Interviu-eveniment cu fostul director de la „Europa Liberă“. Ce a însemnat pentru postul de radio de la Munchen numirea lui Gorbaciov la Kremlin

Interviu-eveniment cu fostul director de la „Europa Liberă“. Ce a însemnat pentru postul de radio de la Munchen numirea lui Gorbaciov la Kremlin

Preotul Calciu, Nicolae Stroescu Stînişoară si soţia, într-o imagine din 1988. FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Serialul „Misterele Revoluţiei” continuă, doar pe www.adevarul.ro, cu un interviu-fluviu cu Nicolae Stroescu Stînişoară, gazetarul, eseistul, membru al Uniunii Scriitorilor, care era director la departamentului românesc de la „Europa Liberă” în decembrie 1989.

Ştiri pe aceeaşi temă

În urmă cu un an, i-am pus lui Nicolae Stroescu Stînişoară mai bine de douăzeci de întrebări. I le-am trimis prin e-mail, domnul Stroescu Stînişoară fiind stabilit la München. Am convenit că, dată fiind lungimea fiecăruia dintre răspunsuri, acestea să apară pe site-ul ziarului, câte unul în fiecare săptămână, începând de azi. De-acum înainte, pentru multe săptămâni, veţi găsi, aşadar, aici, răspunsurile fostului director de „Europa Liberă”. Doar intertitlurile aparţin redacţiei.

 

„Adevărul”: Ce a însemnat pentru „Europa Liberă” numirea lui Mihail Gorbaciov la Kremlin?

Nicolae Stroescu Stînişoară: Nu numai pentru „Europa Liberă”, ci şi pentru întreaga situaţie internaţională şi soarta finală a deceniilor de război rece – chiar şi atunci când se numea coexistenţă paşnică – dar mai ales pentru popoarele din Răsăritul Europei către care îşi îndreptase undele şi mesajul această Staţie de radio, accederea la putere a lui Mihail Gorbaciov a avut ca urmare o accelerare a istoriei cu totul surprinzătoare pentru sceptica isteţime a sovietologilor şi extrem de provocatoare pentru rutina cancelariilor dipolmatice.

Noi la „Europa Liberă”, urmărind mai de mult, pas cu pas, mersul iniţiativelor şi curentelor înnoitoare din ţările Europei centrale şi răsăritene precum şi luări de poziţie cu totul memorabile din însăşi Uniunea Sovietică, cu atenţia şi imaginaţia acaparate mai degrabă de istoria trăită decît de decantările, ipotezele şi calculele teoretice, nu am resimţit mai puţin şocul noului, dar ajutaţi cât de cât de receptarea semnalelor premergătoare  şi având în vedere rădăcinile noastre şi credinţele nesecabile, am putut intra mai nemijlocit în consonanţă cu acesta.

Neuitînd că însuşi caracterul complex al realităţii impune pluralitatea atitudinilor şi unghiurilor de abordare a ei, ceea ce se reflectă şi în variabilitatea pronosticurilor, vreau să ilustrez cele spuse mai înainte printr-o exemplificare concretă redând din ceea ce îmi însemnasem pe viu atunci şi am publicat mai târziu în cărţile mele. Mai întâi o însemnare, din 13 ianuarie 1983, despre conferinţa ţinută de directorul Europei Libere, James F.Brown, englez, doctor în istorie, director general al „Europei Libere”, la îndemnul călduros al căruia am devenit angajat permanent al „Europei Libere”, una dintre întîlnirile cele mai luminoase pe care le-am avut în occident. Titlul conferinţei era: „Prezentul şi viitorul Europei Libere”. În introducere, James Brown a arătat, atunci, în ianuarie 1983, că deceniul precedent se împărţise în două faze. Între 1970-1975, Uniunea Sovietică, după ce a înăbuşit „Primăvara de la Praga”, a fost preocupată de un fel de stabilizare prin relativă prosperitate economică în Europa centrală şi răsăriteană. Se născuse treptat la Kremlin sentimentul unei iluzorii linişti în această zonă care şi aşa devenise, prin progresul sistemelor de rachetă, mai puţin importantă din punct de vedere strategic. Depresiunea economică mondială a avut efecte drastice în special în Europa răsăriteană, tocmai fiindcă, doar cu mica excepţie maghiară, tendinţele şi încercările de reformă a sistemului fuseseră încă odată paralizate cu sprijinul sovieticilor în faza precedentă.

Pe ce se poate întemeia speranţa?

Apogeul, deocamdată din nou frînat, dar nicidecum rezolvat, l-a constituit „revoluţia” (termen întrebuinţat de J.Brown) Sindicatului Liber polonez. Brown era de părere că în doi-trei ani Polonia va trăi noi mişcări revendicative imprevizibile în momentul de faţă. Dealtfel, spunea el atunci, în 1983, în întreaga Europă de răsărit va continua eroziunea sistemului, combinată cu dispute de ordin naţional, naţionalismul fiind unul din rezultatele cele mai palpabile şi viguroase ale impunerii de către Uniunea Sovietică, în spaţiul est-european, a aşa-zisului internaţionalism proletar. Impasul şi eşecurile endemice vor continua până la greu de prevăzuta schimbare de mentalităţi a celor de la Kremlin când ei ar trage în sfârşit concluziile  faptului că ţările-satelit sunt mai mult un balast sau chiar un pericol pentru ei şi ar aborda decolonizarea. Pe ce se putea întemeia speranţa? Potrivit lui James Brown: pe anumite forme de treptată conlucrare între elemente din sânul establishmentului şi elementele din afara lui. Deasemenea pe ceea ce a numit el „neprevăzutul”, iar eu îmi încheiam însemnarea că „aş numi ingeniozitatea şi generozitatea realităţii înseşi şi a sâmburelui de transcendenţă ascunsă în ea”. (N.Stroescu Stînişoară, „În Zodia Exilului – Întrezăriri, Bucureşti, 1998, pag. 275 ).

Producţia şi productivitatea

La două luni distanţă, tot în sala noastră de conferinţe, am asistat la expunerea a trei sovietologi americani (prof. Byrnes, istorie şi cultură a popoarelor slave, prof. Campbell, economist şi dr. Jordan, probleme de strategie). Ei participaseră timp de doi ani la o vastă cercetare şi comunicare interdisciplinară în Statele Unite cu scopul unei evaluări generale a politicii şi evoluţiei interne sovietice. Concluziile erau conţinute într-o carte de 4-500 de pagini. Uniunea Sovietică era privită ca o mare putere viabilă, bogată în resurse naturale şi cu o poziţie strategică favorabilă. Considerau că ultimile două decenii înregistraseră o creştere a economiei şi a nivelului de trai, precum şi a puterii militare. Elita statului sovietic, spuneau ei, cadrele de partid, armată şi KGB-ul cred în însemnătatea primordială a forţei militare. Dar conducerea sovietică calculează rece profitul şi pierderea oricărei acţiuni, aşa că nu se va angaja într-o confruntare directă militară cu Occidentul. În economie, fenomenul principal constă în faptul că producţia a crescut tot timpul, dar nu şi productivitatea. Aceasta din urmă este înlocuită prin investiţii enorme. Pe plan psihologic şi moral se remarcă o generală lipsă de morală civică. În general, guvernul evoluează într-o direcţie, iar mentalitatea şi aspiraţiile populaţiei în alta. Problema naţionalităţilor era în creştere, spuneau sovietologii, dar, după părerea lor, indiferent de zguduirile locale, pînă la urmă controlabile („manageable”).

Trebue spus că la ora aceea cercetătorii francezi erau de altă părere. Se aşteptau la o explozie în zona musulmană a Uniunii Sovietice.
 

„Apa trece, pietrele rămân”

Privite retrospectiv, gradul de valabilitate al analizei istorice şi a prognozei lui J.Brown se detaşează net de cel al sovietologilor şi cercetătorilor citaţi mai sus, care, la rîndul lor, reprezentau opinia cvasi generală a specialiştilor – adică, de fapt, convingerea funcţionabilităţii şi viabilităţii pe termen lung a sistemului sovietic, teză menţinută cu brio pînă cînd faptele au spulberat-o atît de spectaculos. Faţă de acei specialişti şi competenţi în materie, consider că J.Brown avea în plus modalitatea unei cunoaşteri prin acţiune şi prin intercomunicare, în cadrul marelui laborator etnocultural care a fost Radio „Europa Liberă” şi Radio ”Libertatea” de la München, cu exponenţi ai naţionalităţilor şi societăţilor din Uninea Sovietică şi ţările Europei Răsăritene abandonate dominaţiei Kremlinului după cel de al doilea război mondial. Pentru o personalitate de înzestrarea sufleteasă şi pregătirea lui J.Brown experienţa nu numai că ascuţise percepţia dar generase o mare capacitate de empatie.

Se poate spune că el şi-a pus pecetea nu numai pe metodologia şi stilul cultural-politic al Europei Libere ci, pornind de la acele premise, a inaugurat o concordie a identităţilor sub semnul voinţei comune de redobîndire a libertăţii Europei Răsăritene. Mi-aduc aminte că odată m-a chemat la telefon spunîndu-mi că tocmai încheie o cartea pe care urma să o publice despre popoarele Europei Răsăritene şi rugîndu-mă să-i dau un motto pentru capitolul despre români. Am cerut cîteva minute de gîndire şi pe urmă i-am dictat tradus în englezeşte proverbul: „Apa trece, pietrele rămîn”. I s-a părut foarte potrivit şi l-a introdus în cartea respectivă.

De unde a venit glasnostul

În ceea ce priveşte evoluţia din Uniunea Sovietică, cred că noi la „Europa Liberă” ne-am bucurat, în comparaţie cu alte formaţii de presă scrisă şi vorbită, de o informaţie extrem de diversificată şi bogată datorită în special Postului de Radio asociat, Radio „Libertatea”, ale cărui departamente şi secţii de cercetare ne furnizau oră de oră ştiri, analize, referate, abundente traduceri în limba engleză din samizdatul din ce în ce mai numeros. Dar tot dinspre colegii de la Radio „Libertatea” ne parvenea şi comentariul incitant dar lucid, neeludînd momente de critică, în aşa fel încît entuziasmul nostru real faţă de glasnost şi perestroica nu era unul din afară, ci unul dinăuntru.

În editorialul săptămînal, rostit la microfon, în 30 mai 1987, scriam: „În orice caz, glasnostul însuşi este după părerea mea departe de a fi un produs pur sovietic sau rusesc. Ziarul Sovietskaia Rossia, din 6 martie, observa că Uniunea Sovietică, în această perioadă de schimbări, ar trebui să înveţe multe de la aliaţii ei comunişti.Un scriitor din Germania răsăriteană, întrebat de televiziunea vest-germană dacă RDG-ul are de învăţat de la Uniunea Sovietică, a răspuns că ambele părţi au de învăţat una de la alta. Cred că apariţia glasnostului în Uniunea Sovietică este cel puţi în oarecare măsură şi ecoul tîrziu al mişcărilor de emancipare şi liberalizare încercate de popoarele din Răsăritul Europei în diferite etape. Moscova le-a combătut succesiv, dar ele au constituit nu mai puţin un bombardament de idei noi chiar şi pentru conştiinţa unora de la Kremlin. Pe de altă parte, ideile de bază ale glasnostului ţin de însăşi moştenirea umanistă europeană.

Cît priveşte Ţara noastră, atunci cînd P.C.R. întreprindea cotitura din aprilie 1964, în direcţia unei emancipări de tutela sovietică, atît elitele culturale, cît şi marea masă a poporului au sprijinit noua linie pentru că o înţelegeau ca un preludiu la înnoiri şi transparenţe asemănătoare cu unele din cele proclamate acum de Gorbaciov în faţa unui auditoriu bucureştean destul de mohorît.”. (N.Stroescu-Stînişoară, „La Răscruce”, Bucureşti, 1996). Era vorba de vizita, pentru Nicolae Ceauşescu fatidică, făcută cu puţin în urmă de Gorbaciov în România.

Reagan vede pericolul

Prezenţa la Kremlin, iniţierea, ascensiunea şi apoi zenitul istoric al lui Gorbaciov, toate acestea nu şi-ar fi putut nicăieri găsi o atenţie şi un ecou medial mai constant şi mai puternic decît în emisiunile Europei Libere, dar în acelaşi timp, pînă la urmă, nu-şi pot dezvălui proporţiile şi sensul fără existenţa, orbita politică şi contribuţia liderului celeilalte mari puteri, acela care a fost preşedintele Ronald Reagen, cei doi care au inaugurat  un inedit mod de întîlnire între cele două Mari Puteri ale războiului rece.

Mi-amintesc cum, în acea perioadă, aflîndu-mă încă la birou către sfîrşitul programului de lucru, secretara directorului de atunci al Postului de Radio „Europa Liberă”, George Urban (n.r.  - scriitor maghiar, director la „Europa Liberă” în anii `80) , mi-a comunicat că sunt invitat la o scurtă convorbire de grup restrîns cu acesta. Era o convocare inopinată, căci la şedinţa uzuală, de dimineaţă, a managementului american cu reprezentanţii departamentelor naţionale, ne luasem rămas bun pentru ziua următoare, iar de faţă fusese numai directorul american adjunct. Întîlnirea dorită a avut loc într-o încăpere mai intimă de la parter, iar numărul participanţilor nu a depăşit 6-7 persoane. George Urban a început prin a ne spune că, tocmai sosit dintr-o călătorie în Statele Unite, vrea să ne împărtăşească ceva dintr-o convorbire neoficială cu preşedintele Reagan, la care a participat împreună cu un cerc de apropiaţi ai acestuia, în care preşedintele Reagen le-a spus: „Imediat după ce am luat funcţia în primire am cerut să mi se prezinte un rezumat asupra situaţiei noastre militare şi raportul de forţe cu Uniunea Sovietică, aşa cum le moşteneam de la preşedintele Jimmy Carter. Şi cînd am parcurs raportul m-am luat cu mîinile de păr. Antecesorul meu nu se preocupase de aspectul militar şi al armamentelor, rezultatul fiind că între timp superioritatea noastră se apropia de egalitate de forţe cu Uniunea Sovietică, cu pericolul de a fi în curînd depăşiţi. Am decis imediat să restabilim cît mai curînd o netă superioritate de forţe, prin concentrarea asupra producţiei de arme strategice, suspendînd pe timp de un an orice tentative de parţială dezarmare reciprocă precum şi tatonările diplomatice în vederea unor soluţii de pace. La acestea vom prucede abia când ne-am asigurat şansele de reuşită de pe poziţii de forţă.”.                                                                   

  George Urban avea alura unui dârz dar impecabil gentleman şi în orice caz nicidecum flegmatic în privinţa criminalităţii represive şi a cultului înjositor al non-libertăţii practicat de puterea sovieto-comunistă şi, cum era de aşteptat, fusese foarte încântat să poată auzi cu viu grai de la preşedintele american, că în sfârşit va lua, bine înarmat, deci la momentul potrivit, taurul de coarne. Era o confirmare a doctrinei sale personale care, de altfel, îi inspira şi misiunea la „Europa Liberă” şi George Urban vrusese să ne împărtăşească acest puternic motiv de încredere. Ne-a rugat însă – desigur având în vedere o anumită confidenţialitate cuventită unei conversaţii neoficiale cu preşedintele american – să nu comunicăm colegilor noştri ceea ce ne împărtăşise.

Călare pe rachetă

Mi-amintesc cum în acel an de esenţială pauză diplomatică din partea preşedintelui american şi în schimb de aducere la nivelul necesar a balanţei de forţe, o serie de ziare şi reviste vest-germane, în frunte cu săptămînalul „Der Spiegel”, publicau articole de fond foarte critice şi pe copertă sau prima pagină caricaturi cu Ronald Reagan călărind pe rachete zburătoare, sau cu mimică şi gesturi ameninţătoare. Asemenea reacţii nu întîlneai numai în presa germană.  

 

Cine este Nicolae Stroescu Stînişoară
S-a născut la 1 noiembrie 1925, la Târgu Jiu.
Este gazetar şi memorialist.
A absolvit Liceul “Carol I” din Craiova şi a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care a terminat-o în 1947. 
În 1946 s-a implicat în activitatea tineretului din Partidul Naţional Ţărănesc, în judeţul Vâlcea.
Până în 1964, la decretul de eliberare a “deţinuţilor politici” a trăit în “clandestinitate”, fiind în permanenţă urmărit de Securitate.
S-a predat  Procuraturii Militare din Bucureşti în septembrie 1964, fiind ţinut în anchetă câteva luni.
La punerea în libertate i s-a fixat domiciliu obligatoriu în provincie, până în 1966, măsură la care el nu s-a supus.
În 1969 a emigrat în RFG, căsătorit fiind cu o femeie de etnie germană, născută în Bucovina românească şi care a trăit în România pînă în octombrie 1963. Se stabileşte la München.
Din 1972 devine colaborator permanent la „Europa liberă”. În 1978 este angajat redactor la „Europa liberă” şi realizează emisiunea „Lumea creştină”.
În 1980 este numit director asistent.
În 1983 obţine titlul de doctor în filosofie la Universitatea din München.
În 1988 a fost numit director interimar şi apoi a fost definivitat director la Departamentul Românesc de la „Europa Liberă”, funcţie în care îl prind şi evenimentele din decembrie 1989. Funcţie care a încetat în 1994, odată cu mutarea postului de radio la Praga.
După 1990 se dedică volumelor de publicistică şi de memorialistică, precum şi paginilor de jurnal spiritual. Publică „Pe urmele revoluţiei”, „Întrezăriri – În Zodia Exilului”, „La răscruce. Gânduri spuse la Radio Europa Liberă şi în `Jurnalul literar`”, “Vremea încercuirii”, din care au apărut, până acum, volumele “Urmărirea şi Ancheta”, „Întrezăriri – Itinerarii Istorice şi Metaistorice” (vol.I şi II).
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: