INTERVIU Monica Pillat, fiica scriitorului şi criticului literar Dinu Pillat: „Tata a suferit când George Călinescu s-a lepădat public de el“

INTERVIU Monica Pillat, fiica scriitorului şi criticului literar Dinu Pillat: „Tata a suferit
când George Călinescu s-a lepădat public de el“

Monica Pillat strânge meticulos toate amintirile părinţilor şi bunicilor săi; Foto: Eduard Enea

Monica Pillat (68 de ani), fiica scriitorului şi criticului literar Dinu Pillat, povesteşte cu emoţie despre anii cei mai grei, când tatăl său a fost arestat, decăzând din graţiile tuturor cunoscuţilor, inclusiv ale prietenului şi mentorului său

Ştiri pe aceeaşi temă


Monica Pillat îşi întâmpină oaspeţii cu tandreţea aceea tradiţională a gazdei, cu zâmbetul larg şi multă generozitate. Pe o măsuţă din mijlocul camerei de zi sunt aranjate cu dichis prăjituri de casă, iar lângă, pahare şi o carafă cu apă. Într-un colţ, ciripeşte vesel un canar fără astâmpăr. Pereţii casei sunt ticsiţi cu fragmente dintr-o lume apusă, dar mereu vie: tablouri şi portrete ale mamei realizate de bunica sa paternă, Maria Pillat-Brateş, fotografii vechi de familie şi cărţi roase la cotor. Pe birou stau grupate, trei câte trei, toate cărţile noi-nouţe ale tatălui şi bunicului său, munca sa din ultimii ani. Cu o bucurie făţişă spune cum anul acesta a reuşit să publice chiar ultimul volum din opera lui Dinu Pillat. Seria de autor e încheiată. Istoria familiei sale, aceasta este comoara sa cea mai de preţ. Nu o ţine ascunsă, o arată lumii întregi şi crede în biruinţa adevărului. 


„Weekend Adevărul“: Aveţi pereţii casei ticsiţi de fotografii şi tablouri rămase de la bunicii şi părinţii dumneavoastră. În plus, vă ocupaţi cu publicarea manuscriselor lui Dinu Pillat. Ultima carte apare în toamna aceasta. Faceţi tot posibilul să-i aveţi aproape.
Monica Pillat: S-au adunat în atâţia ani, noi ne-am tot mutat din case mari în mai mici... Fac totul pentru iubirea şi amintirea lor, dar şi pentru că doresc să îi răzbun. Constantin Noica spunea că „a răzbuna înseamnă a aduce binele în locul răului care s-a făcut“.
 
Romanul „Aşteptând ceasul de apoi“ al lui Dinu Pillat a fost publicat abia acum cinci ani. Cum aşa?
Romanul a fost descoperit în 2010, în arhivele CNSAS. Tata a fost condamnat la 25 de ani, iar romanul său la 50 de ani. Manuscrisele sale au fost confiscate şi i s-a spus că au fost arse. A scăpat această copie care a fost descoperită cu totul întâmplător. A fost ca şi când tata s-a întors înapoi.
 
Când a ieşit din închisoare a spus chiar că vrea să se facă paznic la o grădină publică. A vrut să evite cu orice preţ să mai intre într-o situaţie ce ar fi putut fi compromiţătoare în ochii comuniştilor.
A zis aşa, gândindu-se că în felul acesta nu ar avea nimeni de ce să se lege de el. În „Evanghelia după Ioan“, scrie că Maria Magdalena se duce la mormântul lui Iisus şi nu-l mai găseşte. Mormântul e gol şi ea începe să plângă. Se mai uită o dată şi vede doi îngeri care vegheau ceva nevăzut. A treia oară când se întoarce, îl vede pe Iisus, dar crede că e grădinarul. Îl întreabă: „Unde l-ai pus pe Domnul?“. El o strigă pe nume, Maria, şi atunci ea îl recunoaşte. Când a spus asta, poate tata a avut şi asta în minte, fiind un om foarte credincios. Într-un fel miraculos, cred că asta l-a salvat în închisoare, unde era extrem de bolnav. Dinainte avea o sănătate foarte fragilă, dar acolo s-au agravat problemele. Chiar şi aşa, a rezistat cinci ani şi jumătate şi a mai trăit zece ani după ce s-a întors acasă.
 
