Lucian Boia, istoric şi scriitor  FOTO: Adevărul

Istoricul Lucian Boia locuieşte în România de 74 de ani şi nu regretă. Dar îşi doreşte să vadă un sistem educaţional ancorat în realitate, pentru că de el depind următoarele generaţii şi, fireşte, direcţiile în care va merge această ţară în viitorul apropiat. În prezent, cu toate că avem o Românie Mare de 100 de ani, suntem la fel de nedumeriţi ca acum un secol, când ne lipsea un „proiect de ţară“. Pe care încă îl căutăm.

Lucian Boia a scris şi încă mai scrie despre România. Unii nu mai au tragere de inimă pentru a-i citi volumele, alţii, specialişti sau diletanţi, abia aşteaptă să descopere noile lui teorii. Printre cărţile pe care le-a publicat după Revoluţie se numără: „Istorie şi mit în conştiinţa românească“, „România, ţară de frontieră a Europei“, „De ce este România altfel?“ şi, cea mai recentă, „De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi“. Nu şi-a propus să ofere răspunsuri la toate întrebările legate de istoria noastră şi, chiar dacă e autorul a zeci de titluri aflate pe rafturile librăriilor şi ale bibliotecilor, nu are impresia că joacă un rol remarcabil în societatea actuală. „Sunt un istoric care îşi are ideile lui, care îşi scrie cărţile“, spune el. „Şi, în rest, ceilalţi le vor judeca“. 

„Weekend Adevărul“: Cum am ajuns să locuim într-o ţară din care pleacă tot mai mulţi români?
Lucian Boia: Înseamnă că ţara nu funcţionează prea bine şi clasa politică are o mare răspundere. Cred că totul porneşte, în ce priveşte România şi poporul român, de la o întârziere istorică. Ţara Românească şi Moldova au apărut în secolul al XIV-lea, atunci a început Evul Mediu românesc, când în Occident era pe cale să se termine. A fost un spaţiu larg deschis, pe unde s-au perindat tot felul de popoare. Şi românii au început să recupereze această întârziere istorică de prin secolul al XIX-lea. Odată cu modernizarea, s-a petrecut un proces foarte rapid de occidentalizare a României, care s-a făcut simţit de pe la 1830. Românii au destule nereuşite şi defecte, dar au şi calităţi incontestabile. De exemplu, reuşesc să copieze un anume model şi să-l aşeze destul de repede în societatea românească. Atunci, în 1830, reprezentanţii elitelor – boierii, intelectualii –, se îmbrăcau după moda turcească, vorbeau limba greacă şi scriau româneşte, dar cu caractere chirilice. Acel aspect oriental al societăţii româneşti a fost depăşit în câteva decenii. În 1860, oamenii se îmbrăcau deja după moda europeană, vorbeau limba franceză, uneori şi germana, iar după o perioadă, s-a ajuns, în sfârşit, la legiferarea alfabetului latin. Deci veşmintele orientale au fost lepădate şi au fost puse în locul lor cele occidentale.

În România, după 1989, a urmat o lepădare de comunism şi am avut din nou de recuperat, ca să ţinem pasul cu Occidentul.

Da, am revenit pe calea occidentalizării, dar cu câte lucruri greşite făcute până atunci şi cu cât timp irosit?! O să adaug şi că, în secolul al XIX-lea, s-a depăşit destul de repede acea întârziere istorică a societăţii româneşti, însă, cum spunea Titu Maiorescu, mai mult la nivelul formelor decât la nivelul fondului. Teoria formelor fără fond o găsesc complet justificată pentru epoca lui, dar şi pentru perioada în care trăim acum. Chiar dacă românii au talentul de a adopta şi de a adapta tot felul de modele, după cum spuneam, – mai întâi modelul slavo-bizantin, după aceea modelul otoman şi modelul occidental –, cu fondul lucrurile au fost mai complicate, fiindcă societatea nu a scăpat deodată de toate trăsăturile ei orientale. Chiar şi perioada interbelică, pe care ne obişnuiserăm să o lăudăm, prezintă multe defecţiuni şi rămâneri în urmă. Se mai recuperase ceva, dar în 1930, după datele singurului recensământ din România Mare, analfabetismul era pe primul loc în Europa. Şi mortalitatea infantilă era tot pe primul loc. Cred că societăţii româneşti i-ar mai fi trebuit încă două sau trei generaţii care să meargă în direcţia occidentalizării, a construirii unui stat de drept, a unei democraţii funcţionale. Generaţii pe care istoria nu ni le-a acordat şi, în loc să mergem înainte în direcţia în care ne angajaserăm de un secol deja, am schimbat direcţia potrivit modelului sovietic, şi acesta imitat repede. De vină nu sunt românii, nici luaţi unul câte unul, nici luaţi în ansamblu. Oamenii fac istoria, dar n-au întotdeauna control asupra ei. Depinde de ce se întâmplă şi cu istoriile celor din jur. Până la urmă, te poţi trezi undeva unde n-ai vrut să te afli, dar a fost mai presus de puterile tale.

