INTERVIU Nicolae Manolescu, critic literar: „L-am făcut pe Cioran să vorbească din nou româneşte“

INTERVIU Nicolae Manolescu, critic literar: „L-am făcut pe Cioran să
vorbească din nou româneşte“

Nicolae Manolescu a semnat unul dintre cele mai importante volume de istorie a literaturii FOTO: Marian Iliescu

Nicolae Manolescu vorbeşte despre aventurile sale literare şi politice şi despre relaţia pe care a avut-o cu tatăl său, care a suplinit Catedra de Filosofie de la Sibiu, unde preda Emil Cioran.

Ştiri pe aceeaşi temă

„E ultimul interviu pe care-l dau aici“, punctează Nicolae Manolescu (73 de ani) ineditul acestei întâniri. Suntem în biroul său din Casa Monteoru, încă sediu al Uniunii Scriitorilor din România. Data viitoare – tot pe Calea Victoriei, dar la câteva numere distanţă, în spatele Casei Vernescu. Pe undeva, e mai bine, spune criticul literar, că numai în ianuarie s-au plătit 20.000 de lei pentru căldura din trei birouri ale Uniunii. Iar circuitele electrice sunt făcute cu fir de mătase, ca pe vremea familiei proprietarilor. 

Acum, Nicolae Manolescu stă relaxat pe jilţul său de preşedinte al Uniunii şi aşteaptă un adversar bun la următoarele alegeri. Va mai candida, că-i pare rău să renunţe, deşi spune că nici el, nici vicepreşedintele Varujan Vosganian nu primesc bani de la Scriitori. Şi chiar dacă recunoaşte: e dificil de lucrat cu scriitorii, că sunt neatenţi, nu ascultă decât c-o ureche şi spun numai ce le convine.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la puţin timp după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ce v-amintiţi din război?
Nicolae Manolescu:
Ţin minte că de la Sibiel, satul tatălui meu, din capătul uliţei, unde era casa în care se născuse el, auzeam bombardamentele de la Ploieşti. La Sibiu erau doar alarme, dar suficient de impresionante ca să-mi producă un şoc. De teamă, m-am ascuns atât de bine încât o zi întreagă n-a putut să mă găsească nimeni. Ne-am dus la Sibiel tocmai ca să nu mai aud alarmele. Apoi, am văzut şi intrarea armatelor sovietice în Ardeal, de fapt în Sibiel.

Au făcut prăpăd?
Se pare că primii care au venit făceau parte dintr-o avangardă de beţivi. Se duceau în casele mai arătoase şi unde se ştia că sunt pivniţe cu cu ţuică sau cu vin. Am văzut şi eu cum treceau pe uliţa principală chesoanele (n.r. – vehicul de artilerie) ruşilor. Chiar în curte la noi a intrat un soldat sovietic despre care nu mai ţin minte decât că era mic şi crăcănat. N-a băgat pe nimeni în seamă şi s-a dus direct în pivniţă. Tata era în curte, se bărbierea la un ciob de oglindă. După vreo 10 minute, a apărut un ofiţer care l-a rugat pe tata să-l bărbierească. Mama-i striga din casă: „Ai grijă, să nu creadă că vrei să-i tai gâtul şi să te-mpuşte!“. Tata, foarte calm, l-a bărbierit. I-a spus apoi că-n pivniţă e un tovarăş de arme. Scena pe care mi-o amintesc foarte bine e cu ofiţerul ieşind din pivniţă şi ţinându-l de gulerul cămăşii pe soldat, dându-i picioare în fund şi aruncându-l pe poartă direct în uliţă. Asta se întâmpla în toamna lui ’44.
                                                             1970. Manolescu avea deja un nume important în critica literară
Aţi mers la şcoală la finalul războiului.
În ’46 am intrat în clasa I, la una dintre clasele Facultăţii de Teologie din Sibiu, pentru că era alături, pe Strada Mitropoliei.

Părinţii vă proiectaseră un viitor în acest sens?
Nu, nu se gândeau.

Cum aţi simţit reforma învăţământului din ’48?
Două lucruri am simţit eu la vârsta aceea. Primul a fost când s-a schimbat complet sistemul de noatare. Începând din clasa a III-a, am avut „cote“, nu note. De la 5 la 1, cea mai mare fiind 1. După 6 luni, au devenit din nou note, după sistemul sovietic: de la 1 la 5, cea mai mare fiind 5. Asta a rămas valabil până am intrat la facultate, când s-a introdus sistemul cu califative. În anul III de facultate, s-a revenit la notarea clasică. Cineva care nu ştie aceste schimbări şi-mi vede matricolele, va crede că am avut toate notele posibile, de la 1 până la 10. Am terminat liceul, de fapt, cu 5 pe linie. Asta şi graţie unor profesoare care nu se împăcau cu ideea că eram, cum îmi spuneau ele, „orfan politic“ – părinţii mei erau în puşcărie – şi, uneori, îmi dădeau note mai mari decât meritam. Pentru că am terminat liceul cu 5, n-am mai dat examenul la facultate. A doua păţanie a fost legată de imn. După ce guvernul Groza a dat decretul de transformare a României în republică, a trebuit să învăţăm noul imn. Eu, neavând ureche muzicală, abia învăţasem Imnul Regal. M-am dus la tata acasă şi i-am spus: „Eu nu pot să învăţ“. El mi-a spus: „Băiete, nu-i o idee bună“. Nu mi-am dat seama atunci ce vrea să spună, dar m-am străduit să-l învăţ.

