Interviu. Fiul lui Eddy de Wind, prizonierul de la Auschwitz care şi-a scris memoriile în lagăr:  Tata a fost lumina mea călăuzitoare

Eddy de Wind a început să-şi scrie memoriile când încă era în lagăr

„Adevărul” prezintă un interviu cu Mechler de Wind, fiul lui Eddy de Wind,  autorul cărţii de memorii, „Auschwitz, ultima staţie”, apărută recent la Editura Humanitas Fiction. Interviul a fost realizat cu ocazia Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, fiind oferit de editură.

La începutul anului 2020, publicarea cărţii „Auschwitz, ultima staţie” a psihiatrului olandez Eddy de Wind (1916–1987) a generat o reacţie covârşitoare în întreaga lume. Cartea a ajuns în fruntea listei de bestselleruri în Olanda şi, datorită celor 32 de traduceri, s-a bucurat şi de un imens succes internaţional. Scriind după ce naziştii părăsiseră Auschwitzul, de Wind a fost primul prizonier care a relatat ororile lagărului de exterminare chiar din interiorul acestuia. Pentru Melcher, fiul lui de Wind, şi pentru restul familiei, care a decis să reediteze cartea în ţară şi s-o lanseze în străinătate, publicarea a fost un act de o importanţă majoră, cu un puternic impact afectiv. Aici Melcher de Wind priveşte în urmă, amintindu-şi profundele îndoieli, conflicte şi ezitări ale unui an petrecut în comemorare.

Melcher de Wind

Auschwitz: un an de comemorare

Foto: Fiul lui Eddy de Wind, Melcher; Foto: Herster Doove

„Auschwitz, octombrie 2019. Stau pe marginea unei pietre din faţa monumentului internaţional. Închid ochii, absorbind căldura soarelui. Deodată, îmi vine în minte că ar putea fi lipsit de respect să mă bucur de ceva aici şi ridic ochii, jenat. Văd în dreapta ruinele camerelor de gazare. Jurnalista stă lângă mine şi mă întreb dacă a observat.

– Ce sentiment vă dă faptul că sunteţi aici? mă întreabă ea, cu o notă de surpriză în glas.

A observat.

– E ireal. Mai mult sau mai puţin întreaga mea familie a fost omorâtă undeva acolo.

Jurnalista vrea să se apropie de ruine, dar eu nu simt nevoia. Mi-am petrecut ani întregi izolându-mi şi controlându-mi spaimele şi nu-mi pot permite să le las să izbucnească din nou tocmai aici, riscând să anulez tot acest efort.

– Impresionant, spun, de la o distanţă sigură.

Dar mă simt ca şi cum aş fi făcut o glumă nepotrivită.

Pentru mine, Auschwitzul a fost întotdeauna tabu-ul absolut. Singurul loc din lume pe care eram absolut sigur că n-o să-l vizitez niciodată. Locul unde familia mea a fost transportată cu forţa, apoi gazată, ca animalele infectate. Locul unde tatăl meu abia a reuşit să supravieţuiască, unde a suferit rănile adânci care l-au împovărat tot restul vieţii şi au făcut ca noi, copiii lui, să creştem într-o atmosferă de frică şi vinovăţie. De asemenea, locul unde, pe un caiet rămas de la ofiţerii SS, a scris cartea care ani mai târziu avea să mă aducă la Auschwitz.

Acasă, caietul stătea în biblioteca noastră. Când eram mic, nu prea-l băgam în seamă. Îmi amintesc că l-am răsfoit o dată. Era numai scris. Pe atunci nu ştiam să citesc şi habar n-aveam ce scria, şi cu atât mai puţin ce document important era. Părea că nici tata nu realiza asta pe de-a-ntregul, altfel de ce l-ar fi pus aşa, pe un raft, înghesuit printre alte cărţi?

Cu toate acestea, să-şi scrie povestea în caietul acela a fost poate cel mai important lucru pe care l-a făcut tata în toată viaţa lui. A fost misiunea pe care şi-a asumat-o după ce Auschwitzul a fost eliberat de Armata Roşie, o misiune menită să-i justifice viaţa. Chinuit de gânduri deprimante şi sfâşiat de frică şi tristeţe, simţea că faptul că scăpase de la moarte îl obligă. Nevoia de a aduce o mărturie i-a dat un motiv să trăiască mai departe. „Trebuie să rămân în viaţă ca să povestesc toate astea, să le povestesc tuturor, să conving oamenii că totul a fost adevărat…“ Aşa a scris.

Dar nu numai motivele personale fac ca această poveste să fie cel mai important lucru pe care l-a lăsat în urmă. Auschwitz, ultima staţie este o relatare unică dinlăuntrul monstrului. Fiind scrisă în timpul războiului, chiar în lagăr, dă cărţii o prospeţime şi o autenticitate aproape inevitabile. Această carte vă arată cum era cu adevărat Auschwitzul, la ce fel de comportamente se pot coborî oamenii şi cum te pot salva speranţa şi dragostea.

Foto: Eddy de Wind, alături de mama sa, în 1918

Tata publicase deja Auschwitz, ultima staţie de două ori în Olanda, de ambele dăţi cu prea puţin succes. La scurt timp după război, asta era de înţeles:

reconstrucţia era în plin avânt şi nu prea era loc pentru o poveste despre ororile Auschwitzului. Totuşi, n-a lăsat-o niciodată deoparte cu totul, lucrând, de pildă, la o traducere în engleză până când a murit, în 1987. Moartea sa a fost neaşteptată şi brutală: pe patul de moarte credea că s-a întors la Auschwitz. Noi – mama, fratele meu, sora mea şi cu mine – nu ştiam ce să facem cu această moştenire atât de încărcată de emoţie.

Casa în care am crescut a fost construită imediat după război chiar de către tata. O numea Te Loevert, ceea ce înseamnă a naviga cu vânt din pupa, împins de vânt. Realitatea a fost din păcate mai puţin binevoitoare şi viaţa noastră în Te Loevert a fost departe de a fi paşnică – mereu răvăşită de furtuni atât de puternice şi îndelungate, încât ne-au destrămat familia. Caietul şi cartea au dispărut în plan secund.

Până când cartea a fost redescoperită, în 2018. Caietului original i s-a oferit un loc proeminent la o mare expoziţie internaţională despre Auschwitz care a fost deschisă la Madrid, iar editorii au început să se arate interesaţi. Publicarea cărţii ca proiect familial n-a fost o sarcină uşoară. La început a stârnit o mulţime de tensiuni între noi, dar ne-a şi oferit un punct de referinţă şi un scop nou, comun, care în cele din urmă ne-a adus mai aproape unii de alţii.

În numele familiei, mi-am asumat sarcina republicării şi am fost atras într-un proces care m-a învăţat multe despre rolul pe care l-a jucat trecutul tatei în viaţa mea, ajutându-mă în cele din urmă să rup „blestemul“ Auschwitzului. În esenţă, a fost o comemorare care avea să dureze mai bine de un an întreg.

Tata a fost în multe privinţe lumina mea călăuzitoare. Cu doar câteva cuvinte sau cu o singură remarcă, mă putea ajuta să-mi adun gândurile. Uneori spunea deodată ceva despre război, adeseori fără ca eu să-l fi întrebat, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară iertare pentru trecutul lui şi pentru frica aceea care-l înconjura, împovărându-ne şi pe noi.

„Oricât de neplăcută e o istorie, e mai bine să le spui copiilor adevărul. Pentru că ei se pricep foarte bine să-şi dea seama când nu spui adevărul, şi lucrurile îngrozitoare pe care şi le imaginează atunci le fac mult mai mult rău.“ Eram în drum spre Centrul de Conferinţe din Amsterdam, unde avea loc o comemorare a eliberării Auschwitzului. Tata mergea alături de mine cu mâinile la spate şi privind în depărtare, cum făcea adesea când vorbea cu mine. Ca şi cum nu m-ar fi putut privi în faţă atunci când vorbea despre trecut şi despre război.

Ceremonia de comemorare mi s-a părut îngrozitoare. Tristeţea şi incapacitatea de a jeli erau omniprezente. Era ca şi cum supravieţuitorii de la Auschwitz ar fi format o nouă familie, un surogat pentru cei pe care i-au pierdut. Ca în orice familie, şi aici erau tensiuni şi acuzaţii. Dar mai intense, mărite de trauma comună. Tata cunoştea aproape pe toată lumea, dar nu toată lumea se bucura să-l vadă.

Prietenii fostei sale soţii, Friedel, de pildă. Tata a cunoscut-o pe Friedel în lagărul de la Westerbork şi s-a căsătorit cu ea acolo, dar relaţia lor s-a rupt după război. Pentru că mai târziu tata s-a căsătorit cu o femeie care nu era evreică, o goi, unii vedeau în el un trădător al iudaismului.

Sau familiile oamenilor pe care tata nu i-a putut proteja de deportarea fatală de la Westerbork, unde lucrase ca medic, poziţie care-i permitea să-i declare uneori pe oameni „netransportabili“ din motive de boală.

Emoţiile şi reproşurile nerostite au făcut comemorarea epuizantă pentru tata şi era foarte tulburat pe drumul de întoarcere acasă. Când am ajuns, s-a retras în el, rămânând în această stare zile în şir.

Şi de fapt toate comemorările pe care mi le amintesc din tinereţea mea erau la fel de oribile. Incapacitatea tatei de a se împăca cu suferinţa ducea adesea la o anxietate intensă şi la atacuri de panică în zilele premergătoare unei comemorări. La adunările respective stăteam mereu cu ochii pe el. Se descurca? Putea să reziste, sau era gata să intre în panică?

Chiar şi acum încerc să evit cât pot de mult comemorările. Le simt apăsătoare şi forţate şi prefer să mă gândesc la aceste lucruri din trecut când vreau eu, în felul meu. Dar în fiecare an sunt din nou cuprins de îndoială; n-ar trebui să fiu prezent pentru a-mi arăta respectul faţă de toţi oamenii aceia care au suferit, s-au luptat ori au murit? Mi se pare foarte greu şi aproape întotdeauna le ratez. Ultima dată când am participat la o comemorare în Piaţa Dam a fost cu câţiva ani în urmă, când un bărbat a creat panică ţipând în tot timpul celor două minute de reculegere. M-am bucurat de întrerupere şi de confuzia care a urmat, găsind în ele o ocazie de a părăsi neobservat adunarea. Dar şi atunci am fost copleşit de îndoială. Mă simţeam vinovat pentru acel sentiment de uşurare şi am hotărât că, orice-ar fi, nu mă voi mai aventura la o comemorare în următorii ani. Până când republicarea cărţii tatei m-a forţat să-mi înfrunt şi această frică.

Foto: Eddy de Wind, în studenţie

Imensa valoare a poveştii tatălui meu a fost universal recunoscută. Datorită colaborării cu un agent literar, cartea a apărut acum în întreaga lume, în peste treizeci de limbi. Înainte să mă dezmeticesc bine, acceptasem să vizitez un mare număr de ţări pentru  a asista la prezentări şi am continuat să primesc noi şi noi solicitări de la jurnalişti dornici să mă însoţească la Auschwitz. Ideea mă speria, dar simţeam că asta e şansa mea de a face paşi importanţi în propriul meu proces de a scăpa de anxietatea pe care mi-o stârnea simpla pronunţare a cuvântului Auschwitz, şi am consimţit.

Ca să mă pregătesc pentru călătoria cu un grup mare de jurnalişti internaţionali, am hotărât să merg la Auschwitz cu partenera mea, Stefanie, pentru o tatonare preliminară. De-a lungul anilor, lagărul luase în mintea mea proporţii apocaliptice, mitice. Luni întregi m-am gândit cu groază la călătorie, dar odată planificată şi cu rezervările făcute, m-am resemnat. Anxietatea mi s-a potolit şi, în mod ciudat, am început să anticipez cu nerăbdare întâlnirea mea cu acest loc atât de important pentru mine.

Toate semnele erau favorabile, vremea era superbă şi ghidul care ne-a preluat a avut grijă să-mi ţină gândurile captive în prezent vorbind neîntrerupt tot drumul despre problemele lui în căsnicie. Când i-a telefonat soţia lui, în timp ce el gonea pe şoseaua bătută de vânt, a fost copleşit de emoţii. În timp ce urla în telefon, a fost gata să intre într-un şanţ, reuşind doar în ultima clipă să repună maşina pe asfalt. „Au murit în drum spre Auschwitz“, i-am spus eu râzând lui Stefanie. Tonul era dat. Nu mai era loc de contemplare şi anticipare neliniştită.

Auschwitzul în sine nu era chiar atât de rău, şi totodată era mai rău decât mă aşteptasem. Nu era locul coşmarurilor mele. Lagărul era minunat luminat de soare şi mai „ordonat“ decât îmi imaginasem, cu barăci frumoase de cărămidă şi fără cadavre zăcând în zăpadă şi noroi. Dar Auschwitz este, mai presus de orice, gol, un muzeu mort în care e greu să-ţi imaginezi lucrurile cumplite care s-au petrecut aici.

În barăci, diferite state au creat pavilioane ale Holocaustului din propriile ţări. Toate expoziţiile sunt despre moarte şi distrugere. Nu am putut găsi nimic despre locul în care ne aflam, despre „viaţa“ din Auschwitz, cum funcţiona lagărul, selecţiile zilnice, înfometarea, sclavia... Ce însemna să fii prizonier acolo.

În timp ce ne plimbam prin lagăr, am înţeles că semnificaţia cea mai mare a cărţii tatălui meu e că îţi oferă ocazia să vizitezi „cu adevărat“ Auschwitzul. Mai mult decât o vizită prin lagărul ca atare, ea te călăuzeşte prin durerea, frica, arbitrarul şi sadismul locului. Dar şi prin solidaritatea şi speranţa care i-au făcut pe deţinuţi să reziste.

Vizita a avut un efect eliberator. Poate că sună ciudat, dar a fost ca şi cum călătoria a „umanizat“ Auschwitzul pentru mine. Era o victorie să pot să merg prin el fără o frică intensă. Tatăl meu supravieţuise lagărului, lucrase acolo ca medic luni de zile după ce acesta fusese eliberat şi îşi scrisese cartea acolo. Mai mult ca oricând, mă simţeam incredibil de mândru de el.

La Auschwitz am petrecut două zile cu o echipă de filmare de la NOS, care produce ştirile Dutch TV. Făceau un documentar despre vizita mea în lagăr, care avea să fie difuzat în seara aniversării a 75 de ani de la eliberarea lagărului. În Olanda, NOS mă invitase să particip la comemorarea Auschwitz din Parcul Wertheim din Amsterdam, ca să mă poată filma „live“ pentru reclama la emisiunea specială din ziua aceea. Merg în parcul acela din când în când să vizitez monumentul Auschwitz al artistului olandez Jan Wolkers. Mă văd reflectat în această operă de artă: oglinzile sparte care exprimă faptul că cerul nu va mai putea fi niciodată întreg după Auschwitz. Mă mişcă şi mă alină, îmi dă un sentiment de acceptare. După experienţa călătoriilor mele în străinătate şi a vizitării lagărului, nădăjduiam să fiu în stare să iau acest sentiment cu mine la comemorare. Destul de emoţionat, dar plin de speranţă, mi-am ocupat locul în mulţime împreună cu Stefanie. Oamenii din jurul meu se salutau; eu nu cunoşteam pe nimeni. Chiar înainte să înceapă partea oficială, cameramanul de la NOS m-a filmat stând acolo. „Avem alături de noi un oaspete important“, a persoana de lângă mine. Cu puţin înainte salutase o serie de alţi vizitatori, ca un om oarecare din mulţime.

În discursul său, primul-ministru Rutte a cerut iertare în numele guvernului pentru „acţiunile guvernului de la vremea aceea“. Mintea a început să-mi galopeze. Evreii şi celelalte victime ale persecuţiilor fuseseră într-adevăr tratate scandalos de autorităţile olandeze. Nu numai în timpul războiului, ci şi după revenirea din lagăre. Mi se părea greu de imaginat că nimeni nu ceruse iertare mai devreme. Dar gândurile mele s-au îndreptat şi spre momentul în care Rutte le spusese „

căraţi-vă“ unor cetăţeni turco-olandezi care se născuseră aici, în Olanda, şi spre lipsa de solidaritate faţă de uigurii atât de persecutaţi în China.

În jur am auzit însă murmure de aprobare; părea că sunt singurul suferind de agonia îndoielii. Rareori m-am simţit mai nelalocul meu şi mai nefericit decât în momentul acela. Era ca şi cum n-aş fi avut ce căuta acolo şi am fost uşurat când am putut în sfârşit să plecăm din parc. Dar mă simţeam totodată pustiu şi trist.

