Independenţa  Republicii Moldova a fost primul pas spre Unire!

Constituie Independenţa Republicii Moldova un avantaj sau un impediment în calea Unirii celor două state româneşti? Există o largă polemică cu Dacă sau Când trebuia România să recunoască existenţa unui nou stat  - Republica Moldova.

Pe data de 27 august 2013 premierul României, Victor Ponta, a fost la Chişinău în cadrul unei întâlniri oficiale, lucru care a dat o anumită greutate acestei zile. Mulţi analişti, cred eu din rea voinţă, s-au grăbit să declare că prin acest lucru premierul a reconfirmat acceptarea stării existente şi anume Independenţa Republicii Moldova. E păcat că utilizăm românii de dincolo de Prut în cadrul luptelor politice interne iar acest lucru arată iresponsabilitate.

În 1918 prima ţară care a recunoscut ruperea Basarabiei de Imperiul Ţarist a fost România. Situaţia era destul de clară- era mult mai uşor să te uneşti cu un teritoriu independent decât cu unul care făcea parte dintr-un imperiu ( declararea Independenţei s-a făcut la recomandarea României şi în 1918 şi în 1991). De fapt dacă Basarabia nu s-ar fi rupt de Imperiul Ţarist atunci cu siguranţă orice pretenţie teritorială ar fi fost percepută ca un act de agresiune (şi aşa tot ca un act de agresiune a fost perceput). Aşă că politicienii români au recunoscut Independenţa pentru a da un avânt şi celorlalţi să facă acelaşi lucru. Ulterior, profitând de dreptul majorităţii românilor basarabeni de a-şi decide singuri soarta, România Regală s-au unit cu Basarabia printr-un Act de Voinţă.

În 1991 Republica Moldova şi-a declarat Independenţa şi Suveranitatea tot ca un prim pas absolut necesar în calea Unirii. România s-a grăbit să recunoască acest lucru dar nu din considerentul că este de acord cu el şi îl vede ca fiind unul etern, ci ca pe o mutare pe jocul de şah. Recunoaşterea Independenţei de către România a constituit un model şi pentru celelalte state ONU şi care i-au urmat exemplul. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu autodeclarata Transnistrie care şi-a declarat Independenţa înaintea Republicii Moldova, dar ea nu a fost recunoscută de nimeni.

Recunoaşterea Independenţei Republicii Moldova de către România a fost făcută deoarece fără o rupere de Imperiul Sovietic, perspectiva de reunire nu ar fi putut exista. Dacă acum Republica Moldova ar fi fost parte a Imperiului Rus atunci cu siguranţă noi nu am fi putut discuta de iminenţa acestui lucru.

Privind din perspectiva a ceea ce s-a întâmplat şi a urmărilor, devine evident că Independenţa Republicii Moldova era singura cale spre Unire. În haosul de atunci cea mai bună variantă o reprezenta construirea unei societăţi stabile. Să nu uităm că ţara noastră era atunci împinzită de agenţi străini, calificaţi în a instaura dezordinea. A nu se uita ce s-a încercat la Târgu Mureş şi ce s-a întâmplat cu Iugoslavia.

Dincolo de sentimentele frumoase, de energia dovedită, de podurile de flori, poate că a fost un moment de luciditate. Acum e mult mai uşor să uneşti cele două state şi cel mai probabil e o problemă pe termen scurt ca acest lucru să se întâmple. După 22 de ani de Independenţă România nu mai poate fi acuzată că a emis pretenţii asupra teritoriului Imperial.

În 1918 a fost o Unire politică care a fost construită ulterior la nivelul întregii societăţi. Acum paşii sunt exact inverşi: se construieşte Unirea la nivelul societăţii pentru ca ea să se ducă la nivel politic. 

Dacă Unirea ar fi avut loc în 1989-1991, dincolo de problemele care ar fi venit din interiorul unei societăţi în plină transformare de la socialism la capitalism,  cu siguranţă că ulterior Rusia ar fi lansat aceeaşi polemică ca şi după Unirea din 1918: că nu a fost voinţa cetăţenilor Republicii Moldova şi că a fost un act de agresiune împotriva Rusiei într-un moment de slăbiciune a acesteia.

O Unire care a fost construită în aceşti ultimi 22 de ani este cu mult mai bună decât una pe care ar fi trebuit să o rezolvi ulterior.

Politicul acceptă mai uşor lucrurile, din oportunitate, decât societatea civilă.

Aceşti 22 de ani nu au fost pierduţi ci utilizaţi pentru consolidarea românismului din Republica Moldova. Vorbim acum de o limbă oficială română, vorbim de aspiraţii europene, vorbim de o elită covârşitor favorabilă Unirii, vorbim de o infrastructură racordată, vorbi de intelectualitate educată în România şi de multe altele.

Punctele de vedere pot fi multiple, iar cel de mai sus este al meu personal. Atunci NU s-a ratat Unirea ci s-au pus bazele ei. Unirea se va realiza în curând, odată cu responsabilizarea unei noi generaţii de români, născuţi în libertate.

Cei dinaintea noastră au lucrat sistematic la Unire iar meritul este în mare al lor pentru că au pregătit terenul. Inclusiv discuţia publică de astăzi nu ar fi avut loc fără paşii făcuţi de către ei. Ca şi în 1859 şi 1918 vorbim de o generaţie care a pregătit terenul iar nouă nu ne rămâne decât să finalizăm acest proces.

Voi ce părere aveţi?