Se vorbea acasă politică?
Nu se prea vorbea. Tata era un ardelean mut. Nici când a ieşit din închisoare n-a vorbit. Mama, olteancă, vorbea. Dar nu apuca să spună prea multe, pentru că trebuia să se ducă la şcoală, apoi fugea acasă să facă de mâncare, înapoi la şcoală, la meditaţii. Iar noi trebuia să ne descurcăm cum puteam, n-aveau timp să stea de vorbă cu noi.

„În noaptea aia, la ora 4.00, au arestat-o“
Cum a fost momentul arestării?
Am asistat la arestarea mamei. Eram la Râmnicu Vâlcea, în vacanţă, la bunicii mei materni. Pe 14 august 1952, în ajun de Sfânta Maria Mare, mama a venit să ne ia, pe fratele meu şi pe mine, fiindcă începea şcoala. În noaptea aia, la ora 4.00, au arestat-o. Casa din Râmnicu Vâlcea era plină de chiriaşi pe vremea aceea, iar noi stăteam toţi într-o cameră: fratele meu, eu, bunicii, mama. Era ca la cămin. Aşadar, de sub ochii mei au arestat-o. Pe tata îl arestaseră la 12.00 noaptea la Sibiu. Tata a stat până în februarie ’54, iar mama – până în iunie ’54. După ce au ieşit din închisoare, tata a vorbit o singură dată, în anul în care a murit. A venit la Bucureşti să-şi facă nişte analize şi vreo două nopţi a povestit nişte lucruri care m-au lăsat cu gura căscată. Mama, cum a ieşit din închisoare, a început să vorbească despre tot.


Cea mai clară dovadă de cruzime a regimului
Ce v-a povestit tatăl?
Mi-a povestit atunci toată viaţa lui. El era al treilea copil din 11, orfan de tată încă de la 24 de ani. În urma lui, mai erau copiii până la 7-8 ani, dintre care n-au trăit decât trei. El s-a dus la Şcoala Normală, pentru că acolo se dădeau burse. Trecuse munţii prin „Vama Cucului“, pe Olt – era înainte de 1916 – şi stătea într-un sat între Dolj şi Gorj, la nişte unchi care aveau oi. Învăţătorul le-a spus unchilor că e dotat şi că ar putea să înveţe. „Dar n-avem bani să-l ţinem la şcoală.“ Învăţătorul l-a meditat o vară întreagă şi l-a dus la şcoală la Câmpulung Muscel cu căruţa. Exact ca în relatarea lui Preda din „Viaţa ca o pradă“, numai că la Preda se întâmpla un sfert de secol mai târziu. A făcut Şcoala Normală, a ieşit învăţător, s-a dus pedagog la Cernăuţi după Marea Unire, apoi a mers la facultate, la Filosofie. A predat filosofie până în ’48, la reformă, iar în ’47 a suplinit Catedra de Filosofie a lui Emil Cioran de la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu. Cioran era deja în străinătate şi, când n-a mai venit, tata a fost titularizat. Când l-am cunoscut eu pe Cioran, în ’81, i-am povestit întâmplarea asta. S-a emoţionat, ca de fiecare dată când venea vorba de Răşinari, de Sibiu, şi, brusc, a început să vorbească româneşte. Eu fusesem prevenit de Virgil Ierunca şi de Monica Lovinescu de faptul că nu vorbeşte decât în franceză. Ei, cu povestea asta l-am făcut să vorbească din nou româneşte.

Scrisorile de amor pe care tata i le trimitea mamei mele înainte de căsătorie, vorba ei, puteau fi citite în piaţa publică, nu conţineau niciun amănunt care n-ar fi trebuit dat în vileag.

Ce v-a spus tatăl despre perioada de detenţie?
Mi-a povestit că a fost la Canal, că l-a cunoscut pe Mircea Ionescu Quintus şi că a întâlnit multe personalităţi. O scenă pe care mi-a povestit-o m-a impresionat însă cel mai tare şi am considerat-o mereu ca una dintre dovezile cele mai clare de cruzime şi de stupiditate ale regimului comunist. Puţine lucruri mi s-au părut mai atroce. Tata dădea la lopată, la Canal, şi s-a apropiat puţin prea tare probabil de gardul de sârmă ghimpată. Un tânăr din trupele de Securitate, cu puşca pe umăr, s-a luat de el: „Măi, criminalule, dacă mai faci un pas te-mpuşc!“. „De ce mă faci criminal?“, i-a răspuns tata. „Păi de-aia sunteţi aici, că sunteţi criminali!“ „Dacă aşa ştii, să fii sănătos.“ După un timp, i s-a năzărit jandarmului să întrebe: „Ce meserie ai, bă, în viaţa civilă?“. „Sunt profesor.“ „Ei, profesor pe mă-ta!“ După ce tata mi-a povestit asta, l-am întrebat dacă a mai avut conflicte. „Nu, mie nu mi-a tras niciodată nimeni nicio palmă cât am fost arestat.“ Ideea că cineva putea să-i tragă o palmă tatălui meu mi s-a părut monstruoasă. Nu numai că nu făcuse nimic, dar ideea că cineva putea să-l pălmuiască pe tatăl meu mi se părea cea mai oribilă dovadă de ceea ce e capabil regimul comunist.