Aversiunea mea faţă de comemorări s-a dovedit a fi o muchie tăioasă, persistentă a traumei suferite în copilărie, o muchie pe care n-o pot şlefui. Dar e mai mult decât atât. Pentru mine, comemorarea nu e ceva ce fac o dată pe an – două minute de tăcere şi gata, mi-am făcut datoria. E un proces continuu, o responsabilitate pe care o simt ca pe o consecinţă a ceea ce i s-a întâmplat familiei mele. „Comemorarea are sens numai dacă te face să gândeşti şi dacă apoi continui să acţionezi pe baza acestor gânduri“, mi-a spus tata. Viaţa lui a fost un exemplu magnific. Nu numai prin cartea pe care a scris-o, ci şi prin munca, gândurile şi faptele lui, prin care a încercat să-i încurajeze pe alţii nu doar să privească în urmă şi să comemoreze, ci şi să gândească şi să acţioneze. Ca psihiatru, el şi-a folosit experienţa din război pentru a trata pacienţi grav traumatizaţi, şi a demonstrat şi în alte domenii cât de bine a învăţat lecţiile războiului. La scurt timp după război a început să viziteze şcoli, inclusiv în Germania, pentru a le povesti tinerilor despre experienţele lui şi a discuta în ce fel se poate preveni ca astfel de tragedii să se repete în viitor. Nu mi s-a părut niciodată o coincidenţă că ultimul lui interviu, publicat abia după moartea sa, a fost pentru revista organizaţiei Amnesty International, care exemplifică în cea mai mare măsură ţelul pe care tatăl meu îl considera atât de important, apărarea drepturilor omului în întreaga lume.

Încă nu mi-am învins aversiunea faţă de comemorări, dar un an plin de ele mi-a adus multe lucruri. Inclusiv poveşti frumoase, pline de alinare. O întâlnire pe care o preţuiesc în mod deosebit a avut loc la Budapesta. Auschwitz, ultima staţie era prezentată în cadrul unui eveniment oficial într-o clădire clasică, inimaginabil de frumoasă din centrul oraşului. Publicul, de la miniştri la supravieţuitori ai Auschwitzului, a ascultat o serie de discursuri, muzică şi un interviu cu mine despre carte. Le-am mulţumit supravieţuitorilor pentru prezenţă şi le-am spus cât de recunoscător eram că veniseră.

Povestea evreilor unguri de la Auschwitz e neînchipuit de crudă şi de dureroasă. În ultima vară dinainte de eliberarea lagărului ei au fost deportaţi în masă acolo. Sute de mii au fost gazaţi şi doar câteva mii au supravieţuit acelui infern.

Foto: 1943, de la căsătoria lui Eddy cu Friedel, înainte de deportarea la Auschwitz

Am rememorat un moment când eram în maşină cu tata. O altă ocazie când nu trebuia să se uite la mine şi putea să vorbească cu el însuşi, privind drept în faţă. Aveam şaisprezece ani şi încercam cu grijă, treptat, să scap de sub apăsarea cruntă a Auschwitzului. Cu siguranţă nu se poate să fi fost un întuneric continuu. Trebuie să fi fost şi nişte sclipiri de omenie.

– A supravieţuit cineva vreodată camerelor de gazare?

Am pus această întrebare timid, temându-mă de răspuns. După ce s-a uitat drept înainte o vreme, tata a răspuns:

– A fost un grup de copii maghiari care au ieşit vii din camera de gazare.

Aşadar, era adevărat. Nu a fost numai întuneric, există întotdeauna speranţă. Am simţit o uşurare imensă.

– Pe urmă au fost arşi de vii.

Mi se învârtea capul. Se pare că nu era doar un infern, se putea şi mai rău.

După ce programul oficial de la Budapesta s-a încheiat, stăteam oarecum retras lângă bufet. O femeie foarte bătrână a venit la mine, sprijinită de una mai tânără. Cea din urmă m-a întrebat dacă am un minut. Mi-a spus că femeia mai în vârstă era mătuşa ei şi că voia să-mi spună ceva. Ea avea să-mi traducă.

– Am fost transportată la Auschwitz la sfârşitul verii lui 1944. Am fost duşi imediat la camerele de gazare. Când uşile s-au închis am fost toţi îngroziţi, dar după câteva minute, ele s-au deschis din nou. Am fost duşi înapoi în lagăr.

Eram uluit.

– Aşadar, aţi supravieţuit camerei de gazare?

– Da, s-a întâmplat ceva şi am fost cruţaţi.

Din nou mi se învârtea capul. Prin urmare, era adevărat. Confuzia şi uşurarea se luptau în mine pentru supremaţie. Neştiind ce să mai spun, am luat mâinile bătrânei, le-am sărutat şi i-am mulţumit pentru povestea ei.

Ori de câte ori mă gândesc la momentul acela sunt copleşit de emoţie. Nu ştiu cine e femeia aceea. N-o cunosc, dar în sinea mea am ajuns s-o iubesc. Povestea ei mă încurajează şi mă face să-mi dau seama că comemorarea suferinţei nu e de ajuns. Mai mult decât orice altceva, trebuie să privim spre viitor cu speranţă”.