„Ne leagă pe toţi limba română“

Istoria se poate repeta?

Punctul meu de vedere este că istoria nu se repetă. Sunt elemente care se pot repeta, pentru că oamenii sunt oameni în toate epocile, deci unele manifestări sau reacţii pot să semene. Însă, când priveşti în ansamblu, nici vorbă, fiindcă mersul istoriei este unul liniar, nu unul ciclic. Poate e curios ca tocmai un istoric să spună acest lucru, dar cred că nu avem prea multe de învăţat de la trecut. Cred că trebuie să facem eforturi pentru a învăţa din prezent, pentru că nu o să aflăm de la Mihai Viteazul, de la Ştefan cel Mare sau de la Carol I ce ar trebui să facem noi astăzi, într-o lume care merge din ce în ce mai repede. Numai în câteva decenii s-au petrecut multe transformări cu internetul şi cu telefonia mobilă. Toate astea au schimbat complet viaţa oamenilor, iar accelerarea o să se intensifice. Faptul că atât de mulţi români şi mai ales tineri pleacă din România arată că lucrurile nu merg cum trebuie. Noi, care nu plecăm, ştim şi mai bine.

Eu, de pildă, am 26 de ani. De ce aş rămâne în România?

Bineînţeles că fiecare e liber să rămână sau să plece. Mai curând rămânem şi încercăm să facem ceva din ţara asta. Până la urmă, dacă o dezertăm, România riscă să dispară. Sper că nu se va ajunge chiar atât de departe. Viaţa fiecăruia e la fel de importantă pentru individ cum este România pentru colectivitate. Dacă cineva simte că România nu-i oferă nimic, dimpotrivă, îi blochează ideile şi speranţele, atunci e dreptul lui să plece. Sper, însă, că cei mai mulţi vor rămâne.

E necesar să fii patriot ca să alegi să nu pleci?

Astea sunt vorbe: patriotism, naţionalism... Cred că lucrurile sunt mult mai simple: ne leagă pe toţi limba română. De câte ori am fost în străinătate – n-am stat niciodată mult –, am simţit nevoia să vorbesc româneşte. E ceva mai puternic decât noi: aparţinem unui spaţiu cultural. Pot să spun că, în vremea lui Ceauşescu, m-am întrebat cum ar fi să plec din România. Mai ales că anii ’80 au fost teribili. N-am vrut să plec şi bine am făcut, pentru că sunt convins că, după ’89,  am realizat mai multe aici decât aş fi putut realiza în altă parte.     

În prezent, România e foarte divizată, până la un nivel unde n-ar fi trebuit să ajungem: la duşmănia între unii şi alţii. Însă învrăjbirea nu cred că afectează solidaritatea naţională. România a dovedit că este o construcţie naţională puternică. S-a constituit ca stat naţional deplin la sfârşitul Primului Război Mondial, când s-au format şi Iugoslavia, şi Cehoslovacia, care au dispărut. E naţiunea care s-a dovedit cea mai unită în această zonă a Europei. Cred că şi acum cei care se duşmănesc consideră că sunt români şi că locul lor este aici.

„Dacă o dezertăm, România riscă să dispară“
V-aţi gândit şi la cum ar putea să îi influenţeze pe unii români prezenţa dumneavoastră aici, datorită activităţilor profesionale?
N-am o idee atât de mare despre rolul meu în istoria şi în societatea românească. Sunt un istoric care îşi are ideile lui, care îşi scrie cărţile şi, în rest, ceilalţi le vor judeca. Bine, până scriu cărţile trec printr-o întreagă cercetare şi mă răzgândesc în ce priveşte o mulţime de interpretări. 