Eliberat de undeva unde nu fusese
Dar de ce vă fuseseră arestaţi părinţii?
Fuseseră membri în Partidul Naţional Liberal aripa Tătărăscu la alegerile din ’46. Şi, în ciuda faptului că tătărăscienii erau aliaţii comuniştilor, în Blocul Partidelor Democratice, după ce a terminat cu legionarii şi cu politicienii din vechea gardă, în ’52, regimul a început să-i ia şi pe cei de mâna a doua, a treia, care nu făcuseră nimic, dar care i se păreau elemente nesigure. Nici tata, nici mama n-au suferit condamnări. Au avut ceea ce se numea în epocă o condamnare administrativă, adică fără proces. Când le-a fost comunicată, nu li s-a spus că e vorba de 5 ani, ci de 60 de luni. Mama a leşinat. Auzise „60 de ani“. Au făcut cam jumătate din pedeapsă, iar actul de eliberare al tatălui meu e un document urmuzian.

Nicolae Breban, Aura Christi, Nicolae Manolescu şi Gabriel Dimisianu 

Ce scrie acolo?
Numitul Apolzan Petru – pe tata-l chema Apolzan, numele Manolescu e numele de fată al mamei, pe care mi l-a dat bunicul când m-a adoptat ca să intru la liceu – anul şi locul naşterii, culoarea ochilor, semne particulare etc. După toate datele de rigoare, urma: Judecat de: – linie, Condamnat la: – linie, În data de: – linie, Deţinut: – linie. La final: „Prezentul act a fost emis la eliberare“. Cu alte cuvinte, tata era eliberat de undeva unde nu fusese, în urma unui proces care nu avusese loc şi a unei sentinţe care nu fusese pronunţată. Complet suprarealist!

Cum au dispărut „turcii“ din „Viaţa lui Ştefan cel Mare“

Cum aţi intrat la facultate având acest trecut?
Am prins, în ’56, când am intrat la facultate, o perioadă în care nu se dădea concurs de admitere şi în care dosarele nu contau. Rubrica principală era „Întreţinător legal“, care era bunicul. La el au cerut foarte multe date, dar la „Părinţi naturali“ nu cereau nicio informaţie. După doi ani, când m-au dat afară din facultate, motivul a fost fals în declaraţii. Or, cui să-i explici că n-ai fost întrebat? Au fost daţi afară foarte mulţi atunci, trei din cei cinci şefi de UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc) pe an de studii, spre exemplu. Eu eram unul din ei, pentru că în ’56, în toamnă, s-au refăcut alegerile la UTM – o minimă relaxare, ca să ne calmeze după Revoluţia din Ungaria. În momentul acela, au fost aleşi şefi de UTM cei care au avut cele mai mari note în prima sesiune. Au fost alese patru fete şi eu. Şi, pentru că nu era încă moda să fie femei preşedinţi de ţară sau de partid, m-au pus pe mine. (râde)

Aveaţi prieteni în facultate, eraţi popular?
Prieteni foarte apropiaţi am avut puţini şi i-am cam pierdut pe drum. Cei mai mulţi dintre ei au murit acum. Dumnezeule, totuşi, suntem bătrâni toţi! Nu pot să spun că am avut foarte mulţi prieteni apropiaţi pentru că, semănându-i tatălui meu, nu prea făceam confesiuni. Or, ştiţi şi voi foarte bine că, dacă ai un prieten, trebuie să-i spui, spre exemplu, şi intimităţi. Cum a fost cu una, cum a fost cu cealaltă.

Ce făceaţi ca şef UTM de an?
Până la exmatriculare, lună de lună, făceam câte un raport de activitate care era literatură curată, pentru că n-aveam nicio activitate. În momentul când a avut loc şedinţa de excludere, o colegă a spus: „Păi, n-a făcut nimeni rapoarte mai frumoase decât el!“. Ce copii eram şi câtă naivitate!

Cum erau şedinţele acestea de excludere?
Erau regizate, din fericire, foarte prost. În şedinţa în care eu trebuia să fiu exclus, mi-am prezentat mai întâi raportul de şef de UTM. Apoi s-a ridicat problema excluderii. Şi n-am fost exclus, fiindcă colegii mei au votat contra! A fost nevoie să se reconvoace şedinţa.

Cum aşa?
Un coleg de facultate m-a întrebat de ce am fost exlus. Eu am răspuns: „Întrebaţi prezidiul, pentru că eu nu ştiu“. Dar nici cei din prezidiu nu ştiau! Acolo erau nişte caraghioşi, oamenii partidului, şi s-au dat de gol că nu ştiau. Aşa că s-a supus la vot şi n-a ieşit votul. Când s-a reconvocat adunarea, n-am mai venit.

Ce-aţi făcut apoi?
Am scris memorii către UTM, PMR, minister. Memoriile mi le concepea bunicul meu, avocat. Mie însă nu-mi plăceau, pentru că mi se părea că are un limbaj de dinainte de război. Nu mă împăcam cu limba avocăţească a generaţiei lui. Aşa că le refăceam eu. Am fost reprimit în facultate după un an şi nenumărate memorii, cu un sprijin absolut decisiv al istoricului Andrei Oţetea, văr prima cu tata.

