poate să câştige resurse şi venituri proprii, independent de intervenţia străină. Toate lucrurile acestea au dus la o idealizare a satului, care, paradoxal, rămâne insuficient cunoscut.

De ce?
Civilizaţia l-a folosit doar ca resursă umană. Folclorul sau obiceiurile au fost, de fapt, uşor marginalizate, pentru că n-au fost înţelese pe de-a întregul de lumea urbană Şi asta pentru că civilizaţia aduce compromisurile sociale, manierele şi un anumit protocol social, dar şi industrializarea, tehnologia. Cu timpul însă, satul s-a alterat, iar ceea ce era în secolele XVIII-XIX s-a preschimbat complet în secolul XX şi a ajuns cu totul altceva în XXI. Şi azi asistăm la o campanie de idealizare a satului, de privire a lui în această cheie, de readucere a unor simboluri în atenţia societăţii. Cred că toată lumea ştie cum a pătruns din nou pe piaţă ia şi cum se încearcă recunoaşterea bujorului ca emblemă florală a României.

Şi câtă dreptate au cei care-şi asumă, cu mândrie, că „sunt ţărani“?
Înainte de anii ’90, cuvântul „ţăran“ avea doar un sens peiorativ – „Uite-l şi pe ţăranul ăsta“ – care descrie un comportament necioplit, grosolan. Or, prin campanii de acest gen, se încearcă schimbarea acestui sens, iar ţăranul devine un element de mândrie. Doar că e văzut din perspectiva altor preconcepţii. La fel cum despre Ştefan cel Mare nu se poate vorbi decât din perspectiva ctitorului, a domnitorului. Cred că ar trebui să conştientizăm că, indiferent de epoci şi de funcţii, oamenii rămân simpli oameni. Publicul mare nu e încă pregătit pentru asta, pentru că i se dau jos de pe piedestal nişte modele cu care a fost crescut şi care i-au creat stabilitate şi un sentiment al continuităţii. Cred că ar trebui să fim un pic mai permisivi cu propriile statui şi să realizăm că nu există oameni perfecţi, fie ei ţărani sau conducători de oşti.

De ce are lumea nevoie de statui?
Statuile cred că reprezintă un confort personal, mental, calea scurtă către o mândrie naţională la care se raportează un individ. Şi, în acelaşi timp, o modalitate prin care te simţi parte a unei comunităţi, cu aceleaşi idealuri.

Tu eşti mândră că eşti româncă?
Sunt perfect împăcată cu asta.

„Biciuirea e forma cea mai potrivită…“

Preotul e judecătorul absolut al satului în secolul XVIII.
Preotul la sat este personajul cel mai important. Abia mai târziu, după 1840, ajunge învăţătorul. Cei care conduc Biserica sunt membri în divan, deci Biserica e mai mult decât un simplu colaborator al statului. Are un rol, hai să zicem, executiv şi o influenţă considerabilă. De exemplu, când a fost discutată prima lege cu rol de constituţie – Regulamentul Organic, impus în 1831-1832 – au fost prezenţi, pe lângă mitropolit, şi episcopii. În procese, preotul e un martor hotărâtor, care vorbeşte despre respectabilitate.

Cum sunt pedepsite femeile?
Biciuirea e forma cea mai potrivită de a păstra în memoria locală o pedeapsă, o vină. E un spectacol care oferă un exemplu pentru ceilalţi şi care îl umileşte suficient pe individ cât să-şi pună întrebarea dacă să mai recidiveze sau nu. Asta se întâmplă, în general, până la 1820-1830. După aceaea, când apar gazetele, în care sunt discutate aceste pedepse, când începe alfabetizarea, biciuirea dispare ca practică. A fi menţionat ca inculpat la gazetă înseamnă acelaşi lucru, deşi impactul vizual al biciuirii în public e mult mai mare: una e să vezi spatele cuiva sângerând, cu carnea uşor despicată, decât să auzi despre asta. Apoi, să nu uităm, încep să apară codurile de legi penale.

