A fost celebrat oraşul în care, timp de doi ani, şi-au desfăşurat activitatea suveranii României, Regele Ferdinand şi Regina Maria, Guvernul, Parlamentul şi celelalte autorităţi (mai multe imagini găsiţi aici).

Despre oraşul Iaşi şi rolul pe care l-a jucat în Marele Război se poate vorbi în două dimensiuni: cea tragică, a refugiului, şi cea a rezistenţei şi renaşterii naţionale. De aceea, vom încerca să punctăm câteva aspecte ale evenimentelor de la Iaşi de acum 100 de ani care astăzi îi conferă o legitimitate istorică aparte şi titlul îndreptăţit de Oraş al Renaşterii Naţionale. Nu trebuie uitată, în acest sens, dubla sa contribuţie la realizarea Unirii de la 1859, dar şi la procesul de făurire a Marii Uniri de la 1918. Doar într-o paradigmă de istorie contrafactuală s-ar putea imagina ce ar fi fost astăzi România sau dacă statul nostru ar fi existat în forma actuală fără deciziile cruciale luate în acest oraş în momentele 1859 şi 1916-1918.

Revenind la cele două dimensiuni ale Iaşului din perioada Marelui Război, vom prezenta succint câteva aspecte ale acestora, tocmai pentru a schiţa un portret al oraşului ca spaţiu al refugiului, al tragediei, dar şi al sublimului şi miracolului pe care înaintaşii noştri le-au trăit în urmă cu 100 de ani.

În noiembrie-decembrie 1916 a avut loc probabil cel mai mare exod al populaţiei româneşti din toate timpurile: 1,5 milioane de oameni, civili şi soldaţi români, cărora li s-au adăugat un milion de soldaţi ruşi. Dimensiunea acestui formidabil exod şi a tragediilor pe care le-a generat încă nu a fost studiată şi nici măsurată, dar nu trebuie să ne mire acest fapt, pentru că de prea multe ori, în analele istoriei, suferinţele individuale şi chiar colective au fost tratate pe scurt şi expediate în doar câteva rânduri. Alături de documentele aflate în arhive şi neinvestigate încă rămân mărturie despre cumplita experienţă a refugiului la Iaşi numeroasele jurnale ale celor care, la vremea respectivă, au trăit acolo. Se desprinde astfel perspectiva unui Iaşi suprapopulat, aflat într-o mare criză imobiliară, pentru că celor 70.000-80.000 de locuitori ai oraşului li s-au adăugat peste 300.000 de refugiaţi civili, oficiali români şi ruşi. Când vorbim despre criza imobiliară şi suprapopularea locuinţelor, relevant este faptul că Regina Maria a trebuit să locuiască timp de două săptămâni în gara Grajduri, la 23 de kilometri de Iaşi, până i s-a găsit o locuinţă pe măsura rangului său, şi anume casa lui Dumitrache Cantacuzino-Paşcanu (astăzi, Palatul Copiilor).

Memorialiştii au descris şi ei dificultatea procurării unei locuinţe, inclusiv faptul că nici înalţii oficiali nu au avut posibilitatea să fie cazaţi în condiţii adecvate. Hotelul Traian a fost compartimentat pentru a putea face loc numeroaselor cerinţe de găzduire ale înaltei burghezii bucureştene, iar unii refugiaţi au primit camere în casele ieşenilor. Dar cei mai mulţi dintre aceşti refugiaţi nu au avut acest noroc şi au locuit în gara din Iaşi, în vagoanele de călători. Crizei imobiliare i s-a suprapus o alta, mult mai gravă: cea alimentară. Necesarul pentru populaţie şi soldaţi era de 600.000 de tone de cereale, însă erau disponibile numai 100.000 de tone, iar cele 400.000 de vite câte existau puteau asigura hrana doar pentru şase luni. Paralizarea transportului intern, dar şi a celui extern făcea dificilă aprovizionarea. Cauza a fost faptul că s-a decis evacuarea întregului material rulant de care dispunea statul român. Pe cei 1.000 de kilometri de cale ferată din Moldova se aflau răspândite haotic şi erau de multe ori abandonate garnituri întregi de vagoane de călători şi de mărfuri. A fost nevoie de o decizie politică româno-rusă pentru a se găsi o soluţie tehnică pentru deblocarea situaţiei. Drept urmare, în ianuarie 1917, din Rusia a venit inginerul Lomonosov, care a colaborat cu inginerii români, englezi şi francezi pentru a decongestiona liniile ferate de materialul rulant inutil şi pentru a permite reluarea normală a circulaţiei. Din decembrie 1916 şi până în aprilie 1917, când din Rusia au venit cantităţi suficiente de alimente, la Iaşi şi în toată Moldova s-a suferit de foame. Elie Bufnea, personajul unui articol pe care l-am semnat, descrie în memoriile sale bucuria de a mânca pâine albă în Ucraina, după ce cunoscuse lipsurile şi foametea din Moldova.

Partea cea mai dureroasă a tragediei din 1916 din Iaşi şi din toată Moldova a fost izbucnirea epidemiei de tifos exantematic, care a decimat populaţia şi armata, provocând moartea a 300.000 de oameni, dintre care 80.000 de militari. Take Ionescu avea să afirme că tifosul a făcut victime cât zece bătălii. Contemporanii vorbesc despre faptul că la Iaşi mureau zilnic de tifos 400-500 de oameni. Constantin Argetoianu şi Regina Maria descriu şi ei cutremurătoarea privelişte a muribunzilor din gara Iaşi. „În toiul epidemiei, în februarie şi în martie, peronul gării, sălile de aşteptare şi holul în care erau ghişetele de bilete erau ticsite de soldaţi întinşi pe ciment sau pe pardoseală, îmbrăcaţi în zdrenţe şi în mantale cârpite... Am văzut în viaţa mea multe imagini ale infernului, dar fantezia nici unui pictor sau desenator n-a putut zugrăvi o atât de tragică icoană a oribilului”, scrie Argetoianu, iar Regina Maria afirmă:

„Una dintre priveliştile cele mai îngrozitoare pe care le-am văzut vreodată este triajul din gări. Erau un fel de barăci de adăpost în care răniţii stăteau până erau repartizaţi la un spital. Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător...”

Principesa Ileana, care avea doar şapte ani la acea vreme, a afirmat mai târziu că multă vreme a fost urmărită de coşmarurile suferinţei şi mizeriei provocate de tifosul de la Iaşi.

Aşa cum afirmam mai sus, există şi o a doua dimensiune importantă a refugiului de la Iaşi: redarea speranţei. Foarte importante în acest sens au fost activităţile unor personalităţi ale vieţii publice din acea vreme care şi-au onorat „blazonul” prin ceea ce au întreprins, încurajând în permanenţă armata şi populaţia, în rândul unei societăţi demobilizate şi greu încercate de urgia fără seamăn care se abătuse asupra ţării. S-au remarcat în mod special Regina Maria şi Nicolae Iorga.

Regina Maria a fost mereu prezentă în mijlocul suferinţei şi durerii. Şi Argetoianu a elogiat în memoriile sale sprijinul acordat de Regină:

„A fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de o mângâiere, de o îmbunătăţire a soartei sau a traiului. O găsim în tranşee printre combatanţi, în rândurile înaintate; o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare, printre răniţi, printre bolnavi... N-a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molimă”.

Memorabilă a rămas în epocă austeritatea Crăciunului regal din timpul refugiului de la Iaşi. În anii de pace şi de belşug ai Vechiului Regat, Crăciunul era sărbătorit aşa cum se cuvenea, cu fast şi bogăţie, la Sinaia şi Peleş. Pe 25 decembrie 1916, la Iaşi, în Palatul Reginei Maria, denumit şi „Inima Iaşului”, colindătorii şi ofiţerii i-au trimis ramuri de vâsc, floarea speranţei şi a credinţei în vremuri mai bune. În preajma Crăciunului, Regina le-a trimis soldaţilor de pe front 3.000 de pachete conţinând cadouri simbolice, iar alte 1.000 au fost pregătite în interiorul Palatului chiar de ea şi de doamnele din jurul său.

O altă personalitate remarcabilă a epocii care a jucat un rol semnificativ a fost Nicolae Iorga. Pe 14 decembrie 1916, în cadrul şedinţei Parlamentului, acesta a rostit probabil cel mai important discurs al vieţii sale. Cuvintele lui au dat speranţă unei oştiri demoralizate şi unei populaţii fără speranţe, fiind transmise peste tot în Moldova. Semnificativ rămâne finalul discursului:

„În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost şi încă mai mult decât atât”.

Fără îndoială că, despre Iaşi, ca oraş al speranţei şi al Renaşterii Naţionale, ar mai fi multe de scris. Aici au fost anunţate deciziile cruciale ale Reformei Agrare şi ale votului universal, aici a fost reorganizată armata şi tot aici s-au pregătit marile victorii ale anului 1917, precum şi unirea Basarabiei cu România din primăvara anului 1918. Prin urmare, Iaşul merita celebrat, în amintirea rolului de prim rang jucat în istoria noastră acum 100 de ani!

Le mulţumesc cititorilor acestei rubrici pentru interesul acordat celor 20 de episoade publicate până acum, pentru încurajările, sugestiile şi remarcile pertinente faţă de cele scrise de mine. Tuturor le urez Sărbători fericite!

În anul viitor vom continua această rubrică şi vom călători din nou prin memorialistica Marelui Război.