Ce-a făcut Andrei Oţetea?
Am aflat după Revoluţie, când Ion Ţugui, cel care a fost cândva adjunct de şef de secţie la Comitetul Central, unde se ocupa de cultură, a publicat mai multe cărţi cu documente legate anii ’50-’60. În dosarul tatălui meu apăruse un document de unde rezulta că a fost legionar.

Această afilierea a fost amintită Corneliu Vadim Tudor.
Da, e delirant. Dacă eu mi-aş însuşi toate biografiile care mi s-au făcut cu diverse ocazii, aş fi mare. De fapt, atunci, Securitatea păstra orice document care se punea la dosar, chiar dacă se verifica ulterior că nu-i adevărat. În condiţiile astea, pentru a demonstra că documentul respectiv e un fals, Andrei Oţetea a ajuns până la Petru Groza, care încă era prim-ministru, a mai fost la preşedintele Academiei, la UTM, la partid. Andrei Oţetea era academician, directorul Institului „Nicolae Iorga“, era profesor universitar, şef de catedră, era bine reabilitat. A reuşit. La două zile după ce se rezolvase, m-am trezit acasă cu toată echipa de conducere de la UTM din universitate. Au venit toţi la mine să-mi spună să fiu în ziua următoare, că mă reprimesc în facultate. Mă umfla râsul! A doua zi, am văzut că şeful prezidiului era acelaşi care mă dăduse afară. „A fost o greşeală, te reprimim în UTM, să-ţi iei carnetul.“ „Nu, în UTM nu mai vreau.“ Ştiam că nu mai au ce să-mi facă, eram tare acum. (râde) De-atunci nu am mai fost membru al niciunui partid până la Revoluţie.

„Cine scrie despre colectivizare?“
În ’62, în „Contemporanul“ e un articol semnat de dumneavoastră care se cheamă „Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană“.
L-oi fi scris. (râde) Dar, oricum, nu era vorba de Gheorghiu-Dej, aşa cum s-a spus. Era una dintre temele recurente despre muncitori, dar care nu conţinea niciun fel de apreciere de valoare. Era o simplă constatare. Cred că am scris vreo două astfel de articole. De obicei, ele se scriau la aniversările politice. Aveam 23 de ani, aveam rubrica fixă la „Contemporanul“, rubrica fixă pe care mi-o dăduse George Ivaşcu în urmă cu un an. La început de tot, când eram la primele articole, ne pomeneam cu Ivaşcu zicând: „Cine scrie despre romanele ţărăneşti cu colectivizarea?“. „Daţi-mi-l mie pe cel cu eroi muncitori!“, cred că i-am spus. Dar asta la început de tot. Apoi, n-am mai scris niciodată la comandă, cum au fost obligaţi să scrie cei mai mari decât mine cu doi-trei ani, care au debutat mai repede. Încet-încet, situaţia s-a limpezit şi nu mi-a mai cerut nimeni astfel de articole, nici în „Epoca de Aur“, când deveniseră obişnuinţă în publicistică.

Moartea şi soarta lui Dinescu
Spuneaţi că cenzura avea uneori nişte obsesii lingvistice savuroase.
Bineînţeles, mai ales după ce şi-a pierdut baza ideologică atunci, când ceauşismul nu mai era nici marxism, nici comunism, ci curat naţional-comunism. Mircea Dinescu mi-a dat două cărţi ale lui cu modificări făcute de cenzură, unde, de exemplu, în loc de „morţii“, scria „sorţii“. Au fost şi lucruri amuzante.

În cazul dumneavoastră au fost astfel de intervenţii?
Una este de un comic involuntar perfect. Am scris în 1964 o cronică la cartea „Viaţa lui Ştefan cel Mare“ a lui Nicolae Iorga. Se împlineau 60 de ani de la apariţia primei ediţii. Când citesc a doua zi revista, cuvântul „turc“ şi cuvântul „otoman“ dispăruseră. Apoi am aflat că, în acea zi, tocmai venea, în prima vizită oficială postbelică în România, primul-ministru al Turciei. Şi, ca să nu se creadă că articolul meu este un atac la adresa Turciei, au fost eliminate acele cuvinte. De parcă m-ar fi citit pe mine, în „Contemporanul“, premierul Turciei!

Cu ce au fost înlocuite cuvintele „otoman“ şi „turc“?
Cu nimic. Ca şi tatăl meu, otomanii ieşiseră dintr-un loc în care nu fuseseră. De fapt, Ştefan cel Mare nu s-a bătut cu nimeni. Articolul este halucinant, nici nu vreau să-l recitesc.

V-aţi gândit să fiţi prozator?
Da, când eram elev sau student, am început prin a scrie poezie, apoi am crezut că mi se potriveşte proza. Romane n-am apucat să scriu, dar am scris proză scurtă.

Mai păstraţi ceva?
Unele din ele le-a păstrat mama mea, şi după ce a murit ea, le-am luat, le-am citit şi m-am bucurat că n-am perseverat. Era evident că nu aveam talent.

Dar scrisori de dragoste aţi scris?
Nu.
Dar este o legendă că eraţi foarte curtat în facultate.
Ştiu şi eu această legendă. Dar singurul lucru pe care l-am constatat a fost, după ani: mă întâlneam pe stradă cu foste studente care îmi mărturiseau cât de mult m-au iubit ele în facultate. Mă uitam la ele – erau ori cu burta la gură ori împingeau un cărucior – şi le miram: „Acum îmi spui?!“. În timpul când le eram profesor însă, n-am aflat niciodată de vreo fată care să mă fi iubit.