Cum îşi recuperează statutul un fost biciuit?
Odată ce ai trecut prin asta, nu mai poţi avea acelaşi statut. Poţi să te-ntorci în comunitate şi s-o iei de la început, dar e destul de dificil: toţi ştiu ce-ai făcut, toţi presupun că, având răul în tine, eşti deschis să comiţi noi infracţiuni, aşa că eşti evitat. De fapt, reglementarea vagabondajului şi a criminalităţii porneşte şi de la ideea că există oameni care comit o infracţiune şi se deplasează în alt spaţiu pentru a li se pierde urma şi o lua de la capăt.

Păi, nu există conceptul de realibilitare?
Nu, pentru că nu există suficiente mijloace de reeducare. E foarte prezentă Biserica şi ideea răului care sălăşluieşte într-un om şi care nu poate fi înlăturat decât printr-o reeducare morală, într-o mănăstire. Biserica are tendinţa de a rămâne ataşată mereu propriilor norme, ea nu se deschide către societate. Mai târziu, apar închisoarea amenda etc. Statul începe această deschidere, prin intermediul elitei formate în Occident, care vine cu idei noi şi vrea să se rupă de trecut. Vrea un alt tip de societate, introduce noi regulamente, noi legi.

Cum reacţionează Biserica?
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, singura reacţie este aceea de a refuza colaborarea sau de a o face în proprii termeni. De exemplu, reeducarea se face în mănăstire, iar biserica are drept de supraveghere şi control asupra femeilor. Dacă ele se comportă bine, se duc la biserică, sunt cuviincioase, maica stareţă le poate da o hârtie cum că au intrat pe făgaşul normal, al moralităţii. Regulile acestea îi păstrează bisericii statutul de factor decisiv în viaţa omului.

Dar cum e preotul?
Preotul e un personaj care iese puţin din tipare. În general, el e prea puţin educat, ca să nu zic analfabet. În faţa boierului, e privit la fel ca ceilalţi ţărani deşi este într-un grad superior faţă de săteni, pentru că e singura autoritate morală din comunitate. Fiind conştient de acest statut, poate să abuzeze uşor; şi uneori o face. E un caz în care un candidat la preoţie pleacă la Bucureşti să se hirotonisească şi-şi lasă soţia acasă, dar, pentru că nu are încredere în ea, o mutilează şi o închide în casă, ca să nu aibă contact cu alţi bărbaţi. Femeia e descoperită de părinţii săi; cazul poate fi o excepţie, dar arată că păcatul se poate întâlni oriunde.

Cum se împacă preoţimea cu superstiţiile?
Preoţimea este parte a celor care întreţin aceste superstiţii, educaţia fiind destul de precară. La nivelul Bisericii, episcopii şi mitropoliţii erau cei cu carte, păturile de jos – mai puţin. Preoţii sunt selectaţi dintre săteni şi nu se pot desprinde definitiv de fondul de superstiţii, aşa că permit coabitarea lor cu normele ecleziastice. La final de secol XIX, folcloristul Simion Florea Marian se îndreaptă către sate pentru a culege folclor şi a aduna practicile specifice unui fond cultural comun. Cei de la care adună informaţii despre descântece, vrăji, deochi, sunt şi preoţi. La chestionarele folcloristului Theodor Speranţia legate de împărţirea sărbătorilor religioase şi păgâneşti, răspund  tot preoţii sau, acolo unde există, învăţătorii. Este un caz în care un preot folosea nişte broaşte şi nişte descântece ca să se facă bine. Alt exemplu: în Valahia femeile care comit infanticid îngroapă corpul copilului în perimetrul casei – sub prag, în tindă – , ceea ce pentru autorităţi e „neomenesc“. Aici nu vedem preotul prezent nicăieri, dar el cu siguranţă cunoaşte aceste practici, pentru că ele nu s-ar fi păstrat dacă n-ar fi închis ochii sau dacă nu le-ar fi tolerat tacit.