Monica Pillat spune că şi-a adorat părinţii; Foto: Arhivă personală

Cum l-au arestat pe Dinu Pillat? Cum aţi perceput acest moment, aţi înţeles ce se petrece de fapt?

Eram în casă, era noapte când au venit. E ciudat că eu nu am pus întrebări. Mi-am dat seama singură de ce se întâmplă. Nu auzisem discuţii în casă despre astfel de probleme, dar ştiam că îl urmărea Securitatea. Ştiam, de pildă, că nu aveam voie să vorbesc la şcoală despre drama de acasă, deşi probabil că profesorii ştiau. Se poate ca un copil să devină imediat matur şi să înţeleagă lucruri pe care nu le ştie. Drama a fost atât de cumplită în noaptea aceea, când am luat seama că ne-au răvăşit toată casa, ne-au percheziţionat! Tata s-a îmbrăcat, era foarte palid, mama i-a făcut un mic bagaj şi l-au luat. Cred că a fost cea mai tristă zi din viaţa mea de până acum. De fapt, nu tristă! E un cuvânt prea slab. Nici nu ştiu dacă există vreun nume pentru ce-am simţit eu atunci.
 

Un an de torturi fizice şi spirituale

V-au spus ceva când l-au luat?
Ştiam că este arestat, dar nu am ştiut unde l-au dus. Ulterior, a fost chemată mama la închisoarea Malmaison din Bucureşti. Acolo era ţinut. Au avut loc multe interogatorii cumplite. Sub tortură... 50 de interogatorii sub bătăi, ore şi ore de umilinţă. Timp de un an!
 
Cât a stat în închisoare aţi reuşit să ţineţi legătura cu el, poate prin canale informale?
Nu, deloc. Tatei i s-a spus că mama a divorţat, că eu şi mama lui am murit. Au făcut şi acest fel de tortură spirituală, psihică.
 
Ce acuzaţii i s-au adus?
În romanul acesta, „Aşteptând ceasul de apoi“, face o analiză lucidă şi obiectivă, chiar critică, a fenomenului legionar. Imagina o soartă fictivă a unor personaje tinere care cad în capcana extremismului. Şi ei au zis, a!, scrie despre legionari, atunci e legionar. Acum, cine citeşte cartea vede că era nevinovat. A fost un pretext. Pe de altă parte, venea dintr-o familie care trebuia distrusă: era nepotul Brătienilor şi era fiul lui Ion Pillat, fost moşier, înainte de a fi poet.
 
Adică era imaginea de manual a ceea ce comuniştii doreau să distrugă, intelectuali, moşieri, burghezi.
Şi mai mult de atât! Avea dosarul prost. Pia, sora lui, era fugită în străinătate, cu soţul ei, Mihai Fărcăşanu, care era şeful Tineretului Liberal şi care urma să fie condamnat la moarte. Au plecat clandestin în 1946 cu un avion, care a fost urmărit şi în care s-a tras. Ca-ntr-un roman a fost!
 
Când a primit sentinţa, vi s-a explicat ce avea să se întâmple?
Nu, uite cum a fost. Curând după ce a fost arestat, la o lună, poate, am visat că eram într-o grădină plină cu noroi, ploua şi întrebam pe cineva, un străin: „La cât a fost tata condamnat?“. Mi-a zis: „La 25 de ani!“. A doua zi, am întrebat-o pe mama dacă e adevărat. Ea, surprinsă, m-a întrebat cine mi-a spus. „Am aflat din vis“, i-am zis eu. Oricum, noi nu ne-am gândit nicio clipă că nu-l vom mai vedea. Am tot sperat.
 
George Călinescu a vorbit pe hol, ca să-l audă toată lumea, cum se dezice de Dinu Pillat. L-a acuzat în şedinţă că e reacţionar şi are idei duşmănoase.

Călinescu, demon şi înger

A fost şicanat mult timp de comunişti, dar a bănuit vreo clipă că va fi arestat?
Întâi a fost dat afară de la Universitate, unde era asistentul lui George Călinescu. A ajuns pontator la o fabrică de praf de sânge. În 1957, a fost chemat la institutul făcut între timp de Călinescu, care fusese şi el înlăturat, dar făcuse un compromis cu regimul pentru a putea înfiinţa acest institut. Totuşi, când s-a primit ordin ca tata să fie arestat, a vorbit pe hol, ca să-l audă toată lumea, cum se dezice de Dinu Pillat.
 