„La fel ca Securitatea, n-au venit fetele la mine“
Când v-aţi îndrăgostit prima dată?
În clasa a treia primară.

Vă mai amintiţi cum o chema?
Da, dar nu-i mai spun numele, pentru că am mai pomenit de ea şi apoi mi-a spus cineva că ar vrea numărul meu de telefon, să mă caute. Era colegă cu mine de clasă, veneam de la şcoală împreună, nici măcar nu ne ţineam de mână.

Şi în timpul studenţiei?
Atunci m-am îndrăgostit de viitoarea mea nevastă, cu care m-am şi căsătorit în ultimul an de facultate. Aşa că n-am băgat de seamă să fi fost curtat. Eram şi foarte timid, cred că, dacă se „năpustea“ o fată asupra mea, o luam la fugă. Noroc că, la fel ca şi cu Securitatea, nu a venit nimeni la mine.

 

Autor a peste 30 de volume

Numele:  Nicolae Manolescu (născut Apolzan)
Data şi locul naşterii: 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea
Starea civilă:  divorţat
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1962, iar în 1974 a obţinut titlul de doctor cu teza „Opera lui Titu Maiorescu“.
Din ’62 până în 1992, semnează rubrica de cronică literară din „Contemporanul“ şi „România literară“.
Din ’63, este numit profesor la Facultatea de Filologie.
În 1997 este ales membru corespondent al Academiei, iar din 2005 este preşedintele Uniunii Scriitorilor, funcţie pentru care va candida a treia oară. 
Din 1990, este director al revistei „România literară“.
În 2006, Nicolae Manolescu este numit Ambasador al României la UNESCO.
Este Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, ordin conferit de Guvernul Francez, iar Preşedinţia României i-a decernat Ordinul Serviciul Credincios în rang de Mare Cruce.
A publicat peste 30 de volume de critică, istorie literară şi eseu.
Locuieşte în: Paris.


Una din două
Augustin Buzura sau Horia Roman Patapievici?
Amândoi.
Filip Florian sau Mircea Cărtărescu?
Cărtărescu.
Nichita Stănescu sau Marin Sorescu?
Amândoi.
Papion sau cravată?
Nici una, nici alta. Nu mai port cravată de trei ani. Papion, n-am purtat niciodată.
E-book sau carte tipărită?
Carte tipărită.
Uniunea Scriitorilor sau Parlament?
Uniunea.
Poezie sau proză?
Amândouă.
Muzică clasică sau rock?
Clasică.
Republică sau monarhie?
Acum ar fi bună monarhia, deşi eu nu sunt monarhist.
Calorifer sau ponei roz?
Ponei roz.
„Stăpânul inelelor“ sau „Harry Potter“?
„Stăpânul inelelor“.
Tolstoi sau Dostoievski?
Tolstoi.
Daniel Cristea Enache sau Costi Rogozanu?
Niciunul.
George Călinescu sau Tudor Vianu?
Călinescu.
Profesor sau critic?
Amândouă. Ca profesor m-am pensionat.
Zaharia Stancu sau Miron Radu Paraschivescu?
Niciunul.
Nicolae Manolescu sau Eugen Simion?
Bineînţeles că Nicolae Manolescu!

Nichita Stănescu avea 30 de ani când a intrat în manuale

Aveţi dosar la CNSAS?
O singură dată am fost şi am văzut un dosar de urmărire în două volume. Am văzut când începea urmărirea, l-am închis şi am plecat. Acum, mi s-a spus că s-au mai găsit încă două volume. Mă bate gândul să mă duc să le iau. Păi, numai Stelian Tănase să-şi povestească aventurile cu Securitatea? Eu am avut mai multe decât el! Nu numai că-s mai bătrân, dar eu am mai făcut câte ceva, el n-a făcut nimic pentru chestia asta. (râde) Doar că nu ştiu dacă mai am răbdare să scriu o carte despre acest subiect. Scriu în fiecare săptămână două articole – la „Weekend Adevărul“ şi la „România literară“ – şi nu-mi fac volume din ele! Am aflat însă unele lucruri din dosarele altora, unde m-am găsit şi pe mine – aşa-i aflăm şi pe unii despre care se spune că n-au dosar, mai apar pe-aici, pe-acolo, prin dosarele altora.

Aţi avut vreo revelaţie?
În ce mă priveşte – nu, dar am avut una cât se poate de negativă: Ştefan Augustin Doinaş. Nu l-am bănuit nicio clipă. Am scris despre aproape toate cărţile lui, am fost prieteni, l-am tras după mine în Partidul Alianţei Civice, din partea căruia a fost senator. Ţinea, apoi, nişte discursuri anticomuniste de toată frumuseţea la Consiliile Uniunii Scriitorilor. Până în ’84 are declaraţii la Securitate...