Ce rol are aniversarea Centenarului, în condiţiile în care România e divizată?
În prezent, România e foarte divizată, până la un nivel unde n-ar fi trebuit să ajungem: la duşmănia între unii şi alţii. Însă învrăjbirea nu cred că afectează solidaritatea naţională. România a dovedit că este o construcţie naţională puternică. S-a constituit ca stat naţional deplin la sfârşitul Primului Război Mondial, când s-au format şi Iugoslavia, şi Cehoslovacia, care au dispărut. E naţiunea care s-a dovedit cea mai unită în această zonă a Europei. Cred că şi acum cei care se duşmănesc consideră că sunt români şi că locul lor este aici. Au lansat unii tot felul de semnale de alarmă că se dezmembrează ţara, dar eu nu-mi fac griji, deşi nu ştiu ce se va întâmpla într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Sigur că, dacă vor continua să plece milioane de oameni, lucrurile pot să devină grave. Sau altele ar putea deveni periculoase: am dat, de exemplu, o statistică în cartea pe care am scris-o (n.r. – „De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi“) privind PIB-ul pe cap de locuitor în diversele zone ale României. Transilvania, care s-a dezvoltat destul de bine, are un PIB pe cap de locuitor aproape dublu faţă de Moldova. Apoi, comparând Bucureştiul cu diverse judeţe ale ţării, găsim nişte discrepanţe care au devenit mult prea mari.

Cum vedeţi teoriile privind dezmembrarea Uniunii Europene? Aţi vorbit despre România, dar avem un context şi mai larg.
Dezmembrarea Uniunii Europene cred că e o vorbă prea tare. Trece printr-o criză sau prin mai multe mai mari sau mai mici şi sigur că nu e îmbucurător. Când sunt întrebat despre viitor, spun că nu ştiu – şi sunt convins că nimeni nu ştie – cum va arăta Europa peste câteva decenii. Putem doar să zicem cum ne-am dori să arate şi ce ar trebui să facem. Eu mizez în continuare pe Uniunea Europeană. Nu sunt de acord cu românii care spun că Uniunea Europeană ar interveni prea mult în treburile noastre interne. România a intrat într-un club care are regulile deja făcute şi nu poate să mulţumească pentru invitaţie şi să ofere un nou set de reguli. Nu ar trebui să se întâmple ceva negativ cu Uniunea Europeană, pentru că nu e vorba numai de şansa României, ci de şansa tuturor popoarelor europene, inclusiv a fostelor mari puteri. Singure, Franţa şi Germania nu mai au cum să fie ce au fost cândva: mari puteri internaţionale. O comparaţie cu Statele Unite sau China ar fi zdrobitoare pentru ele. În plus, în cel hal ar fi fost România dacă nu ar fi fost primită în Uniunea Europeană? Am fi poate în situaţia Belarusului sau a Turciei. Tendinţa ar trebui să fie următoarea: Uniunea Europeană să devină un soi de stat federal, dar e o cale lungă până acolo, pentru că diferenţele de limbă, de cultură şi de traiectorie istorică sunt mai mari în ţările europene decât în Statele Unite ale Americii.

Care este scopul discursului antieuropean de astăzi al unor oameni politici din România?
Nu cred că sunt mari motive ideologice. Facem uneori comparaţie între derapajele noastre şi cele din Ungaria sau din Polonia, dar lucrurile nu sunt identice. Derivele din Ungaria şi din Polonia au o motivaţie ideologică; acolo sunt partide de dreapta la putere, o dreaptă destul de accentuată. La noi e povestea unora care vor să scape de justiţie. Orban e mai corect cu ce face, din punctul lui de vedere. Nu-l laud deloc, dar are, totuşi, un proiect. La noi, proiectul e scăparea de puşcărie, foarte interesant la nivel individual. E bine să-ţi doreşti acest lucru. Dar pentru asta te apuci să distrugi ţara? Asistăm la o distrugere a structurilor, a credibilităţii.