Cătălin Strat, redactorul volumului „Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea“, istoricul Gheorghe Lazăr, istoricul şi sociologul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, politologul Silvia Marton, şi autoarea volumului, Nicoleta Roman, la evenimentul de lansare de la LIbăria Humanitas de la Cişmigiu

„Are voie s-o bată, numai să n-o omoare“

Ce drepturi are femeia română, fiică, nevastă şi mamă, în secolul XIX?
Drepturile diferă în funcţie de clasa socială. Dacă e o tânără boieroaică, are dreptul de a alege dintre pretendenţi sau chiar a-şi decide viitorul. Dacă e o viitoare slujnică sau doar o ţărancă, nu are decât soluţia de a se mărita cu băiatul pe care îl hotărăşte familia. În cazul ăsta, dacă bărbatul îi permite, ea poate să aleagă o meserie şi să aducă un venit în familie. Dacă nu, rămâne în continuare ceea ce azi am  numi o gospodină şi vede de problemele casei, de îngrijirea copilului, a soţului şi a gospodăriei. Dacă îşi respectă cum se cuvine îndatoririle de soţie, rămâne un anonim despre a cărei poveste nu va şti nimeni nimic.     

E o miză pentru ea să se căsătorească? Numai aşa se poate împlini?
Da. Cât mai repede şi cât mai bine ca nivel social. Pentru prima parte de secol XIX, măritişul e unicul fel al femeii de a se împlini. Chiar şi în păturile de jos, asta e miza femeii: o siguranţă şi o stabilitate, familială şi economică. Siguranţa depinde şi de felul în care respectă normele impuse de bărbat. Ea porneşte cu modelul feminin de acasă. Apoi, intră într-o nouă familie, cea a soţului, unde trebuie să respecte acelaşi cod de valori. Femeia nu alege, n-are identitate proprie. În registre, doicile (de fapt, femei căsătorite aflate la prima, a doua sau a treia naştere, angajate de stat pentru că au lapte) sunt trecute ca „soţii ale lui...“. Asta înseamnă că, şi atunci când are o profesie şi aduce bani în casă, unicul fel al femeii de a se identifica în comunitate e căsătoria.

Cum îşi păstrează onoarea femeia şi cum o face bărbatul?
În societatea românească tradiţională, rolul femeii este de a da naştere la copii, de a păstra casa, de a avea grijă de averea familiei. Femeia se păstrează într-un spaţiu închis, al casei. Bărbatul, dimpotrivă, e cel care are autoritate, trebuie să aducă bani în casă, trebuie să fie un furnizor şi contactul lui cu lumea este mult mai mare. Pe de altă parte, onoarea şi respectabilitatea sunt întotdeauna legate de sexualitate, de asocierile din spaţiul public. Pentru că femeia e, de la Eva încoace, un gen slab, păcătos, prin care a intrat păcatul în lume, ea este agentul cel mai susceptibil. În cazurile de divorţ, când o femeie spune că a înşelat-o bărbatul, preotul, care are autoritate în tribunal, recomandă o reconciliere. În cazul opus, dacă femeia înşală bărbatul, se ajunge mult mai uşor la divorţ. Bărbatul trebuie iertat, femeia – nu.

De ce?
Pentru bărbaţi, nu există puterea voinţei, nici conştientizarea libertăţii de a alege. Ei spun că sunt ispitiţi de femeie, care e păcătoasă, vicleană şi  periculoasă. Iar bărbatul, se ştie, are şi el natura sa slabă, care-l face să cadă pradă ispitei femeii, aşa cum a căzut Adam. El trebuie iertat. Femeia, chiar dacă e slabă fizic, mai puţin educată, pentru că are un rău înnăscut în ea, acela de a ispiti, întotdeauna trebuie corijată, pusă la locul ei.

Bărbatul are dreptul prin lege să-şi bată femeia?
În societăţile tradiţionale, cum e cea ortodoxă românească, acest lucru era mai degrabă permis, datorită puterii pe care o are bărbatul şi imaginii care se crea în jurul său, el având rol de îndreptător al femeii. Dacă-l citim pe Antim Ivireanul, în secolul al XVIII-lea, observăm că femeia este, prin natura ei, „vicleană şi îndemnătoare la lucruri rele“. Aşadar, bărbatul e cel care trebuie să o reaaducă la normă. Dacă citim „Îndreptarea Legii“ din 1652, ar trebui să ne îngrozim: bărbatul are dreptul de a corija comportamentul femeii. Poate să o bată dacă o prinde într-o situaţie de adulter  şi nu numai, numai să n-o omoare. Pentru că atunci se schimbă încadrarea juridică.

Până atunci, femeia are prezumţia de imoralitate. Cum se schimbă lucrurile?
E un proces – procesul de despărţire a statului de Biserică. Biserica se raportează exlusiv la propriile tradiţii, la regulile ecleziastice şi la învăţăturile sale. După introducearea Regulamentului Organic şi a unei legislaţii penale, cum e codul lui Barbu Ştirbei din anii ’50, începe să se facă diferenţa între crime şi delicte care privesc individul (adică, bărbat, femeie sau copil!) şi crime şi delicte care privesc proprietatea. Din momentul în care separi proprietatea de individ (pentru că, înainte, puteai să te gândeşti la ţigani şi chiar la femei, în temeni de proprietate), nici femeia nu mai e privită ca un obiect. De pildă, este un caz de infanticid descoperit după ce câinele a venit acasă cu o bucată din corpul copilului. Povestea a fost reconstituită şi s-a aflat fusese îngropat în pădure. Cazul a generat o puternică revoltă, dar a fost judecat potrivit legislaţiei disponibile: nu exista pedeapsă mai mare de şase ani de închisoare. Dar cei care judecă nu pun fapta în context. De asta nici persoanele care sunt complice sau care o împing la un astfel de gest nu sunt pedepsite. Bărbatul nu ajunge la închisoare. Moaşa e pedepsită pentru tăinuire, nu pentru complicitate.

Femeia are autoritate doar dacă e educată, dacă e încadrată într-un tipar social?
Da. Putem spune că femeia are autoritate în măsura în care cei din jur îi dau această autoritate. Nu o poate câştiga singură, ci doar prin asociere cu ceilalţi. Ceilalţi trebuie să o instituie în funcţie, să-i confirme respectabilitatea. După a doua jumătate a secolului apare opţinea meseriei, pe lângă cea a măritişului. Dacă ne uităm în regulamentele de şcoli private pentru fete, şi în special pentru cele orfane, unul dintre motivele principale pentru care se înfiinţează instituţiile este ca acele fete sunt singure şi pasibile să ia calea răului. Se schimbă modalitatea de a o aduce pe calea cea dreaptă. Nu mai e bătaia, ci meseria. Trebuie să-i dai o preocupare, să facă şi ea ceva. De exemplu, Institutul Sărmanilor are stipulat  în regulament că fetele nu se vor da la şcoli înalte, ci la meşteşuguri. Totuşi, e un progres: are posibilitatea de a-şi asigura singură hrana şi nu mai depinde de nimeni. În anii ’60, a apărut Biroul de Servitori, mai apar tot felul de instituţii care sprijină formarea profesională a femeii ca moaşă, doică. Apoi, spre final de secol XIX, pentru stat devine util s-o califice şi prin învăţământ – primele şcoli profesionale sunt pentru fete, nu pentru băieţi: croitorie, rufărie, lucruri legate de casă. Abia apoi se înfiinţează instituţii şi în spaţiul stanitar. Aşadar, statul le profesionalizează pe fete, dar în meserii care ţin de casă. Cele din elită sau burghezie merg spre meserii precum cea de inginer, avocat, arhitect, dar asta abia în prima parte a secolului XX.

Care sunt reperele de frumuseţe în funcţie de care un bărbat îşi alege femeia?
O alege în funcţie de zestre. Dar trebuie să fie sănătoasă, adică să se să vadă că are un pic de carne pe ea. Acesta e un semn al sănătăţii, al robusteţei, al capacităţii de a rezista mai multor naşteri şi al capacităţii de a muncii. Nu te-alege nimeni dacă eşti o plăpândă moleşită.

Şi dacă nu ştie să facă curăţenie? Ori dacă e infertilă?
Ştiu toate femeile să facă curăţenie. Acesta e primul lucru pe care-l învăţă. De altfel, la finalul secolul XIX, se spune că femeia e regina casei tocmai pentru că ştie să facă astfel de lucruri. Dar, dacă nu putea avea un copil, bărbatul putea să divorţeze uşor de ea Şi posibilitatea ei de a se căsători, fără acest atribut care o făcea dorită, scădea. În câmpul delincvencţional, majoritatea femeilor sunt ori văduve, ori fete tinere, singure.

Care-i legătura?
Dacă ne uităm la cazurile de infanticid, observăm că majoritatea sunt fete singure, care fie au o relaţie cu un băiat de vârsta lor, cu care nu s-au căsătorit, fie au o relaţie cu un bărbat însurat. Infanticidul e o soluţie pentru femeile acestea. În carte, am exemplul Uţei, o adolescentă dată de tatăl său boierului slujnică la casa acestuia din Piteşti, în contul unei datorii. Fetei nu i se aude vocea în această tranzacţe. Nu ştim dacă vrea să rămână acasă, să muncească pe moşie sau la oraş. Ea pur şi simplu face ce i se spune. Uţa ajunge în casa din Piteşti şi întâlneşte un tânăr ofiţer care efectiv o foloseşte ca într-o joacă. Ea rămâne însărcinată, nu ştie ce să facă, tânărul îi promite că o va ajuta şi-o va mărita cu altcineva, dar nu se întâmplă nimic. Ea naşte copilul de care se debarasează, spune ea, „la sfatul“ tânărului înstărit. Îl aruncă după gard, la vecini.

La vecini?!
Păi, nu are multe posibilităţi de a pleca imediat după naştere, iar tânărul nu se oferise să o ajute, aşa că găseşte soluţia cea mai rapidă, dar şi cea mai proastă. Servitorii din ambele case află despre copilul abandonat, iar ea e găsită şi dovedită ca tânără mamă pentru că are lapte.

Ce păţeşte?
Pedeapsa pentru infanticid, conform legii vechi, din secolul XVII, e moartea, dar ea nu se aplică. În secolul XIX, societatea devine şi mai laxă. Uţa a fost trimisă să stea, pentru şase ani, la una din mănăstirile specializate pentru femei. Şi sunt astfel de mănăstiri, cu rol de reeducare, precum Ostrov sau Dintr-un Lemn.

Ai găsit în arhive şi date despre gospodării formate numai din femei? Lesbianismul era pedepsit?
Sigur că era pedepsit, însă satul este suficient de închis încât să-şi păstreze propriile păcate şi propriile realizări necunoscute. Pe măsură ce legislaţia e creată, statul face cunoştinţă cu infanticidul, devierile sexuale şi o violenţă care-l înspăimântă (înjunghieri, tăieri cu coasa etc.). E un spaţiu foarte, foarte brutal, diferit de duelurile, pistoalele şi otrava de la oraş. Lesbianismul nu era singurul delict de acest fel. Arhivele Penale arată, mai ales după 1830-40, numeroase cazuri în care există o sexualitate şi mai blamată. De pildă, cea dintre bărbat şi animal. În general, vaci. Astfel de cazuri se întâmplă la sat şi sunt destul de numeroase fiind vorba de indivizi care nu sunt integraţi în societate.

Care dintre mentalităţile pe care le descrii în carte se pot întâlni şi azi?
Cred că rolul femeii în familie şi în societate a rămas tot cel tradiţional. Reuşita personală a femeii se defineşte şi azi doar în legătură cu starea civilă. Succesul profesional este încă în mâinile bărbaţilor, singurii care pot forma reputaţii. Când spui că eşti divorţat, deja îţi asumi un eşec. Mi se pare că e o teamă faţă de femeia singură, faţă de ce-ar putea ajunge ea. Tipologia delincvenţională a femeii rămâne în aceleaşi linii: femeia continuă să fie preponderent o hoaţă de lucruri mărunte şi este mai puţin un criminal. E un spaţiu delincvenţional imediat, iar crimele rămân în acelaşi tipar. Se mai păstează prejudecăţile regionale cu privire la femei: moldovencele sunt frumoase şi iubăreţe, muntencele vorbesc mai pe şleau, sunt aprige etc. – ele vin prin prisma unui imaginar creat de vizitatorii străinii. Şi, cu siguranţă, se păstrează prejudecăţile legate de ţigani.