De ce s-a supărat Pleşu pe Manolescu?
Şi cum judecăm astfel de atitudini?
Nu trebuie ¬judecate. Un lucru foarte bun a făcut Gabriel Andreescu, cu ultima carte a sa. Tema lui e mai importantă, aşa cum e formulată, decât tema majorităţii articolelor sau cărţilor care s-au scris despre dosare. El nu vrea să incrimineze sau să dezincrimineze pe nimeni. El se ocupă, pur şi simplu, de felul în care dosarele unor mari personalităţi au fost interpretate. Dacă le interpretezi corect, poţi trage nişte învăţăminte. Şi, mai ales, nu-i normal să minţi. Atât în sensul de a înnegri, cât şi în sensul de a albi o persoană. Andreescu dă exemple şi dintr-o parte, şi din alta. Păi, de ce s-a supărat Andrei Pleşu pe mine? Că am citat ce spune Andreescu despre Noica şi despre felul în care l-a apărat Pleşu, care n-a fost corect. Problema nu e de a judeca. Nici eu, care am trăit epoca, cu atât mai puţin voi, care n-o ştiţi. Nu trebuie să judecăm, trebuie să ştim ce s-a întâmplat cu adevărat. Şi să ne întrebăm de ce s-a întâmplat aşa, de ce unii au cedat şi alţii, nu. În definitiv, cum a funcţionat sistemul.

Alexandru Paleologu a recunoscut. El nici nu a dat informaţii compromiţătoare. Un lucru însă n-a spus: că a luat bani.

Există o distincţie, de exemplu, între Ion Caraion, pe de o parte, şi Ioan Groşan, de cealaltă parte?
Trebuie făcute foarte multe distincţii. Evident. Unii au fost în puşcărie, alţii n-au fost. Un coleg de-al meu de facultate a scris, prin anii ’50, că nu-i place stilul lui Zaharia Stancu şi a ajuns în Insula Mare a Brăilei, la muncă, în lagăr. Marin Sorescu, întrebat odată de ce nu s-a compromis în aceiaşi ani, a spus: „Pentru că eram prea mic“. N-am apucat nici eu vremea aceea, eram prea tânăr, deci nu ştiu cum e când te terorizează, când te bat, când te umilesc, când te calcă în picioare, când te ameninţă că-ţi răpesc copilul. Nu ştiu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am fost pus la o asemenea încercare.

Dar mai târziu n-aţi primit nicio ofertă?
Nu.

Cum aţi „scăpat“?
Nu ştiu. Pur şi simplu am avut această şansă. Aşa că nu-i pot judeca pe cei care, în puşcărie sau după puşcărie, au semnat angajamente. Cu Groşan e altceva însă – şi i-am spus şi lui asta. Nu poate să spună că trebuia să accepte să semneze angajamente în 1974, pentru că altfel îl dădeau afară din facultate. Nu te mai dădea nimeni afară din facultate în ’74! Asta arată că, de fapt, el încearcă să-şi găsească o justificare. Atunci, eu îmi pun următoarea problemă: oamenii sunt slabi sau puternici. Şi nu judec dacă cineva n-a cedat la nu-ştiu-ce torturi sau dacă a cedat la prima ameninţare cu degetul. Omul e om.

„Sunt Ion Mihalache, vor să colaborez“
Poate fi slăbiciune, dar poate fi interes.
Un interes, o răzbunare. Şerban Cioculescu, cel care mi-a condus doctoratul, mi-a povestit într-o anumită împrejurare cum l-a săltat Securitatea de-acasă în timpul procesului prietenului său cel mai bun, Vladimir Streinu. Pe drum îşi spunea: „Omul ăsta n-a făcut nimic, n-a omorât o muscă, o să le-arăt eu!“. L-au dus într-un birou şi l-au lăsat acolo. Pe la prânz a început să-l doară stomacul, că avea ulcer şi n-avea pastilele la el. Mai târziu, simţea că inima-i sare din piept, pentru că n-avea pastilele de inimă la el. Seara, i-au zis: „Mergeţi acasă, vă chemăm altă dată, am avut treabă“. Şi Cioculescu mi-a spus: „Dacă mă puneau atunci la interogatoriu, o vindeam şi pe mama de frică să nu mor!“. Al doilea exemplu opus îl povesteşte Ion Diaconescu, fostul preşedinte al PNŢCD. La Râmnicu-Sărat, într-o închisoare de maximă siguranţă, au auzit nişte bătăi cu pumnii în uşa de metal de la o celulă. O voce puternică, bărbătească, de om în vârstă, striga: „Sunt Ion Mihalache, vor cu orice chip să colaborez cu regimul. Dacă nu colaborez mă omoară în bătaie. Nu voi colabora niciodată!“. Peste o lună, din nou: „Sunt Ion Mihalache, au au venit la mine Mihai Ralea şi Petru Groza. Nu voi ceda niciodată!“. Şi l-au omorât în bătaie. Cu alte cuvinte, Cioculescu ar fi vândut-o pe maică-sa pentru că-l durea puţin stomacul, iar Mihalache s-a lăsat omorât în bătaie. Din păcate, nu se poate să fie toţi ca Ion Mihalache.

20 de romane împotriva sistemului
De cealaltă parte, este discuţia despre rezistenţa prin cultură.
Rezistenţa prin cultură a fost o opţiune. Ar fi culmea să spun că n-a avut niciun efect. A avut efect! Dovadă că s-au scris cărţi în anii ’60-’70. S-au scris cărţi foarte critice la adresa sistemului. Vezi Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Constantin Ţoiu. Şi nu cu jumătăţi de măsură, cum spune Lucian Boia. Că unele erau într-un limbaj esopic, că altele erau curate parabole, nu contează. Lumea le citea cum trebuie. Pe de altă parte, sunt oameni care au făcut o carieră literară în toată perioada fără compromisuri. Au scris ce-au crezut ei. Pot să vă fac oricând o listă cu douăzeci de romane, pe care dacă le citiţi cu atenţie o să vedeţi ce se putea scrie despre regimul socialist. Apoi e vorba de rolul criticii literare. Începând cu 1970, în programele şi manualele de liceu, dintre contemporani au intrat doar autorii promovaţi de critica literară, nu cei impuşi de partid. Autorii oficiali, Eugen Barbu, Mihai Beniuc, au dispărut. Eu sunt cel care a făcut programa de literatură pentru liceu din 1977. Nichita Stănescu şi Alexandru Ivasiuc aveau 30 de ani când au intrat în manuale.

