INTERVIU Cristian Pîrvulescu, politolog: „În anul Centenarului, politicienii au încercat să împingă România în Evul Mediu“

INTERVIU Cristian Pîrvulescu, politolog: „În anul Centenarului, politicienii au încercat să împingă România în Evul Mediu“

Cristian Pîrvulescu e de părere că anul Marii Unirii a fost sărbătorit într-un mod festivist şi foarte superficial de către clasa politică Foto: Adevărul

Politologul Cristian Pîrvulescu (53 de ani) e de părere că politicienii români au reuşit să compromită sărbătoarea de 100 de ani de la Marea Unire prin organizarea, în anul Centenarului, a Referendumului pentru familie, o campanie în opoziţie cu valorile europene.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cristian Pîrvulescu face o analiză a României la o sută de ani de la Marea Unire, iar concluziile sale nu sunt printre cele mai optimiste. În această perioadă istorică, bila albă pentru România e aderarea la Uniunea Europeană, care a adus creştere economică şi prosperitate ţării, e de părere politologul. Bila neagră e – la cine altcineva? – la politicianul român. Incapacitatea guvernanţilor de a dezvolta politici naţionale în toate domeniile şi nepăsarea lor privind interesele cetăţenilor sunt principalele cauze pentru mersul prost al lucrurilor. Ne place sau nu, viitorul mai bun al ţării depinde tot de ei şi de o Uniune Europeană stabilă şi armonioasă. Instabilitatea din sănătate? Problemele din educaţie? Tot pe politică o dăm. „Câtă vreme vor exista politicieni români care nu se gândesc la interesele naţionale, toate celelalte problemele ale ţării vor fi imposibil de rezolvat. N-avem alternativă la politică. Suntem oameni politici, în sensul lui Aristotel, şi de implicarea fiecăruia dintre noi depinde bunăstarea societăţii“, crede Pîrvulescu.

„Weekend Adevărul“: Deşi sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire, pare că suntem din ce în ce mai dezbinaţi. România e – după cum sugerează sondajele – unul dintre statele Uniunii Europene cu cel mai scăzut grad de încredere în instituţii, în partide politice, chiar şi în semeni. Există mari diferenţe între regiuni, economic şi electoral. Românii părăsesc ţara cu sutele de mii. Cum explicaţi situaţia de neunire de acum?

Cristian Pîrvulescu: Am fost şi rămânem dezbinaţi. În 1918, unirea politică a fost simplă. Chiar şi cea administrativă n-a fost o complicaţie, pe câtă vreme realizarea unei culturi unice este imposibilă. Vorbim despre culturi – altfel spus, despre credinţă, obiceiuri, comportamente politice – diferite. Vom găsi diferenţe şi particularităţi între Transilvania, Moldova şi Muntenia şi vom găsi diferenţe în interiorul acestor regiuni. Nu sunt deloc de mirare, dar câteva lucruri trebuie înţelese. În urmă cu o sută de ani, politicienii şi istoricii naţionalişti au vrut să creioneze existenţa unei naţiuni şi mulţi cred cu tărie că există o naţiune puternică, unitară, fără diferenţe. S-a ajuns într-acolo, încât, în lingvistică, spre exemplu, limba română e singura limbă care nu are dialect – are graiuri. Un cuvânt care nu există în nicio altă parte! Asta pentru a sublinia unitatea limbilor. Vorbim, evident, de o definiţie politică, elaborată în secolul al XIX-lea de lingvişti. 

Cum rămâne cu ideea că a existat un destin istoric al românilor care trebuia să se împlinească? E o viziune mai degrabă romantică?
În 1918 era teza oficială, nu doar a politicienilor, ci şi a istoricilor. Or, din punct de vedere istoric, nu există o teorie naţională şi naţionalistă. Naţionalismul e o ideologie politică pe care nu poţi să o transferi în istorie. Evident că explicăm viaţa politică, deci istoria, prin luptele de putere, prin economie, prin societate, dar nu prin ceva care nu poate fi măsurat în niciun fel – şi anume destinul naţional. „Destin.“ Nu există! Această idee este în mare măsură legată de viziunea mistică adusă din Italia de la începutul secolului al XIX-lea. Noi uităm mai multe lucruri importante referitoare la Marea Unire şi care explică ideea de unitate, diferenţele şi cum trebuie să ne uităm înapoi pentru a înţelege starea de fapt de acum.
 

Politologul cu rang de cavaler

Numele: Cristian-
Romulus Pîrvulescu
Data şi locul naşterii: 
9 ianuarie 1965, Ploieşti
ν Studiile şi cariera:
- În 1989, a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
- În perioada 1992-1995, 
a devenit asitent universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Asministrative, devenind, ulterior, lector, conferenţiar universitar şi prodecan. Din 2005, este decan al facultăţii.
- În perioada 1999 – 2003, a fost preşedinte al Asociaţiei „Pro Democraţia“.
- Între 2002 şi 2013, a fost coordonator, ca preşedinte APD, al Forumului Constituţional, dezbatere publică ce a vizat implicarea societăţii civile în procesul de revizuire a Constituţiei.
- A participat la numeroase seminarii și conferințe în țară și în străinătate
- A fost distins, în 2000, cu Ordinul Pentru Merit în rang de Cavaler.
Locuieşte în: Bucureşti

Mai precis, ce „uităm“ referitor la Marea Unire din 1918?
România, în 1919, era divizată între o zonă puternic dezvoltată economic – Transilvania – şi Vechiul Regat. La 1 decembrie, am sărbătorit o sută de ani de la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât Marea Unire, fără să citim cu atenţie proclamaţia de la Alba Iulia, care vorbeşte despre obligaţia pe care România şi-o ia pentru a construi un stat federal. Un stat în care minorităţile să-şi dezvolte plenar autonomia culturală şi nu numai. E un motiv pentru care mulţi, astăzi, neglijează acest element al proclamaţiei. În plus, România şi-a început aventura modernă sub denumirea de Principatele Unite – principate care aveau guverne separate. Era, deci, vorba de o întreagă viziune confederativă, ocultată de o puternică ideologie naţionalistă, care a plecat de la premisa că statul federal nu poate permite dezvoltarea naţiunii, deci e nevoie de un stat unitar. O ideologie preluată administrativ mai degrabă din Franţa şi care va cunoaşte apogeul în Constituţia din 1923. Nu întâmplător, partidele din Transilvania n-au susţinut acea Constituţie, pentru că ea nu realiza nici pe departe şansa istorică de a permite regiunilor să se dezvolte. Iar cel care a crezut cu tărie în rolul naţiunilor a fost preşedintele Woodrow Wilson al Statelor Unite ale Americii de la acea vreme. De altfel, Wilson e cel care a decis soarta istoriei în Primul Război Mondial şi, implicit, a României. O altă parte a istoriei profund ocultată. 
 
Rolul preşedintelui Wilson al SUA în istoria României
Deci România Mare s-a înfăptuit, într-un fel, datorită SUA. 
Dacă SUA nu ar fi intrat în Primul Război Mondial, istoria ar fi arătat altfel, inclusiv istoria României. România datorează unitatea acestei schimbări extraordinare, pentru că, altfel, România a fost înfrântă în Primul Război Mondial. Să ne amintim că România a încheiat o pace separată în Primul Război Mondial. Sunt lucruri mai puţin discutate astăzi, pentru că arată eşecul strategic al politicienilor români, care sunt de multe ori excesiv de lăudaţi astăzi. Corupţia, care este endemică în România, a făcut ca Armata să nu fie pregătită în 1916 de război şi să pierdem bătălia de la Turtucaia, care practic a făcut ca partea de sud a Vechiului Regat, Muntenia şi Dobrogea şi Oltenia, să fie ocupate de Puterile 
Centrale. 
 
Dar a urmat bătălia victoriasă de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, unde luptătorii români  au strigat „Pe aici nu se trece!“.
Stabilirea frontului la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz nu înseamnă că am avut o victorie, ci doar că, tactic, am reuşit să împiedicăm deznodământul. Între timp, situaţia din Rusia a fost atât de dramatică, încât frontul a fost de nesusţinut. Practic, politicienii români au luat în discuţie câteva variabile care 
s-au dovedit eronate şi, încă o dată, România a avut noroc. În martie, când se realizează unirea cu Basarabia, şi a doua oară, când, la sfârşitul anului, în noiembrie, se încheie armistiţiul, iar Puterile Centrale sunt înfrânte. România reintra în război şi încerca să impună, prin prezenţa armată, ceea ce negociase în 1914-1915, respectiv Transilvania. Mulţi se îndoiau că România mai avea dreptul politic, după pacea separată, la Transilvania, astfel că România a trebuit să dovedească acest lucru. Noi ştim că, dacă „Marele Război“, cum îl numesc occidentalii, s-a încheiat pe 11 noiembrie 1918, pentru români, el se încheie în august 1919, prin ocuparea Budapestei şi prin înfrângerea Ungariei bolşevizate. România a trebuit să demonstreze pe teren că merită Transilvania şi o va primi din acest motiv: unul dintre argumentele care vor conta la Paris şi mai ales la Tratatul de la Trianon, în 1920, va fi efortul militar pe care România l-a făcut în 1919. Dar mai există o altă viziune despre unirea României Mari, mai puţin discutată, pentru că nu a fost confirmată de istorici.
 
Necunoscutul şi vizionarul Aurel C. Popovici
Cum s-ar fi putut realiza Marea Unire altfel?
Există viziunea lui Aurel C. Popovici, gânditor transilvănean, care avea relaţii cu regatul, pe care-l ironiza pentru naivitatea lui I. L. Caragiale în articolele sale, dar care a fost unul dintre consilierii lui Franz Ferdinand, nefericitul prinţ moştenitor asasinat la Sarajevo în 1940. Aurel C. Popovici a scris o culegere de articole şi eseuri pe care le-a publicat în presa de la începutul secolului XX, pe care a numit-o „Statele Unite ale Austriei Mari“. De fapt, ceea ce propunea Aurel Popovici, un naţionalist român, un patriot indiscutabil – dar care cunoştea slăbiciunile guvernelor de la Bucureşti, ale Vechiului Regat– era unirea Vechiului Regat cu Transilvania în ceea ce el numea „Statele Unite ale Austriei Mari“. Privind retrospectiv, „Statele Unite ale Austriei Mari“ era un fel de proiect in nuce (n.r. – scurt şi cuprinzător) al Uniunii Europene de astăzi. Mulţi îl contestă pe Popovici pentru conservatorismul său, dar ideea în sine era una generoasă şi interesantă. Ar fi putut, deci, ca unirea românilor să se realizeze şi altfel. Pe de altă parte, ea s-a realizat aşa pentru că mersul războiului şi viziunea naţionalistă a politicienilor liberali care au condus România atunci au dus spre această direcţie confirmată de istorie: da, România a rezistat în frontierele care au fost stabilite la Paris în 1919, dar, să nu uităm că acest lucru a însemnat şi momente foarte dramatice pentru ţară, mai ales în Al Doilea Război Mondial. 
 
Revenind la ideea de la care am pornit, la o sută de ani după unire, constatăm, aşadar, că diferenţele între regiuni au rămas şi pot fi de înţeles, că vorbim despre culturi politice care au o identitate aparte. Pe de altă parte, istoricul Lucian Boia declara, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, că am ajuns, în 2018, să fim foarte duşmănoşi unii cu alţii. Din ce cauză există aceste rupturi?
Diferenţele nu sunt deloc de mirare, sunt fireşti, există peste tot în lume. Nu reprezintă un obstacol, ci, din contră, o oportunitate.  Cu condiţia să avem politicieni inteligenţi care să le înţeleagă. De aici vin toate problemele şi duşmăniile. Încercarea de a uniformiza România, în secolul XXI, e profund eronată. Pentru că orice societate naşte în mod natural clivaje. Există clivajul urban-rural, avem clivajul centru-periferie, aşa cum periferiile olteneşti şi bucovinene au propriile lor identităţi. Asta formează România. România nu este şi nu poate fi Bucureştiul cu viziunea lui, dovadă că sistemul acesta bazat pe centralizare a produs schimbări importante. Bucureştiul, care era un târg oarecare la mijlocul secolului al XIX-lea, a devenit, astăzi, cel mai important centru economic al ţării. Produce cea mai mare parte a venitului naţional brut, are o populaţie imensă şi nu are echivalent niciun alt oraş din România. Acesta e rezultatul evident al viziunii centraliste. Pe de altă parte, constatăm un lucru: deşi Bucureştiul este Capitala, este puternic economic, iată că, încetul cu încetul, începe să fie izolat. Autostrăzile îl cam ocolesc, reţelele feroviare, de asemenea, încep să-l ocolească, şi începe să-şi piardă importanţa strategică pe care o are. 
 
Bucureşti, singur eşti
Cum explicaţi acestă tendinţă de izolare a Bucureştiului?
În special după 2000, politica se face în interesul unor comunităţi locale şi viziunea aceasta de politică naţională – care ar fi trebuit să fie esenţială după 1918 – a fost abandonată. Dincolo de discursul politic centralizator şi naţionalist, în realitate, politica efectivă e multidiferenţiată, pentru că 
aşa-numiţii parlamentari sunt atât de puternici azi, încât reuşesc să deturneze politicile naţionale spre interese cât se poate de locale. Dar asta nu este nici pe de parte viziunea naţională de la 1918! Politicienii de atunci se gândeau că acele autonomii ar fi asigurat o dezvoltare armonioasă în toate zonele ţării şi ar fi împiedicat această centralizare excesivă la Bucureşti.
 

„Încă privim minoritatea maghiară ca fiind un implant nereuşit în societate“

Domnule Pîrvulescu, cum priviţi evenimentele desfăşurate până acum de instituţiile publice din România legate de Centenar? 
În cel mai festivist mod. Totul a fost tratat cu superficialitate. Ce sărbătorim? Sărbătorim Centenarul cu o încercare de a împinge România în Evul Mediu. Mă refer, aici, la organizarea Referendumului pentru familie (n.r. – pe 6-7 octombrie a avut loc referendumul de modificare a Constituţiei pentru a defini familia ca fiind uniunea dintre un bărbat şi o femeie, unde prezenţa la vot a fost de 21,10 %). Sau cu politicieni care atacă teoria evoluţiei de la tribuna Parlamentului, ceea ce mi se pare o învoluţie incredibilă. Arată că au fost nişte probleme în acest secol, dacă au ajuns astfel de politicieni să conducă România şi să încerce să o împingă într-o capcană în care – aţi văzut –  societatea românească n-a intrat. Dovadă că e mult mai matură decât politicienii actuali.

Ce a mers rău în România după Marea Unire care explică întârzierile istorice şi situaţia proastă actuală de care vorbiţi, până la urmă? 
Sigur că dictaturile pe care România le-a traversat sunt o parte din explicaţia care a dus la grave consecinţe, pentru că cei care au susţinut regimurile dictoriale nu au fost cei mai buni dintre concetăţenii noştri. Iar după Revoluţie, nu am trecut dintr-odată în altă fază. După ’90, a început o lungă tranziţie – din punctul meu de vedere încă neterminată – de democraţie. Vom vorbi despre stabilitate şi democraţie în România atunci când majoritatea concetăţenilor noştri vor avea aspiraţii democratice. Or, referendumul despre care vorbeam este cea mai bună dovadă că România nu s-a democratizat. Această acţiune ar fi trebuit să asigure unor actori religioşi şi politici supremaţia asupra României, în schimb, a fost cea mai proastă alternativă găsită pentru sărbătorirea Centenarului.

 
Festivismul naţionalist superficial
În opinia dumneavoastră, care ar fi trebuit să fie preocupările importante ale politicienilor referitoare la această aniversare în acest an? 
În orice caz, nu era nevoie de 400 de milioane de lei irosiţi şi nici ca România să fie împinsă pe marginea prăpastiei, către o margine antieuropeană evidentă, unde a rămas. Nu a căzut, dar a rămas! În loc să descoperim europenism-ul românesc, în loc să încercăm să explicăm că evenimentul din 1918 nu a fost nici pe departe împotriva Ungariei – sau, în orice caz, astăzi nu-l mai vedem astfel –, în continuare promovăm aceleaşi idei care au adus la conflict între părţi ale societăţii româneşti. În continuare privim minoritatea maghiară sau turco-tătară ca fiind nişte implanturi nereuşite în societatea românească. Nu sunt dintre cei care cred că politicienii români au o preocupare seriosă în ceea ce priveşte economia ţării! Nici nu-i îngrijorează faptul că foarte mulţi români părăsesc România. Anul trecut, adică cu aproape o sută de ani de la unire, 240.000 de români au părăsit România. E de înţeles că, după 2007, au ales să plece mulţi români datorită oportunităţilor pe care le aveau. Dar odată ce situaţia economică se îmbunătăţeşte – de ce pleacă românii din România? Pare că acest lucru nu-i preocupă pe politicienii de la putere. Se dedică, în schimb, în 2018, unui festivism naţionalist care, în contextul sumbru descris, evident că nu atinge pe nimeni. 
 

„Cred că mentalităţile se schimbă cel mai încet în istorie“

 
România a traversat diferite perioade dictatoriale în ultimii 100 de ani: regală, antonesciană şi comunistă. Sondajul care încă mai bântuie România e cel din care aflăm că majoritatea românilor sunt încă nostalgici comunişti. Motivul cel mai adesea invocat este că aveau un loc de muncă asigurat, pe care, după ’90, l-au pierdut din cauza desfiinţarii fabricilor şi uzinelor. Cum se explică prăbuşirea economiei după Revoluţie? 
Vorbim despre o generaţie care fusese adusă în oraş pentru justificarea industrializării comuniste, care astăzi este încă sărbătorită în România, deşi a fost un eşec nu doar ideologic, ci şi economic. Lumea uită că, în anii ’80, Nicolae Ceauşescu, care era analfabet din punct de vedere economic, a luat o serie de decizii greşite pe care le suportăm şi astăzi – aceea de a nu plăti ratele pentru Fondul Monetar Internaţional  – FMI – , ceea ce a dus România în incapacitate de plăţi, deci de a face împrumuturi de pe piaţă. Viziunea precară pe care a avut-o Nicolae Ceauşescu şi care nu e niciodată suficient de clar explicată a dus la încercarea şi, în fine, reuşita plăţii integrale a datoriei României, ceea ce a distrus competitivitatea economiei româneşti pentru decenii. Pentru că anii ’80 au fost anii în care s-a introdus informatica. Informatica a devenit o sursă de dezvoltare economică. 

Români la 1 decembrie, la sărbătoarea de la Alba Iulia. 100 de ani de la Marea Unire Fotografii: Inquam Photos
 
Conspiraţie: Occidentul  
versus România
Iar România, din punct de vedere informatic, a rămas în urmă. 
Acest decalaj se va menţine în anii ’90. Evident că întreprinderile româneşti nu vor putea face faţă. Dar teoria conspiraţiei – care a fost în mare măsură promovată de manualele de istorie în toată perioada dictaturilor – i-a făcut pe români să creadă că Occidentul e împotriva României. Când, de fapt, întreprinderile româneşti erau incapabile să ofere produse ieftine şi productive. Pierduseră, deja, competiţia. Şi a fost nevoie ca abia spre 2010 să apară întreprinderi noi, robotizate şi competitive care să concureze uşor cele occidentale. 
 
Aveaţi 23 de ani la Revoluţie. Cum priveaţi viitorul României atunci?
Primul impuls a fost – cel puţin la nivelul aşteptărilor – de a relua istoria aşa cum a fost întreruptă în 1947. Consideram, aşa cum consider şi azi, că înlăturarea regelui Mihai s-a făcut fără respectarea Constituţiei. Deci nu numai 
illegitimă, ci şi ilegală. Am fost în Piaţa Universităţii. Veneam de la Ploieşti în Piaţa Universităţii pentru a protesta, motiv pentru care directoarea mea de la şcoala unde predam mă sancţiona şi îmi tăia orele. Asta e! Lipseam de la ele. Dar asta a fost bine, pentru că m-a eliberat de dominaţia şcolii, care mi se părea profund blocată în comunism şi incapabilă să progreseze. Aşa am dat concurs la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – SNSPA, crezând că, în felul acesta, voi contribui cel mai bine la dezvoltarea ţării. 
 
E mai uşor să dai 
sfaturi politicienilor
V-a tentat să intraţi în politică?
N-am intrat în politică, pentru că am considerat că nu am calităţi pentru această meserie. În schimb, am intrat, datorită studenţilor mei, în viaţa asociativă şi am încercat să influenţez politica dinspre societatea civilă. Cred că au fost momente în care am reuşit să impun anumite direcţii. Cred în continuare că rolul profesorului de Ştiinţe Politice şi Sociale este de a influenţa, prin intermediul societăţii civile din care face parte, societatea politică şi nu din interiorul societăţii politice, unde vom fi obligaţi la disciplină. Şi disciplina e ceva împotriva poziţiei mele. Noi suntem critici. Îmi avertizez mereu studenţii că ceea ce facem noi e să demontăm politica, să o descompunem, să o deconstruim, să alungăm toată această suprafaţă iluzorie de mit, pentru a vedea ce înseamnă ea cu adevărat. Există partea serioasă, doctrinară, raţională a politicii şi partea efectivă, adică lupta pentru putere. Unii luptă pentru putere – Liviu Dragnea, dacă vreţi, este un foarte bun competitor politic – în schimb, n-are nicio viziune politică. Or, politică presupune combinarea inteligentă a celor două şi foarte puţini au reuşit să facă asta. De aceea e foarte uşor să dai sfaturi politicienilor, dar e foarte greu să faci politică. (râde)
 
 „N-am crezut în schimbări peste noapte“
Dar credeaţi, în acei ani de libertate de după Revoluţie, că România va înflori?
N-am fost un naiv. N-am crezut în schimbări peste noapte. Perspectiva teoretică din care veneam atunci era perspectiva Şcolii de la Annales, care consideră că cel mai încet în istorie se schimbă mentalităţile. Deci nu mă aşteptam precum alţii să se schimbe totul într-o singură generaţie. Ba chiar sunt mirat de schimbările pe care România le-a cunoscut şi unele au fost rapide. Ele s-au datorat în mare măsură contextului mondial, inovaţiei tehnologice şi UE. Dar nu am avut iluzii. Nu m-am bucurat în 1996 pentru că era evident că era o paranteză. Am ştiut dintotdeaua că foştii comunişti au o capacitate de organizare care îi vor face să reziste cel puţin o generaţie. Structurile de putere sunt aceleaşi şi nu au făcut decât să se reproducă. După 1992, începând să studiez tot mai mult ştiinţa politică, am devenit şi mai conştient de acest lucru. Eu nu văd cum pot apărea înnoirile şi de fiecare dată mă minunez când apar pentru că viziunea mea este, în sens teoretic, a neoinstituţionalismului cultural.
 
Altfel spus?
Adică eu iau în discuţie autonomia politicii în raport cu ceilalţi factori social-economici – politica e autonomă, influenţată de istorie şi de cultură, dar cultura e stabilă. Adică există acele comportanemente care se schimbă greu! De pildă, n-am fost suprins de iliberalismul românesc. Pentru că iliberalismul actual nu face decât să ia tezele de la începutul anilor ’90 ale lui Corneliu Vadim Tudor. Multă lume uită, dar, în 2000, pe fundalul unei crize economice, Vadim şi partidul său (n.r. – Partidul România Mare) au atins cote incredibile. El s-a înscris în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, iar PRM-ul a avut aproape 25% din voturi. Apoi, s-a evaporat. Pentru că direcţia României a fost abruptă înspre UE, atunci ideile n-au prins. Acum, pot prinde din nou. 
 
Ce s-a întâmplat bun, imediat după 1990, în societatea românească? 
E ceea ce eu numesc, pornind de la un politolog olandez care predă în SUA, democraţie consociativă. România a reuşit să integreze şi să modereze tentaţiile minorităţii maghiare spre confruntare poltică mai dură prin antrenarea în diferite forme de guvernare – prin asocierea 
UDMR-ului la guvernare. Asocierea UDMR-ului la guvernare a făcut până la urmă posibilă integrarea în UE. E un act de inteligenţă politică, care a asigurat pacea etnică, pentru că, dincolo de ideile stereotipe cum că doar politicienii maghiari ar antrena populaţia maghiară spre contestare, realitatea e că cele două comunităţi, cea română şi cea maghiară, au foarte puţine elemente de comunicare. Asta e teoria democraţiei consociative care se aplică în Belgia, Canada, Spania, de pildă, care sunt ţări divizate cultural şi lingvistic, arată tocmai cum, în condiţiile în care există elemente de conflict, aceasta poate să fie în mare măsură ţinută sub control prin realizarea unei colaborări politice la nivel parlamentar şi guvernamental. Şi asta face ca România de azi să fie mai stabilă politic decât România precedentă. Chiar dacă politicienii români nu s-au ridicat la nivelul lui Brătianu şi lui al lui Maniu, au avut inteligenţa practică de a găsi această soluţie.
 

„Avem multe nerealizări. Cea mai 
mare e legată de spiritul nostru critic“

Ne raportăm la proiectele de ţară ca Marea Unire din 1918, apoi, în 2007, aderarea la Uniunea Europeană. Avem vreun plan acum?
Avem nevoie de o Europă puternică. Singura şansă a României e într-o Europă stabilă politic şi bine conturată. Orice discurs Ro-exit este incredibil în momentul de faţă. Ar trebui să ne întoarcem cu zece ani sau poate chiar cu 15 ani, pentru a vedea cât s-a schimbat România într-un timp istoric scurt. Aderarea la UE e cel mai bun lucru care s-a întâmplat în istoria de 100 de ani! Situaţia de 11 ani ne arată că au fost în general beneficii şi că, dacă au fost eşecuri, ele s-au datorat incapacităţii politicienilor români. Şi participarea la NATO e o garanţie militară. 
 
Care credeţi că e principalul beneficiu câştigat în ultimii 11 ani ai României în UE? 
Avantajul principal al statelor europene în raport cu celelalte începând cu secolul al XVII-lea a fost dezvoltarea economiei, industriei şi a ştiinţei. Fără dezvoltarea ştiinţei nu am putea vorbi despre dezvoltarea tehnologică şi, implicit, despre dezvoltare economică, pentru că tehnologia se traduce foarte repede în creştere economică. Niciun stat-naţiune mic nu va putea să facă faţă concurenţei cu SUA sau cu China, care sunt ca nişte continente. Ce poate să spere România cu o populaţie sub 20 de milioane de locuitori? Pe câtă vreme în interiorul UE – într-o UE armonioasă – nu am avut şi nu avem în continuare decât de câştigat. 
 
Pare că istoria i-a dat dreptate lui Aurel C. Popovici...
Da, necunoscutului român Aurel C. Popovici. Şi nu  a fost de partea lui Ion I. C. Brătianu, premierul Marii Uniri, care încearca să construiască un stat-naţiune. N-am fi ajuns în Al Doilea Război Mondial dacă istoria ar fi fost construită altfel. Şi dacă un filosof idealist nu ar fi ajuns preşedinte al SUA, istoria ar fi fost cu totul alta. Există întâmplare în istorie, nu există determinare. Şi cine nu ştie să descopere aceste întâmplări care influenţează cursul nu înţeleg de fapt cât de fragilă e o dezvoltare politică. 
 
Găsiţi, totuşi, vreun motiv de a sărbători acest an?
Oricând e un motiv de sărbătoare. România a rezistat 100 de ani, deci suntem ceva mai liniştiţi în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a organiza o societate politică rezilientă. Pe de altă parte, avem numeroase nerealizări. Cea mai mare e legată de spiritul critic. Nu putem analiza propria noastră istorie ca indivizi, ca parte a comunităţii sau ca stat. Încercăm întotdeaua să ocultăm acele dezvoltări pe care le considerăm neconforme. Ce nu e conform ideologiei standard a statului român trebuie să fie dezavuat. Până la urmă, Românai s-a dezvoltat într-un context şi nu avea altă alternativă. Contextul ar fi putut fi altfel. Nu e problema politicienilor români că n-a fost. Din păcate, problemele lor sunt legate de lipsa de viziune în ceea ce priveşte stabilitatea organizării politice de după Primul Război Mondial. Cu optimism şi aroganţă, ceea ce a făcut ca România să aibă foarte mulţi duşmani în zonă. Am văzut asta după 1940, când ni s-au smuls teritorii din toate părţile. Dacă ar fi să învăţăm ceva din istorie, învăţăm că numai formele colective de organizare ne pot asigura protecţia, pentru că suntem o ţară mai degrabă mică, fără putere economică extraordinară, deci fără să-şi poată apăra singură interesele. Aceste interese le putem în mai mare măsură asigura într-un context cum e cel european de azi.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: