INTERVIU Ernest Latham, istoric şi diplomat: „Ce le spun americanilor despre România? «Mioriţa», «Meşterul Manole», «Luceafărul»“

Ernest Latham, fost ataşat cultural al SUA la Bucureşti, vorbeşte despre experienţa sa în România şi despre cel mai recent volum al său, publicat la editura Vremea, „J. Breckinridge Bayne, un doctor american pe frontul românesc, 1916-1919“

Înainte de ’89, a fost trimis de Departamentul de Stat american în Beirut şi apoi în Liban, chiar în timpul războiului de şase zile. A fost apoi în Arabia Saudită, în Austria, Cipru, în timpul războiului cu Turcia, în Germania şi în Grecia. Între 1983 şi 1987, a lucrat în Ambasada SUA la Bucureşti. După ’89, a rămas în lumea academică şi i-a pregătit pe conaţionalii care urmau să fie trimişi de SUA în România şi în Republica Moldova. I-a plăcut lui această ţară, care i-a devenit, cum se spune, „country of choice“. Anul trecut, a găsit, printre eroii noştri, şi un nume de american. I-a scris povestea şi a publicat-o la editura Vremea. Eroul se numeşte J. Breckinridge Bayne. Autorul e Ernest Latham.

„Weekend Adevărul“: Domnule Latham, dumneavoastră aţi fost un spion american în România?
Ernest Latham: Răspunsul meu e nu. Dar, orice-aş fi fost, răspunsul meu ar fi acelaşi.

Aţi fost ataşat cultural la Bucureşti în perioada 1983-1987. Ce făceaţi, de fapt?
Eram responsabil de activităţile culturale şi de schimburile academice şi educaţionale dintre Statele Unite şi România. Eu am venit prima oară în România în 1979, în luna de miere, şi apoi m-am întors pentru puţin timp în 1980. Din 1983, am rămas aici în serviciul diplomatic american, în epoca voastră de aur. Ei bine, asta m-a învăţat foarte multe lucruri despre România. Misiunea mea a fost doar pentru doi ani. Şi, în timp ce majoritatea foştilor mei colegi căutau metode de a-şi scurta şederea, eu am solicitat o prelungire cu un an a misiunii.

Cum aşa?
Îmi plăcea aici din mai multe motive. Trebuie să înţelegi că eram ca un copil al Războiului Rece. Am fost educat să cred că Uniunea Sovietică, în special, şi comunismul, în general, sunt inamicii stilului meu de viaţă şi ai ţării mele. Când am ajuns în România, eram, practic, în burta bestiei. Eram într-u-
nul dintre cele mai neastâmpărate state comuniste. Mă antrenasem pentru asta. Dar mai e şi un lucru personal: am crezut mereu că, dacă vreau să am succes ca ataşat cultural, trebuie să separ statul de naţiune, trebuie să am această diferenţiere în minte. Ei bine, asta nu-i uşor pentru un american. Dar, în România, exista un stat comunist pe care-l dispreţuiam, dar şi o naţiune, la care aveai acces mult mai greu. Asta a fost provocarea. Iar atunci când am început să mă apropii de cultura română, am găsit un tezaur. Ţin minte că abia venisem în România şi încercam să mă adaptez normelor sociale de aici. Vorbeam cu un oficial comunist de rang înalt, nu mai ştiu exact despre ce anume, iar eu i-am prezentat argumentul meu din perspectivă marxistă. I-am vorbit despre valoarea muncii şi despre lupta de clasă, gândindu-mă că folosesc o paradigmă pe care o înţelege. Abia am apucat să spun două propoziţii, că m-a întrerupt: „Nu mai face asta! Nu în România. Să nu uiţi niciodată, sunt mai mulţi comunişti la Sorbona decât vor fi vreodată în România“. Pesemne că şi comuniştii separau statul de naţiune, de popor. Aşa că, la finalul celor trei ani,
mi-am prelungit din nou misiunea cu un an, lucru care a surprins pe absolut toată lumea. Dar am putut să fac asta pentru că la Washington, postul n-avea deloc o reputaţie bună, aşa că nici măcar nu era competiţie.

Noi nu prea mai eram atunci prieteni cu americanii...
E adevărat că România era mai degrabă ostilă Statelor Unite, iar asta se vedea în activitatea noastră. Am înţeles că, alături de sectorul de cadre, şi programele culturale erau responsabilitatea Elenei Ceauşescu. Am motive serioase să cred că se interesa de activitatea ambasadelor străine în România şi în zona asta. Oricum, cu siguraţă, el nu o făcea, avea alte lucruri pe cap.

În ’87, v-aţi întors în SUA, unde aţi predat Studii Româneşti. Ce le spuneaţi viitorilor diplomaţi care primeau misiuni în România şi în Republica Moldova?
„Mioriţa“, „Meşterul Manole“ şi „Luceafărul“. Ca să înţelegi România, trebuie mai întâi să citeşti aceste trei opere. Asta le spuneam în primul rând. Cei mai mulţi mă întrebau despre băuturile româneşti, aşa că le descriam ţuica, vinurile şi pălinca şi le spuneam: „românii beau mai mult ca orice latin şi mai puţin ca orice slav“. Chiar şi acum, când mai merg la Institutul de Diplomaţie al Departamentului de Stat – unde, în ultima vreme, din motive evidente, vorbesc mai mult despre Republica Moldova –, tind să privesc România din perspectivă istorică. Legende, mituri, lupoaica, dacii, lungii ani de tăcere, aspecte istorice importante, dar greu de dovedit. Mă concentrez mereu pe impactul istoriei în conştiinţa românilor. Un cuvânt-cheie aici este „supravieţuire“, lucru pe care l-am înţeles foarte bine în anii ’80. 2.000 de ani de istorie au înscris în ADN-ul românilor acest cuvânt. România a fost mereu victima geografiei. A fost prea mare şi prea bogată pentru a fi ignorată, dar prea mică şi prea slabă pentru a ţine piept marilor imperii. Au fost ademeniţi de locul acesta turci, ruşi, bizantini, unguri, ca să nu mai vorbesc despre barbarii care veneau din est. În acest context, românii au făcut două lucuri: şi-au dezvoltat instinctul de supravieţuire şi au scris „Mioriţa“.

„Când elefanţii se luptă, strivite sunt furnicile“

Aţi fost la Beirut în timpul războiului de şase zile, din ’67.
Până să ajung în Orientul Mijlociu, am avut o discuţie cu unul dintre specialiştii în lumea arabă de la Institutul de Diplomaţie. Mi-a spus: „Ernest, să nu uiţi niciodată că, atunci când Allah le-a interzis vinul arabilor, i-a lăsat să se îmbete cu cuvinte“. Războiul de şase zile a venit ca un fulger din China. Îmi amintesc că se dădea la radio unul dintre discursurile interminabile ale lui Gamal Abdel Nasser, iar cei care-l ascultau parcă erau hipnotizaţi. Era un comunicator excelent, iar eu vedeam la faţa locului ceea ce-mi spusese profesorul din SUA. Până a doua zi dimineaţa eram în război. Eu aram atunci în Liban. Există o vorbă veche, când elefanţii se luptă, strivite sunt furnicile. Libanezii erau furnicile.

Aţi fost şi-n Cipru, în ’74, tot între elefanţi.
Doar că acolo nu erau furnici. Erau doi elefanţi, doi inamici istorici.

Câte limbi ştiţi?
Mai bine întrebi câte limbi am uitat!

Securistul care a comandat la Capşa pâine şi patru beri

V-aţi văzut dosarul de la CNSAS?
E enorm! Cinci volume, nu-mi amintesc exact câte mii de pagini. E, practic, un jurnal al şederii mele în România, scris de alţii. Unele note sunt de-a dreptul naive. De pildă, mă urmăreau mereu la restaurant, iar eu luam prânzul frecvent la Capşa. Ei bine, se vede că lor le convenea de minune să mă urmărească aici, pentru că asta înseamnă că şi ei trebuia să ia prânzul tot la Capşa. Se poate citi printre rânduri că se înghesuiau la astfel de misiuni. Cel mai mult mi-a plăcut securistul care şi-a comandat două rondele de pâine şi patru beri. Am văzut asta în documentele lor, pentru că trebuiau să facă decontul! Trebuie să cred că i-au dat banii înapoi, pentru că am găsit chitanţa în dosarul meu. Angajaţii Securităţii raportau, în  general, despre traseul meu. „A ieşit din ambasadă, a făcut stânga.“ Dar nu am intrat niciodată în contact cu vreunul. Am citit însă chiar şi note cu adevărat flatante. De pildă, cineva care mă cunoştea şi cu siguranţă era destul de bine plasat în ierarhie, dacă judecăm după tonul său, le-a spus: „Lăsaţi-l pe Latham în pace! Este un prieten al României, iar noi n-avem atât de mulţi prieteni încât să ne mai facem şi duşmani“. S-ar putea să fi fost unul dintre foştii ambasadori români în SUA, Silviu Brucan sau Corneliu Bogdan, cel care a murit în urma unui infarct chiar pe 2 ianuarie 1990. Nu ştiu însă cu siguranţă identitatea sa.

I-aţi cunoscut personal pe informatori? Cum a fost confruntarea?
N-a fost deloc o confruntare! Tot timpul cât am stat în România, am presupus că orice român care vorbea cu mine ar putea să fie un colaborator al Securităţii. Asta era situaţia la vremea respectivă. Existau chiar legi care îi obligau pe români să raporteze conversaţiile cu strănii. Aşa că n-am avut nicio surpriză. Şi, spre deosebire de prietenii mei din România, care refuză să-şi vadă dosarul pentru că nu vor să afle lucruri neplăcute în legătură cu apropiaţii lor, eu n-am avut teama asta. Pur şi simplu, am presupus de la început că toţi raportează. A fost interesant însă atunci când i-am spus unui fost colaborator că
i-am citit notele informative. N-a avut nicio remuşcare, doar a spus: „Nu ai citit nimic fals“. Avea dreptate. A transmis la Securitate conversaţiile noastre exact aşa cum îmi amintesc şi eu că s-au petrecut.

