Pentru cei care au făcut pactul – concretizat în mai multe moduri şi pe mai multe etape: colaboraţionişti, informatori, turnători, şantajişti şamd – este de înţeles de ce memoria anticomuniştilor nu reprezintă o temă. Am văzut şi văd în continuare, în ţară şi în străinătate, tipologia aceasta a parşivului, a perversului care, crede el, a fentat timpul şi etica. O pecete anume îi marchează însă chipul şi faptele, oricât ar vrea să o ascundă, să o facă nevăzută. Transpiraţia lui de muritor are alt miros.

La polul opus, am cunoscut, în ţară şi străinătate, oameni de mare caracter, amabili, culţi, la locul lor, smeriţi, care însă emanau prospeţimea celui curat, fără compromisuri. O adiere de nobleţe pe care am simţit-o cel mai intens în preajma Regelui Mihai. La el şi la foştii deţinuţi politici de a căror prietenie, însoţire, solidaritate şi grijă m-am bucurat se vedea de o manieră nemijlocită cum opţiunea morală te formează, te modifică. Aşa cum se modifică în gesturi, gusturi, cuvinte şi mişcare cineva devenit călugăr.

Tocmai pentru că vieţuim sub pecetea păcatului, identitatea este o adeziune şi un refuz în acelaşi timp. Suntem democraţi pentru că suntem antitotalitari, aşa cum suntem pentru corectitudine pentru că detestăm furtul, pentru muncă pentru că nu lenevim sau pentru cunoaştere pentru că respingem ignoranţa. 

Ne plasăm în viaţă, conştient sau nu, aproape tot timpul în funcţie de ceea ce credem că este în regulă, că ne ajută, că ne foloseşte, chiar dacă prin asta nu suntem ca ceilalţi sau chiar suferim.

La trei decenii de la căderea comunismului, devine din ce în ce mai important să te poţi defini în funcţie de generaţiile care te-au precedat, să preţuieşti libertatea, prosperitatea, circulaţia geografică sau altele asemenea, ştiind că au fost mulţi care nu s-au bucurat de ele. Nu exagerez de aceea când afirm că România va fi teafără abia atunci când va avea o masă critică de oameni care vor înţelege banalitatea bunei poziţionări, care vor conştientiza preţul plătit în avans al vieţii lor.