„Îi aud pe mulţi spunând că România există de 100 de ani. Există de la 1859“

La o lansare de carte, în 2014, la standul Editurii Humanitas, cu Tania Radu FOTO: Eduard Enea

De-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă Română a fost una dintre instituţiile puternice din ţară. Ţinând cont de rezultatele referendumului pentru redefinirea familiei în Constituţie, pare că a mai scăzut încrederea în această instituţie?
Probabil că a mai scăzut. Creşte şi numărul tinerilor care sunt educaţi în spirit european. La noi încrederea în Biserică era enormă, de 90%. Cu cât înaintăm în modernitate, scade influenţa Bisericii; aşa s-au petrecut lucrurile peste tot, în Occident chiar într-o manieră radicală.

Ce spun protestele din 2017 şi 2018 din Piaţa Victoriei despre nevoile românilor?

Spun că ceea ce lipsea în România, adică angajarea civică, a făcut progrese în ultimii ani. Am văzut că un număr mare de români se poate aduna în jurul unei idei. E  încurajator. Pe de altă parte, există şi cealaltă Românie. Putem să divizăm România în fel şi chip, în funcţie de tot felul de criterii. Sunt, pe de o parte, oamenii de formaţie occidentală, care ştiu ce înseamnă angajamentul civic şi cum trebuie respectat statul de drept şi avem şi cealaltă jumătate de ţară, formată – nu vreau să o critic, că nu oamenii sunt de vină – din cei care au o cultură precară. Stăm în continuare foarte bine la capitolul analfabetism funcţional. Aceşti oameni cunosc prea puţin din ce se întâmplă în lume şi, din cauza sărăciei, depind de autorităţile locale. Ei fac parte din societate românească şi susţin vrând-nevrând tendinţele negative din politică. E o Românie diferită de cea tânără şi dinamică şi chiar am scris în cea mai recentă carte: dacă facem o radiografie socială, această ţară seamănă mai mult cu Rusia sau cu Turcia decât cu ţările occidentale. Rusia are o istorie şi mai întristătoare decât a noastră. Are o elită intelectuală, dar cât reprezintă ea din populaţia ţării?

La începutul discuţiei i-aţi menţionat pe Mihai Viteazul şi pe Ştefan cel Mare. Cum ne ajută astfel de eroi naţionali?
Orice naţiune are eroi. Una e să priveşti cu interes şi cu pioşenie trecutul şi alta e să-l deformezi pentru a susţine nişte puncte de vedere care îţi servesc într-un fel sau altul. Sunt considerat marele distrugător de mituri al României, dar eu am încercat să le explic, nu să le distrug, fiindcă nici n-aş fi putut s-o fac. O societate nu poate trăi fără mituri, cum nu poate trăi fără religie. Dacă îţi lipseşte una începi să pui alta în loc; omul trebuie să creadă în ceva care să depăşească viaţa cotidiană, pentru că altminteri nimic nu ar mai avea vreo semnificaţie. Pentru a da sens vieţii, oamenii aşază în centrul preocupărilor lor asemenea construcţii mitologice. Trebuie să crezi în eroii naţiei, în sfinţi sau în propriul destin, dacă eşti mai egocentric. Nu am nimic împotriva lui Mihai Viteazul, am împotriva celor care spun că Mihai Viteazul a făcut ceea ce nici prin cap nu i-ar fi trecut: unitatea naţională. Că ar fi fost animat de ideologia statului-naţiune, care nici măcar nu exista în Europa, cu atât mai puţin în zona noastră. Chiar dacă nu a făcut unitatea naţională în 1600, a contribuit mult la crearea unităţii naţionale în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. A contribuit enorm ca simbol. Cum s-a întâmplat şi cu Dacia antică, despre care unii cred cu tărie că e prefigurarea miraculoasă a României de peste 2000 de ani. Sunt mituri care pornesc de la o realitate.  

Revenind la anul 1600, cum am ajuns să vorbim despre Mica Unire şi Marea Unire?
M-a oripilat expresia Mica Unire. Am impresia că nu prea se mai pronunţă; poate am contribuit cu ceva. Era un soi de condescendenţă: că în 1859 s-a făcut mai puţin decât în 1918. Nu-i adevărat. Atunci s-a făcut România. Îi aud pe mulţi spunând inclusiv la televizor că România există de 100 de ani. Există de la 1859, atunci fiind Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, cărora li s-a alipit Dobrogea două decenii mai târziu. Şi apoi toate celelalte provincii: Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Celelalte provincii s-au integrat într-un stat gata construit, dovadă că avem o Constituţie din 1923 asemănătoare cu cea din 1866, cu unele modificări inevitabile.
 

„În discuţia cu privire la ce vom face atârnă cel mai mult educaţia“

Alături de Gabriel Liiceanu şi Dan C. Mihăilescu, la Librăria Humanitas Cişmigiu  FOTO: Octav Ganea/ Mediafax

Cât de pregătită era România pentru Primul Război Mondial?

A fost cam nepregătită. Generalul Berthelot (n.r. – Henri Mathias), şeful misiunii militare franceze, care a venit să-i ajute pe români să restabilească situaţia în 1917, a fost uimit de ce a văzut şi a exclamat atunci: „Sunteţi admirabil de dezorganizaţi!“. A fost o răspundere a Guvernului Brătianu. În 1916, armata română a intrat în Transilvania, dar a fost respinsă şi ocupată de germani şi aliaţii lor. Atunci s-au ridicat multe acuze împotriva lui Brătianu şi cu atât mai mult când s-a încheiat pacea separată, în 1918. Dar, până la urmă, lucrurile au mers în favoarea României. A fost şi noroc, vorba lui Petre P. Carp, care a spus: „România are atât de mult noroc, încât nu mai are nevoie de oameni politici“. Da, pentru că s-a făcut România Mare într-un mod în care nimeni nu se gândea că s-ar fi putut. Cei care au hotărât să intre în război alături de Antanta au făcut-o pentru Transilvania şi pentru Bucovina. Ceilalţi, care spuneau că trebuie să fim alături de germani, de Puterile Centrale, aveau această opţiune privind spre Basarabia. Şi aşa-zişii germanofili – am scris o carte despre asta – le explicau celorlalţi: mai lăsaţi Transilvania, că nu e nimic urgent acolo. Politica de maghiarizare nu avusese prea mare succes. Erau români mulţi în Transilvania, aveau bisericile, învăţământul şi presa lor. Nu erau în niciun caz pe cale să dispară. Dar în Basarabia procesul de rusificare făcuse enorme progrese şi într-o generaţie sau două nu ar mai fi rămas picior de român. Ei spuneau să mergem totuşi cu Austro-Ungaria şi Germania împotriva Rusiei şi, după aceea, să căpătăm într-un fel sau altul şi Transilvania. Unii erau pur şi simplu prieteni ai Germaniei, însă mai mulţi dintre ei erau mai ales rusofobi. Susţineau că, dacă făceam România Mare cu Transilvania şi Bucovina, nu avea să ne folosească dacă Rusia îşi extindea stăpânirea peste zona asta a Europei, fiindcă scopul ei era să ajungă la Constantinopol. Până la urmă, a izbucnit revoluţia din Rusia, pe care nimeni n-a prevăzut-o. Prima fază a războiului a fost câştigată de Germania, Imperiul Rus s-a dezmembrat parţial şi, în condiţiile astea, Basarabia a revenit României. Iar în faza ultimă, germanii au pierdut pe frontul de Vest, s-a dezmembrat Austro-Ungaria şi României i-au revenit şi Bucovina, şi Transilvania. Dar nimeni nu se putea gândi în 1914 să facă România Mare. O făceai în caz de victorie. Dacă erai înfrânt, puteai s-o păţeşti. Şi în preajma Unirii Principatelor a fost o şansă istorică la fel de mare. Ce s-a întâmplat atunci: Războiul Crimeei, poziţia dominantă pentru un timp nu prea lung a Franţei pe scena europeană, proiectul lui Napoleon al III-lea de a avea un stat aliat cu Franţa în Răsăritul Europei... Toate astea s-au tradus în sprijinul puternic al Franţei, care a avut cuvântul decisiv în favoarea Unirii. Dacă n-ar fi fost această politică a Franţei, nu văd cum s-ar fi întâmplat. Nu ajunge să-ţi doreşti ceva, trebuie ca istoria să-ţi vină în întâmpinare. Deci, a fost un mare noroc în 1859, un mare noroc în 1918 şi un mare noroc, mai recent, când România a intrat în Uniunea Europeană.

Primul Război Mondial i-a adus ţării pierderi umane şi materiale uriaşe.
Au fost pierderi enorme. Cred că, raportat la numărul de locuitori, România a avut pierderile cele mai mari dintre toate ţările participante la Primul Război Mondial. N-am cifrele precise în minte, dar e vorba de sute de mii de morţi, răniţi şi dispăruţi. Şi pierderi materiale enorme. Nu vreau să merg prea departe în construcţia de istorii paralele, dar a existat şi punctul ăsta de vedere: că România ar fi putut să rămână neutră, fiindcă lucrurile s-ar fi întâmplat cam la fel. Războiul a însemnat destrămarea Rusiei şi a Austro-Ungariei şi, când s-ar fi pus problema cui îi revin teritoriile, nu văd ce alte soluţii s-ar fi găsit în afara României, pentru că, totuşi, era locuită în majoritate de români. Acesta a fost criteriul Conferinţei de Pace. E greu de spus ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi participat la război.

A fost anevoios procesul Unirii de la 1918?
Unirea s-a făcut cu o oarecare uşurinţă, pentru că românii aveau proiectul ăsta şi credeau în el, iar provinciile respective aveau majoritate românească. Problema nu era să faci Unirea, ci să fii capabil, după aceea, să ai un proiect de ţară corespunzător României Mari. Cum îi ridicăm pe oameni din punct de vedere cultural şi din punct de vedere economic? Aici românii s-au cam împotmolit. Dar nu numai ei. Europa s-a împotmolit rău de tot în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, cu nazismul şi comunismul. Aşa încât nereuşitele noastre nu sunt doar ale noastre. A fost şi problema minorităţilor în perioada interbelică şi punerea chiar sub semnul întrebării a României Mari, cu urmările ştiute în 1940.  

Cum s-a schimbat situaţia minorităţilor naţionale din perioada interbelică până în prezent?
Elementul românesc a câştigat teren de-a lungul timpului. Se vede odată ce compari recensămintele. După 1918, populaţia citadină era încă în mare măsură germană şi maghiară în Transilvania, germană şi evreiască în Bucovina şi rusească în Basarabia. În 1930, românii erau vreo 58%, iar astăzi sunt peste 90%. Au plecat minorităţi mai ales din cauza comunismului. Cu evreii ştim ce s-a întâmplat, au rămas puţini. La fel şi germanii. A mai scăzut şi ponderea ungurilor. Deci, statul naţional român este mai naţional decât a fost la origini, deşi poate că n-ar mai trebui agitată această sintagmă de natură să-i nemulţumească pe unii sau pe alţii.

Astăzi avem un proiect de ţară?
Nu, bineînţeles. Dezorganizarea merge înainte. Avem, însă, condiţiile naturale, iar dimensiunea ţării e destul de mare. În discuţia cu privire la ce vom face sau nu atârnă cel mai mult educaţia. Mai mult decât partea economică care se dezvoltă în raport cu nivelul educaţional şi cu cel cultural. Dacă vrei cu tot dinadinsul să faci din ţara ta o ţară importantă, o să reuşeşti. Uitaţi-vă la Coreea de Sud. În urmă cu o jumătate de veac, era sub nivelul României din toate punctele de vedere. Acum e una dintre principalele puteri economice ale lumii. A pus un mare accent pe educaţie. Şcoala noastră e cam depăşită din cauza acumulării de informaţie, fără vreo legătură cu ce va urma în viaţa omului după ce îşi încheie studiile. Cred că învăţământul ar trebui restructurat. Şi nici nu mai spun că avem nevoie de autostrăzi şi de spitale. Oamenii care alcătuiesc clasa politică ar trebui să nu mai pună interesele personale deasupra intereselor ţării, ceea ce au făcut mulţi dintre ei. 


 

CV

Numele: Lucian Boia

Data şi locul naşterii:

1 februarie 1944, Bucureşti

Studiile şi cariera:

-În 1967, a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti

-Între 1980 şi 1990 a fost secretar general şi-apoi vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie a Istoriografiei.

-Din 1990 este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

-A publicat peste 50 de cărţi în România şi în străinătate, printre care „Istorie şi mit în conştiinţa românească“ (1997, Humanitas, reeditată de şase ori); „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950“ (2011, Humanitas); „De ce e România altfel?“ (2012, Humanitas), „În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi“ (2017, Humanitas), „De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi“ (2018, Humanitas).

Locuieşte în: Bucureşti