Păi, nu erau private?
E adevărat. Dar, când te aştepţi să se întâmple asta şi când eşti pregătit în prealabil să nu te deranjeze, nu te mai afectează. Persoana respectivă îmi este acum bun prieten. Nu ştiu cu adevărat ce impact au avut notele sale la Securitate, dar tot ce-a scris el e adevărat. N-am fost revoltat nicio clipă. M-am aşteptat mereu.

Sunteţi dumneavoastră generos.
Nici vorbă! El făcea ceea ce eu ştiam deja că face. În acele zile, eu nu aveam prieteni cu adevărat în România. Existau doar persoane faţă de care eram prietenos.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Eram în Atena în acel moment, dar Revoluţia română a fost difuzată la radio şi la televizor peste tot în lume. Era ultimul măr care cădea din copac. Când am aflat veştile, am făcut tot ce-mi stătea în putinţă ca să mă întorc în România. Voiam neapărat să văd ce se întâmplă. Numai că România îşi închisese frontierele. M-am întors în schimb în ianuarie, când mirosul de pulbere nu dispăruse de pe străzi, dar eu eram atât de fericit. Ştiam că, orice s-ar întâmpla, nu poate fi la fel de rău ca până atunci.

Tot timpul cât am stat în România, am presupus că orice român care vorbea cu mine ar putea să fie un colaborator al Securităţii. Asta era situaţia la vremea respectivă. Existau chiar legi care îi obligau pe români să raporteze conversaţiile cu strănii. Aşa că n-am avut nicio surpriză.

Poveşti americane din România ocupată de germani

La sfârşitul anului trecut, aţi publicat, la editura Vremea, volumul „J. Breckinridge Bayne, un doctor american pe frontul românesc, 1916-1919“, ediţie bilingvă, frumos. Cum l-aţi găsit pe Bayne?
L-am găsit în 1995, într-un anticariat în Marryland. Căutam cărţi despre România, iar jurnalul său era singura carte, aşa că am cumpărat-o, am citit-o şi apoi am uitat-o. Asta s-a întâmplat acum 20 de ani. Când am recitit cartea, mi-am dat însă seama că povestea lui Bayne poate fi destul de importantă: nu cred că mai există ceva similar de la un străin care a trait în România în timpul ocupaţiei germane.

Ce avem noi aici?
În afara generalităţilor folositoare pe care o astfel de carte le cuprinde, cred că ea contribuie cu o nouă perspectivă despre o perioadă interesantă din istoria românilor, Primul Război Mondial. Bayne a venit în Europa în 1916, toamna, cred că din cauza problemelor din mariajul lui în Washington DC. Soţia sa l-a părăsit la puţină vreme după plecare. Sigur, el spune că a venit pentru că, realizând importanţa evenimentelor din Europa, a vrut să fie un martor implicat. Sunt mulţi români care au ţinut jurnale în acea epocă sau care, apoi, şi-au publicat memoriile – şi mulţi dintre ei sunt reeditaţi acum. Există chiar şi câteva scrieri ale soldaţilor germani. Dar, din ce ştiu, niciun alt străin nu a mai scris despre România ocupată de gemani. Şi cred că perspectiva lui Bayne e destul de interesantă.

Păi, zice ceva diferit faţă de ce ştim noi?
Uneori, da. De pildă, el este mult mai generos cu Marghiloman (n.r. – Alexandru Marghiloman, premier în 1918) decât românii. Mulţi români credeau că Marghiloman e un colaborator, sau chiar că e un adevărat trădător. Bayne n-a crezut niciodată asta. Îl respecta mult pe Marghiloman. Pe de altă parte, în legătură cu germanii, nu cred că exisă diferenţe prea mari de opinie: soldaţii superbi, ofiţerii mândri şi chiar aroganţi. Bayne era un personaj: era în conflict constant cu ofiţerii mai tineri, însă avea relaţii bune cu cei seniori, precum von Makensen, care-l respectau pentru ajutorul acordat răniţilor germani. O preţuia foarte mult pe regina Maria, ca, de altfel, toţi cei care o întâlneau. Să fi fost în preajma reginei însemna să o placi numaidecât. Bayne o văzuse prima data în 1916, când lucra într-un spital militar, dar au colaborat mai mult în 1919, când el s-a întors cu Crucea Roşie Americană. Trebuie să vă spun că nu ştiu dacă l-a cunoscut pe regele Ferdinand. E clar că regele îl ştia, pentru că l-a decorat cu „Steaua României“ în 1918 – are semnătura lui Ferdinand! Cu toate astea, eu nu ştiu dacă s-au întâlnit vreodată. Pe Take Ionescu l-a mai cunoscut, chiar au mers împreună cu trenul. Îl ştia, normal, pe George Enescu, mai ales că el a vizitat atunci spitalele din Iaşi, de pe frontul din Oituz şi din Bucureşti. Pentru toată activitatea sa, despre care nu divulg prea mult, cred că nu-l putem vedea pe Bayne altfel decât ca pe un erou.