Aţi lucrat efectiv la Minister sau aţi influenţat programa?
M-au numit adjunctul Comisiei de programe, fără bani, fireşte, şi am reuşit să impun programa mea. Pentru asta am recurs la tot felul de trucuri. Am solicitat un fel de referendum. Am propus ca Ministe-rul să trimită câteva mii de scrisori la profesori de română din ţară, iar aceştia să propună variantele lor de programe, eu ştiind foarte bine că nu se referendează în astfel de cazuri. Au venit mii de scrisori, dar nu erau două propuneri de programă la fel. Şi atunci ministresa a spus: „Faceţi cum spune el!“. Adică, eu!

Cine era ministru?
Nu mai contează, nu vreau să-i mai pronunţ numele, mi se face rău (n.r. – în 1977, ministrul Educaţiei era Suzana Gâdea). Nu vreau să-i amintesc lui Remus Pricopie cine stătea pe scaunul lui, că, probabil, acelaşi scaun era şi atunci.

Minerul cu o cruce-ntr-o mână şi cu toporul în cealaltă

După 1990 aţi intrat în politică. Ce v-a determinat?
Aveam o mentalitate de paşoptişti. În fond, România, până la Carol I şi chiar şi în timpul domniei acestuia, a fost clădită de intelectuali. O revoluţie precum cea din 1989 putea marca o rupere de trecut la fel cum s-a întâmplat cu Revoluţia de la 1848 faţă de perioada Regulamentului organic. Asta era în capul meu, o nouă generaţie de paşoptişti.

Intelectualii în politică
Nu era o utopie?
Evident. Era şi idealistă, şi naivă, dar, dacă nu am fi intrat în politică, ar fi spus toţi că nu ne implicăm, că nu punem osul. Acum pot să vin să spun ce-mi place şi ce nu. Am un deceniu în spate în care chiar am străbătut această ţară, am făcut politică, am fost în Parlament, am parcurs ţara în campanii electorale.

Cum vi s-a părut statutul de parlamentar?
A fost o formă de a-mi asuma responsabilitatea. Cine putea face o nouă Românie după 1989? Politicienii din anii ’40 ca Ion Diaconescu, Corneliu Coposu şi alţii nu mai aveau în faţă aceeaşi Românie.

Erau anacronici?
Nu spun că erau anacronici, dar erau oameni bătrâni, iar România se schimbase. Mi-e greu să cred că o Românie putea fi făcută numai de ei. Apoi veneau politicienii din perioada comunistă, nu neapărat din prima linie a nomenclaturii, şi foştii securişti. Mai eram noi, intelectualii, cei care au rezistat prin cultură. Noi nu ştiam să facem politică, dar diferenţa dintre noi şi foştii politicieni comunişti consta în buna noastră credinţă.

Aţi fost „golan“?
Am fost la Universitate atunci când au venit minerii şi au spart tot, când au fost bătăile din spatele Arhitecturii. Am fost prezent şi când au spart minerii seifurile de la secretariatul Facultăţii de Litere. Semănau cu soldatul acela de la Sibiel care spărgea pivniţele.

Dar nu v-aţi intersectat?
Am fost acolo, dar n-am dormit în cort, n-am făcut greva foamei. Era însă s-o încasez odată de la un miner. Avea într-o mână o cruce şi în cealaltă un topor. M-am apucat să-i spun că nu prea merg împreună. I-am spus că Iisus nu avea topor, avea sabie. Şi el mi-a răspuns: „Când îţi trag două, să vezi cum merg împreună!“. Nu cred că avea mai mult de 19 ani.

În 1992 aţi candidat la preşedinţie. Mai ţineţi minte ce scor aţi obţinut?
1%. Convenţia mersese pe Emil Constantinescu. Când am fost întrebat, mult mai târziu, de ce cred că Emil Constantinescu a fost preferat de Convenţie, am spus: „Norocul meu şi ghinionul lui“. Mă bătea Iliescu de nu mă vedeam. Îl cunosc pe Iliescu de 50 de ani.

L-aţi cunoscut încă din tinereţe.
L-am cunoscut foarte bine.

„România, altfel“? Toate ţările sunt altfel!
Era un activist fervent?
Nu, era foarte deschis la minte. S-a mai încuiat când a devenit preşedinte. Ne plimbam seara pe malul mării, la Neptun, şi îmi explica de ce nu funcţionează comunismul.

Aţi fost chiar apropiaţi.
Nu eram prieteni, era, totuşi, o diferenţă de vârstă între noi. Apoi am fost adversari politici, dar eu ţin la el, el ţine la mine şi ne înţelegem foarte bine. Dar, după Revoluţie, când s-a apucat să spună că socialismul e bun ca idee, dar a fost aplicat prost, i-am spus: „Ce facem noi aici?! Ce-mi spuneaţi înainte?“. „N-ai înţeles tu bine.“ Trebuie să recunosc că este un om politic foarte solid. Chiar dacă nu gândim totdeauna la fel. Eu am un mare respect pentru oamenii care gândesc diferit de mine. Avem tendinţa să băgăm cuţitul într-un om care gândeşte altfel. Am scris, cum ştiţi, despre ultima carte a lui Boia. La televizor a apărut pe burtieră: „Gâlceava intelectualilor. Manolescu îl atacă pe Boia“. Nu-l atac, domnilor, îi comentez cartea. I-am făcut o observaţie de logică. Toate ţările sunt altfel, ce e aia „România altfel?“. Altfel decât cine, decât toate? Nu se poate. La noi nu se mai discută, se atacă tot timpul. Faptul că avem păreri diferite este foarte bine, dar, din păcate, nu prea mai avem păreri.

Adrian Năstase, „un adevărat premier“
Cine credeţi că a fost cel mai important personaj politic, în România, după 1990?
Cred că, dacă judecăm obiectiv, Ion Iliescu. Au mai fost şi alţi oameni care au făcut treabă. De pildă, Adrian Năstase. Indiferent ce i s-a pus în cârcă, a fost un adevărat premier. Lucru recunoscut până şi de mulţi din adversarii lui politici.

Cum explicaţi că mai bine de jumătate dintre români regretă comunismul?
Aici vorbim despre o stare de spirit, care e 90% emoţională şi 10% raţională. Emoţiile oamenilor nu sunt create de marile evenimente istorice, ci de cele mărunte. Dacă înainte puteau pune ban pe ban şi mergeam cu familia în concediu, iar acum nu mai pot, înseamnă că era mai bine înainte. Se face o selecţie de tip negativ, iar omul uită că n-avea ce mânca, uită umilinţele Securităţii, cei mai bătrâni uită închisorile. Omul nu-şi dă seama că este mai liber acum, pentru el contează că nu poate să se ducă la mare cu familia. Libertatea, egalitatea, sunt concepte abstracte. Ce-i trebuie lui drept de vot?

După 2000, aţi mai primit oferte de a vă înscrie într-un partid?
Am primit, dra am refuzat. Faptul că m-am retras din politică a fost una dintre puţinele mele fapte bune incontestabile.

Dar ce spuneţi despre actuala conducere a ICR?
Nu pot să spun nimic.

Ce aţi face într-o lume paralelă?
Ce am făcut şi în asta. Nu mă văd făcând altceva, adevărul e că nu ştiu să fac altceva. Nu ştiu să bat un cui – îmi strivesc degetul. Dacă umblu la priză, mă curentez. Nu am manualitate deloc. Nici răbdare să fac alte chestii. Mă plictisesc. Cu televizorul e ca o boală, nu pot să mă uit, mă îmbolnăvesc, văd aceleaşi figuri, una mai sinistră decât alta, vorbind româneşte ca cizmele din Primul Război Mondial, ca nişte opinci, adică. A, nu, comparaţia e greşită. Ţăranii de la Mărăşeşti vorbeau o română corectă şi expresivă.

O să aveţi al treilea mandat la uniune?
Candidez. Sper să îl am, dar sper să am şi contracandidaţi. După anul ăsta îngrozitor prin care am trecut, ceva mă face să nu renunţ, în sensul că am reuşit să nu mai avem nicio datorie, am plătit tot, putem plăti lefurile, avem programe. Deşi vorbeam cu unul dintre vicepreşedinţi, Gabriel Chifu, zilele trecute, şi i-am spus că numai, gata, m-am săturat de „asociaţia asta de nebuni“. Toţi artiştii şi scriitorii în special sunt nebuni. Ce-mi trebuie mie balamucul ăsta imens cu colegii noştri cărora orice le-ai face nu e bine? Ce-mi trebuie?

E dificil de lucrat cu scriitorii?
Îngrozitor. Sunt neatenţi, facem întâlniri, vorbesc între ei, apoi te trezeşti că declară tot felul de lucruri. Unde aţi auzit, fraţilor, că nu am discutat chestia asta! Spun numai ce le convine. „Să fim transparenţi! Ce indemnizaţie ia conducerea Uniunii?“, întreabă. Le-am spus că nu iau niciun ban, că am renunţat. „Ce-i populismul asta?“, răspund. Oricum o dai, nu e bine.

Nu aveţi remuneraţie de la Uniune?
Nu. De mai bine de un an am suprimat-o. Nici eu, nici Varujan Vosganian nu luăm niciun leu. Sunt şi directorul „României literare“, nici de acolo nu iau bani. Dar m-au acuzat că am nu ştiu câte funcţii şi nu ştiu câte lefuri.

Am mai citit că alergaţi după funcţii.
Da, alerg numai după funcţii neplătite. (râde)

Dar mai puteţi citi o carte din plăcere?
Păi, numai din plăcere citesc.

Nu e ca o meserie? Nu citiţi cu pixul în mână?
Nu mai e. Nu mai scriu săptămânal despre cărţi. Acum citesc exact ce-mi place. Nu e neapărat obligatoriu să-mi şi placă tot ce citesc. Cartea lui Boia nu mi-a plăcut, dar am luat-o ca pe o carte de plăcere. Mă interesa subiectul.

citeste totul despre: