Ingratitudinea faţă de Ticu Dumitrescu

Constantin Ticu Dumitrescu (1928 - 2008)

Sâmbăta trecută s-au împlinit şapte ani de la plecarea dintre noi a lui Constantin Ticu Dumitrescu (7 mai 1928 - 5 decembrie 2008). Figura acestuia a dominat şi însufleţit dezbaterile legate de raportarea la memoria totalitară şi la făptaşi.

La momentul comemorativ, organizat la Bucureşti de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) şi Fundaţia Română pentru Democraţie (FRD), au venit puţini, dintre care şi mai puţini au mers la mormântul din comuna natală Olari, Prahova. În rest, agenda spaţiului nostru mediatic a fost, ca de obicei, ocupată de cu totul alte ştiri, unele mai „rupătoare” decât altele.

Nu putem ignora faptul că, simplu spus, Ticu Dumitrescu a rămas în ochii unora şi după moarte un om incomod. Cu un trecut de deţinut politic, tracasat de poliţia ideologică încă de pe băncile liceului, torturat, la un pas de moarte în mai multe rânduri, urmărit permanent, ajuns pe scena publică postdecembristă, preşedinte AFDPR, parlamentar, iniţiator al unei legi care avea să fie amputată, calomniat, luat peste picior, o asemenea apariţie nu putea provoca doar simpatii. Prin biografie şi temperament, Ticu Dumitrescu a polarizat toată viaţa.

Sigur, nu ne putem aştepta la gratitudine din partea celor care au instaurat şi slujit nemijlocit dictatura proletariatului şi pe care Ticu Dumitrescu, prin întreaga lui activitate de după 1989, încerca să îi scoată din circuitul puterii şi să îi cheme în faţa Justiţiei. La fel, nu putem să fim naivi şi să aşteptăm semne de gratitudine din partea celor care, prin laşitate şi complicitate, au susţinut sistemul tocmai pentru că nu l-au criticat suficient sau chiar deloc. În plus, nu puţini dintre aceştia cred în continuare că, la urma urmelor, înainte era mai bine.  

Prin biografie şi temperament, Ticu Dumitrescu a polarizat toată viaţa.

Ingratitudinea este dureroasă atunci când vine din partea unor oameni tineri care trăiesc instituţional de pe urma viziunii lui Ticu Dumitrescu. Strigător la cer este şi cinismul unora care, abordând teme de istorie recentă, nu posedă o minimă empatie faţă de asemenea biografii martirice. În fine, poate că este în firea căzută a omului de a nu mulţimi, de a crede că i se cuvine, că drumul străjuit cu morminte până la poziţia de azi este de la sine înţeles, firesc, că moartea celor dinainte nu impune obligaţii pentru viaţa celor de acum.