Piesa se numea „D'Ale Protocolului”, era o piesă contemporană, acţiunea se petrecea în casa unui „Şef mai mic”, interpretat de Cornel Vulpe, care îşi invită nişte prieteni de serviciu, printre care şi pe superiorul  său, la o petrecere. Nu îmi amintesc foarte multe lucruri, decât că soţia acestuia, rol pe care îl interpretam eu, se îmbată criţă şi îşi primeşte musafirii într-un déshabillé... după care începe să-i insulte şi să-şi bată joc de ei, spre disperarea soţului care nu ştie cum să îndrepte lucurile. Piesa se transformă curând într-o tragicomedie cu accente groteşti, în care protagoniştii îşi scot măştile şi se apostrofează cu cele mai usturătoare invective.


Într-o perioadă în care ne cenzuram mai ales vorbele, ca să nu fim „turnaţi” la SECURITATE, încercam din răsputeri să găsim printre rândurile textelor la care lucram, tot felul de portiţe prin care să ne manifestăm sentimentele de dispreţ şi de ură faţă de regimul comunist.


Devenise aproape o obsesie a regizorului şi a actorilor să transmită publicului mesaje cifrate pe care acesta le prindea din zbor cu abilitate şi satisfacţie. Acesta era cu siguranţă unul dintre motivele pentru care sălile erau arhipline şi oamenii veneau la teatru pe orice vreme într-un număr impresionant. Sălile erau îngheţate şi, de pe scenă, vedeam capetele spectatorilor acoperite de şepci, pălării şi baticuri .
Îmi amintesc şi acum finalul spectacolului, care nici măcar nu era sugerat de autor, ci construit de regizor cu multă imaginaţie. Un final suprarealist, care sugera o lume disperată şi înfometată, ajunsă la limita sărăciei, privind dincolo de lumea reală, într-o lume invizibilă...
Stăteam aliniaţi la rampă, cu câte un picior de pui în mână, fără carne pe el(recuzită), şi priveam în zare, cu ochii plini de lacrimi, învăluiţi într-un nor de fum, sub privirile disperate ale autorului care îşi vedea deja piesa interzisă... Când, deodată, se deschide uşa laterală a sălii şi apare secretarul de Partid, colegul nostru Gheorghe Crîşmaru (un băiat bun, ce nu părea să aibă vreo legatură cu această funcţie mizerabilă) şi strigă cu o voce care parcă nu era a lui:

Ce faceţi aici fraţilor? Ieşiţi afară, A ÎNCEPUT REVOLUŢIA!


Regizorul spectacolului era Ducu Darie, iar partenerii mei erau Cornel Vulpe, Iurie Darie, Magda Catone, Florin Anton şi Anca Pandrea.
În primul moment, nimeni nu a crezut că aşa ceva ar putea fi adevărat. Dictatura era pentru noi  o boală incurabilă de care scapi doar atunci când închizi ochii definitiv. Nu mai exista speranţă, ne obişnuiserăm cu răul şi încercam să uităm că există şi o altă lume... Cum s-ar putea schimba ceva când EI CÂŞTIGAU de fiecare dată?
Am sărit cu toţii de pe scenă şi, împreună cu noi, cei din culise: sufleurul, maşiniştii, recuziterii, şi am ieşit în stradă mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi.

Fiecare a luat-o pe unde a apucat ca să ajungă mai repede pe scena pe care se desfăşura un spectacol fără precedent, unul mai adevărat decât toate celelalte jucate de noi. Pe străzi, oamenii strigau şi alergau în toate direcţiile... nu existau telefoane mobile, nu puteai să-ţi cauţi copiii, bărbatul sau prietenii..

Îmi aduc aminte că presiunea era atât de mare încât târziu mi-am dat seama că am plecat din teatru fără palton. Am început să plâng... sentimentele erau confuze, aşa cum era totul în jurul meu şi nu am crezut că s-a terminat cu TEROAREA, decât atunci când am asistat, prin intermediul televiziunii, la moartea cuplului Ceauşescu. Îi uram atât de tare pe cei doi, încât în primul moment m-am bucurat, lucru pe care nu mi-l pot ierta nici acum. Cred şi eu, ca mulţi alţii, că cei doi trebuiau judecaţi de un tribunal, în faţa poporului român.

Piesa lui Paul Everac a scăpat de cenzură fiindcă nu a mai avut loc nicio vizionare. Dochi, rolul interpretat de mine, a fost la un pas de un premiu, dar la ora aceea nu existau premii, iar lumea era răvăşită şi încerca să-şi şteargă lacrimile care păreau că nu se vor opri niciodată.

Le port în suflet un adânc respect mamelor care şi-au pierdut copiii în acele zile de groază şi îmi dau seama cât de fericită sunt că nu am fost printre ele.