George Călinescu?
Călinescu. Deşi ţinea la el, erau apropiaţi, îi fusese profesor şi mentor. A fost o trădare impusă de regim. Tata a venit consternat acasă şi i-a povestit mamei ce s-a întâmplat, cum l-a acuzat Călinescu în şedinţă că e reacţionar, că are idei duşmănoase. Mama şi-a dat atunci seama că nu va mai dura mult până va fi arestat.
 
S-a împăcat cu George Călinescu?
Când s-a întors din închisoare, l-a reprimit Călinescu la institut şi asta a fost marea lui şansă, pentru că mulţi dintre intelectualii care lucraseră în mediul academic şi-au găsit de lucru prin fabrici.
 

„Tata l-a convins pe Steinhardt să se convertească la ortodoxie“

Dinu şi Ion Pillat pe domeniul de la Balcic, în 1938; Foto: Arhivă personală
 
Familia Pillat este o ramură a dinastiei Brătienilor. Cum spuneaţi, descendenţa şi averea l-au aruncat pe Dinu Pillat în închisoare. Dar despre ce avere vorbim?
Era casa în care trăiam noi, împreună cu bunica maternă, casă boierească din moştenirea familiei Brătianu. Era amplasată pe locul în care este acum Biblioteca Naţională. Au trecut cu buldozerele peste tot ce am avut. Au confiscat comuniştii totul, inclusiv conacul de la Miorcani, unde au ars biblioteca lui Ion Pillat în curte, ca să pârlească porcii cu ea. Am avut şi la Balcic o casă, ea încă există, se cheamă „The White House“, funcţionează un restaurant în ea. E o casă creată pentru Ion Pillat de o arhitectă artistă, fiica lui Delavrancea, Henrieta. Acolo îi plăcea lui să scrie şi bunicii să picteze. Am pierdut-o odată cu ocuparea Cadrilaterului de Bulgaria.
 

„Tata nu ne-a povestit nimic din detenţie“

Ce v-a spus Dinu Pillat despre perioada în care a fost închis?
Nu mi-a spus nimic. De câte ori a dorit să ne povestească, şi eu, şi mama, nu l-am lăsat. Nu suportam să auzim nimic despre vremurile acelea! Nu există nicio mărturie exactă a ceea ce i s-a întâmplat în închisoare. Existau informatori care spuneau ce se vorbea în celule, dar în cazul tatei nu am găsit nimic la CNSAS. Nici el nu a scris despre asta, că nu era cazul.
 
Procesul lotului Noica-Pillat a fost instrumentat de comunişti pentru a da un exemplu oricui ar fi dorit să fie  împotriva sistemului. Era prieten Dinu Pillat cu cei din lotul lui? Se întâlneau frecvent?
Sigur, dar pe unii i-a cunoscut în închisoare, cum a fost Nicolae Steinhardt. S-au apropiat foarte mult în închisoare. Din mărturisile lui Steinhardt, se pare că tata a avut un rol important în convertirea lui la ortodoxie. La un moment dat a spus chiar că tata a fost îngerul lui.
 
Cum s-a întors Dinu Pillat acasă? Îl aşteptaţi sau a fost un moment surpriză?
Eu eram în vacanţă la Mănăstirea Văratec cu bunica mea. Mama nu a vrut să fiu acasă, că nu ştia în ce stare va veni. Nu ştia nici când, dar începuseră să fie eliberaţi cei din lotul Noica-Pillat. El a ieşit din închisoare mai târziu decât ceilalţi. În vara aia, mama a zugrăvit casa, a făcut totul în aşteptarea lui. Când a sosit el, mi-a scris o carte poştală. Eu am înnebunit de fericire! A fost o fericire cumplită. M-am bucurat atât de mult, încât mi s-a făcut rău. Puţini ştiu ce înseamnă disperarea pe care o ai când eşti fericit.
 
