INTERVIU Marta Petreu: „Blaga nu a ales politica, a fost implicat de regele Carol al II-lea“

Sursă foto: arhiva personală

Lucian Blaga a avut de suferit toată viaţa din cauza regimurilor care s-au perindat la conducerea ţării după cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind scos la marginea elitei române.

 „Weekend Adevărul“ a discutat cu scriitoarea Marta Petreu, autoare a cărţii „Blaga, între legionari şi comunişti“, publicată la Editura Polirom, despre cum a ajuns poetul să fie acuzat de carlism şi fascism, dar şi dacă ar fi putut intui ce avea să urmeze în România, ţinând cont de experienţa lui diplomatică.

„Weekend Adevărul“: Ştim despre Lucian Blaga faptul că în perioada interbelică era un favorit al lui Carol al II-lea şi a fost numit direct de către rege subsecretar de stat în Ministerul de Externe în guvernul Goga-Cuza, care a fost destrămat la scurt timp după. Credeţi că Blaga putea să îl refuze pe Carol al II-lea?

Marta Petreu: Aşa spun şi martorii, şi istoricii, că regele l-a numit pe Blaga, ca tehnician, subsecretar de stat la Afacerile Străine în guvernul Goga-Cuza – un guvern de rea amintire, care a durat numai 44 de zile. Lucian Boia a observat că a fost guvernul cel mai intelectual dintre toate. Carol al II-lea, vorba lui Corneliu Blaga, verişorul filosofului, a vrut să îi facă lui Blaga o onoare, dar a reuşit să îi facă un rău pe viaţă... Guvernul Goga-Cuza a inaugurat politica de stat antievreiască. Evident, nu Blaga a stabilit direcţia politică internă a României, ci regele împreună cu premierul, urmând cursul politicii din Europa, de altfel. Filosoful a fost profund nefericit în timpul acestui ministeriat – el era un egoist, nu-l interesa decât opera sa. Dar nu s-a aflat în situaţia de a refuza funcţia pe care i-a dat-o regele. Cum era să îl refuze, când acesta îi făcuse, cu nici un an înainte, primirea triumfală în Academie? Aşa ceva era imposibil.

Credeţi că Lucian Blaga ar fi putut anticipa consecinţele? 

Nu, nici pomeneală. Cine ar fi putut ghici că peste scurt timp izbucneşte Al Doilea Război Mondial, că România va fi ciuntită, că regele va fi obligat să îşi transmită prerogativele regale fiului lui, principele Mihai, că România o să fie cedată în „lagărul sovietic“, că la noi o să înceapă, după model sovietic, „construirea socialismului şi înaintarea spre comunism“? Cum ar fi putut Blaga să prevadă că o să fie stigmatizat, de activiştii stalinişti, drept fascist? Asta, în pofida faptului că el nu a scris texte politice şi, în fapt, nu a făcut politică?

Când şi de la cine au pornit primele acuzaţii de carlism?

După 23 August 1944, ideologii noului regim în curs de înstăpânire şi apoi instaurat de-a binelea l-au considerat pe Blaga fascist, iar faptul că el a făcut parte din guvernul Goga-Cuza a devenit cap de acuzare. Faptul că a făcut parte din acest guvern din timpul lui Carol a contat în măsurile pe care puterea comunistă le-a luat contra lui – multe, de altfel, şi nu s-au oprit decât la moartea lui, şi de fapt nici atunci, pentru că i-a fost urmărită opera, în special filosofia. Din 1945, a fost diagnosticat oficial ca fascist de către Lucreţiu Pătrăşcanu. Deşi Pătrăşcanu a avut destinul pe care i-l ştim, afirmaţiile lui despre Blaga, complet neîntemeiate, cum că ar fi fost un filosof mistic şi pe placul legionarilor, au rămas în picioare şi au fost perpetuate de alţi activişti de partid, în formulări tot mai categorice şi mai agravante – cum că Blaga a fost fascist.

Cât a lucrat în străinătate, a tânjit să se întoarcă în patrie, simţind că altfel n-o să mai poată să scrie. Era ca Anteu, avea nevoie sub picioare de solul ţării.

„Nu a intuit nimic“

La începutul anilor ’40 apăruseră primele zvonuri despre apropierea lui Blaga de legionarism...

Blaga a avut prieteni legionari şi, la fel, a avut prieteni comunişti. Că doar şi legionarii şi comuniştii existau în peisajul generos al democraţiei româneşti. Prin 1938-1940, Vasile Băncilă, legionar, exeget al filosofului, de altfel, vorbea despre Blaga ba cu Eliade, ba cu Nae Ionescu, menţionând şi Legiunea. Nimic nu este însă clar. La fel, ceva mai târziu, o fostă „muză“ de-ale lui Blaga povesteşte că acesta ar fi vizitat o tabără de muncă legionară, ceea ce este foarte cu putinţă. Să nu uităm că noi evaluăm lucrurile ştiind la ce a dus extrema dreaptă, în timp ce interbelicii au trăit înainte de Holocaust.

Ţinând cont de experienţa lui diplomatică şi de informaţiile pe care le avea despre politica europeană, putem bănui că Blaga intuia într-o oarecare măsură schimbările ce urmau să aibă loc şi în România? De ce a ales să rămână?

Nu a intuit nimic. Dimpotrivă. El credea că România va avea, împreună cu toată zona Europei de Est, un mare viitor, că aici va fi creată o cultură măreaţă. Cât a lucrat în străinătate, a tânjit să se întoarcă în patrie, simţind că altfel n-o să mai poată să scrie. Era ca Anteu, avea nevoie sub picioare de solul ţării. Pentru el, scrisul era mai important ca orice. În „Luntrea lui Caron“ există un paragraf în care explică de ce nu a încercat să plece din ţară după 23 August 1944 şi declaraţia că preferă să moară decât să se exileze. La urma urmelor, idealul lui era să fie profesor universitar la Cluj, înconjurat de prieteni şi de discipoli, iar într-un asemenea mediu paşnic şi liber, el să scrie carte după carte, etern.

Invidia, motiv de bază

În timpul regimului comunist, unul dintre cei care voiau să îl pună pe Blaga într-un con de umbră a fost Mihai Beniuc. De unde a pornit această luptă împotriva filosofului şi care a fost punctul culminant?

Din invidie scriitoricească, cred, combinată cu „vigilenţa“ politică şi cu dogmatismul lui Beniuc. Acesta a fost un personaj politic înspăimântător. În 1959 a publicat un fragment din romanul său „Pe muche de cuţit“ în „Gazeta literară“; fragmentul, intitulat „Marele Anonim“, este cap-coadă o batjocură la adresa lui Blaga şi un denunţ politic agresiv, periculos şi total mincinos: îl descrie pe filosof ca hitlerist, mussolinian, ideolog legionar, duşman al sovietelor etc. Sfătuit de Constantin Daicoviciu, care avea funcţii politice şi administrative influente, care la rândul lui fusese sfătuit de Pavel Ţugui, un activist de partid din grupul celor binevoitori culturii naţionale, Blaga a conceput un memoriu de apărare, pe care, în toamna anului 1959, însoţit de ginerele său, de Tudor Bugnariu, l-a predat lui Athanase Joja, atunci vicepreşedintele guvernului şi preşedintele Academiei Române. A încercat să se apere. E un moment foarte dureros din biografia lui.

Ce aveau de împărţit cu Blaga cei care s-au aliniat împotriva lui în timpul regimului comunist?

Filosoful a fost detestat din motive ideologice. Activiştii şi ziariştii regimului i-au răstălmăcit opera fără nicio ruşine; şi, sigur, n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume că au greşit, căci ar fi însemnat să îşi piardă din putere sau chiar toată puterea, şi să fie trimişi la „munca de jos“. Târziu, după moartea lui Blaga, când s-a schimbat orientarea politică a comunismului românesc, Blaga a putut să fie publicat din nou. El nu a mai putut să se bucure de asta, murise... Cititorii lui, însă, s-au bucurat de opera sa. În ceea ce-i priveşte pe autorii care l-au acuzat pe Blaga pe nedrept, cum ar fi Rădulescu-Motru şi Mihai Beniuc, aceştia se simţeau concuraţi de Blaga. E vorba despre invidie.