Familia Pillat a trăit în propria sa oază de libertate, 1975; Foto: Arhiva personală
 
Aţi crescut într-o casă mereu plină de scriitori. S-a schimbat ceva după eliberarea tatălui?
Da, era tot timpul casa deschisă pentru ei. Din păcate, asta s-a întors împotriva lor, pentru că Dinu Pillat a fost urmărit şi toţi cei care-l vizitau au fost târâţi în procesul lotului Noica-Pillat. Când s-au întors, au fost nevoiţi să promită că nu se vor mai vedea. Dar au continuat să ţină legătura, iar tata a trăit ca un om liber, fără să ştie că era în continuare supravegheat. Mama îi mai spunea: „Nu mai vorbi la telefon lucrurile astea!“. Tata nu înţelegea de ce noi eram atât de timorate. Zicea: „Eu am fost cel arestat, eu am suferit în detenţie şi eu sunt liber. Iar voi vă purtaţi de parcă voi aţi fi fost închise!“. Nu am înţeles atunci de ce spunea asta.
 
Cum vă explicaţi acum?
După atâţia ani, am găsit răspunsul. În închisoare, aceşti oameni erau liberi. În sensul că nu li se putea întâmpla nimic mai mult decât deja li se întâmplase. Nu mai aveau de ce să se teamă. În schimb, noi eram afară, noi eram în continuare supravegheaţi. Afară era un alt tip de închisoare. Eu cu mama şi bunicile mele am fost nişte supravieţuitoare. Ni s-a indus încetul cu încetul spaima teribilă că cineva te poate turna la Securitate. Mă gândesc numai la faptul că, după ce tata a fost arestat, eram ca nişte paria. De frică, prietenii noştri treceau pe trotuarul celălalt când apăream de mână cu mama.
 

„Dacă nu era tata, mă făceam desenator tehnic într-o fabrică“

Aţi moştenit talentul literar al tatălui şi bunicului dumneavoastră. Sunteţi autoare de poezie, proză şi critică literară. Când aţi început să scrieţi?
Am început să scriu foarte devreme. Cred că aveam 8 ani când am scris o poezie cu rimă şi ritm. Ţin minte că era o poezie de toamnă care se termina aşa: „O ceaţă fumurie învăluie anii“. M-am dus să i-o arăt tatălui meu şi el m-a întrebat: „Ce ai vrut să spui cu versul ăsta?“. I se părea ciudat ca un copil de 8 ani să aibă o asemenea viziune asupra timpului. Eu i-am răspuns: „Nu ştiu“. Mai târziu, el a comentat aceste versuri ca venind de undeva de departe. Se gândea că, dacă există har, atunci acesta cu siguranţă nu are vârstă.
 
Micuţa Monica, pe umerii tatălui său, în 1950; Foto: Arhiva personală
 
Şi aşa este?
De multe ori după acel moment, când scriam ceva, mă duceam la tata şi îl întrebam: „Ce am vrut să spun aici?“. Uneori îmi explica, alteori cădea pe gânduri. Iată cum un copil poate scrie despre lucruri pe care nu le înţelege pe deplin, nu ştie de ce le-a scris.
 

Moştenirea de la bunicul Ion Pillat

Tatăl v-a îndemnat să vă apucaţi de scris? Sau i-aţi urmat exemplul instinctiv?
La noi în familie exista un obicei. Tata ne citea, mie şi mamei, cu regularitate. Ne citea din poezia lumii, dar şi din cea a marilor poeţi români. Aceste lecturi cu voce tare care se petreceau în fiecare seară îmi induceau o muzică, o stare de rimă. Când eram mică, ştiam încă de dimineaţă că aveam să scriu ceva în acea zi. Nu ştiam despre ce anume, dar  simţeam acea stare muzicală care întotdeauna a precedat cuvântul. Poezia era ca un portativ al cuvintelor. Nici acum nu pot scrie altfel, cuvintele trebuie să se înşiruie pe acea partitură lăuntrică.
 
Muzica aceasta este, până la urmă, o stare de spirit, o anumită dispoziţie mintală.
La un moment, dat m-am şi speriat. Zic: „Ce înseamnă asta, să nu pot scrie nici măcar proză sau eseu dacă nu am un ritm?!“. Probabil că fiecare scriitor are o astfel de muzică, ce se potriveşte cu ce are de spus, cu felul lui de a fi. Eu cred că am moştenit această trăsătură de la bunicul Ion Pillat. Nu l-am cunoscut, doar din poveştile bunicii, dar am studiat poezia lui. Are o scriitură încărcată de o melancolie teribilă.
 

Poveştile din copilărie au inspirat-o să scrie

 

Poetă, prozatoare şi critic literar

n Numele: Monica Pillat

n Data şi locul naşterii: 8 octombrie 1947, Bucureşti

n Starea civilă: căsătorită

n Studiile şi cariera:

n În 1970, a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia engleză-română, din cadrul Universităţii din Bucureşti.

n Din 1973 până în 2005 a a ţinut seminarii şi cursuri la Catedra de limba şi literatura engleză din cadrul Facultăţii de Limbi Străine, Universitateadin Bucureşti.

n Este autoarea mai multor volume de poezie şi de proză, printre care: „Corăbii“ (1970), „Pluralul ca o veghe“ (1989), Cei 13 şi Misterul“ (1968) şi „Corabia timpului“ (1976). A scris, de asemenea, şi cărţi de critică literară, ca „Modernitatea nuvelei fantastice a lui Edgar Allen Poe“ (1983), fiind şi teza sa de doctorat.

n A îngrijit mai multe ediţii scrise de membrii familiei Pillat: „Tinereţe ciudată“ de Dinu Pillat (1984), „Pictură şi reverie“ de Maria Pillat-Brateş (2006), „Zbor spre libertate“ de Pia Pillat Edwards (2006), „Sufletul nu cunoaşte distanţele“ de Pia Pillat (2009) etc.

n Locuieşte în: Bucureşti

În copilărie, eraţi mai ataşată de mama sau de tatăl dumneavoastră?
Îl adoram pe tata! Pe amândoi, de fapt, dar îmi plăcea mult faptul că tatăl meu inventa poveşti pentru mine. Nici nu le-a scris vreodată, erau numai pentru mine. După ce a fost închis, m-am gândit că nu trebuie să uit poveştile pe care mi le spunea. Am început să le scriu, aşa cum le spunea el, dar în stilul meu copilăresc. Mai târziu, toate aceste poveşti au crescut în prima mea carte, „Cei 13 şi Misterul“. Este un roman pentru copii şi adolescenţi în care e un singur personaj, un băiat, care pleacă într-o aventură cu nu-ştiu-câte mici animale. Această familiaritate a personajului cu lumea animală îmi provenea din poveştile tatei. Din ele a pornit scrisul meu.
 
Aţi avut probleme la şcoală în perioada în care tatăl dumneavoastră a fost închis? Sau mai târziu, la admiterea la liceu?
A atârnat greu dosarul. Nu am putut intra la liceu. Am terminat cu diplomă de merit primele şapte clase, am luat note foarte bune la examenul de intrare la Liceul „Mihai Eminescu“, fostul Liceu „Regina Maria“, unde învăţase şi mama. Nu mi s-a permis, totuşi, admiterea. Oricum, trebuia să continui studiile. În acea vară, cineva ne-a sfătuit că ar fi bine să mă înscriu în toamnă la o şcoală mai îndepărtată, Nr. 39, care era tocmai la Bariera Vergului. Într-adevăr, acolo mi s-a îngăduit să fac şcoală. Era un cartier muncitoresc, la o oră şi ceva de mers cu tramvaiul. Pe drumul spre şcoală, ne adunam în tramvai toţi colegii, toţi erau copii cu aceleaşi probleme, cu părinţi arestaţi, cu descendenţă suspectă. (râde)
 

Omul care a învăţat engleza în cod Morse

Cum de aţi ales să continuaţi studiile la Facultatea de Limbi Germanice? Pare o alegere atipică pentru vremurile acelea.
Întâi de toate, tata a fost eliberat în vara lui 1964, când eu mai aveam un an până să dau la facultate. În perioada aceea, a fost un moment de relaxare, când nu s-a mai ţinut cont atât de mult de dosare. Se hotărâse în familie să urmez facultatea de Arhitectură. Nu eram fericită cu opţiunea aceasta pentru că eu nu aveam deloc talent la desen tehnic şi, dacă aş fi fost admisă, în cel mai fericit caz, deveneam desenator tehnic într-o fabrică. Situaţia s-a schimbat ulterior, pentru că tata m-a încurajat să merg pe drumul pe care mi-l doream cu adevărat.
 
Care era atmosfera la facultate? Cum se raportau studenţii la regim?
Colegii mei aveau vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani. Mulţi veniseră din închisoare, fuseseră arestaţi când erau elevi, pentru că manifestaseră pentru revoluţia din Ungaria din 1956. Printre ei se afla Sorin Botez, care era muzicolog. El învăţase engleza în închisoare, în alfabetul Morse. Nu-mi pot imagina cum, dar aşa s-a întâmplat.
 
Aţi întâmpinat dificultăţi din cauza dosarului în timpul facultăţii sau poate mai târziu, la angajare?
Ion Zamfirescu, mare prieten cu bunicul meu, Ion Pillat, mi-a propus să îmi dau teza de doctorat cu el şi eu am acceptat. Numai că nu mi s-a permis să îmi susţin lucrarea, deşi îmi dădusem toate examenele. Un an de zile am făcut demersuri pe unde am putut pentru a mi se acorda acest drept. Apoi, când m-am angajat la Universitate, timp de 20 de ani am fost ţinută asistentă, predam numai la specialitatea B, pentru ca nu cumva cei de la specialitatea principală să fie contaminaţi de ideile mele nesănătoase. (râde) 
 
Foto: Eduard Enea

„Eram cu 100 de ani mai tânără decât tatăl tău“

Cum erau bunicii din partea mamei? Erau la fel de înstăriţi, ca familia Pillat?
Tatăl mamei, Gheorghe Ene Filipescu, fusese cizmar, un om analfabet, care a învăţat singur să scrie şi să citească. Mai târziu, bunicul a avut propriul său magazin de pantofi şi a câştigat multe premii în străinătate pentru modelele sale. Aşa a cunoscut-o pe bunica, care era contabilă la magazinul de pantofi al bunicului. Erau oameni doritori să înveţe şi le plăceau cărţile dar nu avuseseră avantajele familiei Pillat. Bunicul a fost şi membru în Parlament, din partea social-democraţilor, ca şi Ion Pillat, dar care era liberal. Toată viaţa s-a luptat pentru drepturile muncitorilor, dar nu a fost de partea comuniştilor, ci a făcut parte din aripa lui Contantin Titel-Petrescu. A murit însă în închisoare. A fost arestat în 1949 şi închis la Târgu Ocna. Avea 68 de ani când a murit, iar dacă ar fi trăit încă puţin, ar fi fost eliberat la presiunile Occidentului, împreună cu ceilalţi social-democraţi. Pentru mama a fost cumplit să aibă un tată care a murit în închisoare şi apoi un soţ care a fost condamnat la 25 de ani.
 
Practic, toată familia a fost asuprită de comunişti.
Şi bunicul Pillat ar fi avut aceeaşi soartă dacă nu murea. Soţia lui a fost şi ea închisă, acuzată că era moşieriţă. A stat o lună la Botoşani într-un penitenciar şi apoi a fost trimisă 5 ani cu domiciliu forţat în Regiunea Autonomă Maghiară. Acolo şi-a câştigat existenţa pictând portrete şi peisaje. A umplut satul Şumulău cu tablourile ei!
 
Ştiu că între părinţii dumnevoastră a fost o mare poveste de dragoste. Cum s-au cunoscut?
Erau studenţi la aceeaşi facultate. Tata a avut o intuiţie aparte şi când a văzut-o a zis: „Ea este aleasa mea!“. Mama a avut mai multe îndoieli pentru că tatăl meu era un om întortocheat, o fire mai zbuciumată, pe când mama era o fiinţă solară care venea dintr-o familie de oameni mai simpli. Căsătoria lor a fost o căsătorie între un sânge tânăr şi un sânge mai subţiat de timp. După moartea tatălui, mama recitea, din când în când, scrisorile pe care tata i le trimisese în tinereţe. A păstrat până şi plicurile! Se umplea de plâns. Ea spunea adesea că „eram cu 100 de ani mai tânără decât el“, făcând referire la decalajul dintre rafinamentul familiei Pillat şi prospeţimea familiei ei. Însă spre finalul vieţii, mama i-a scris mătuşii că a recitit scrisorile lui Dinu şi i-a zis: „Sunt ca un om care nu mai are de ce să se teamă pentru ziua de mâine pentru că are atâtea bogăţii“. Scrisorile astea erau comoara ei. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările