Iancu Şaraga, cărturarul care a deţinut Galeriile Lafayette. Nepoata lui: „În '48, mama a fost obligată să renunţe la acţiuni, în favoarea Băncii de Stat“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Iancu Şaraga a adus Galeriile Lafayette în România; Ilustraţie: Florian Marina
Iancu Şaraga a adus Galeriile Lafayette în România; Ilustraţie: Florian Marina

Descendent dintr-o familie de iubitori de carte, Iancu Şaraga a dus moştenirea primită mai departe: din librar a devenit un afacerist de prestigiu, punând cartea laolaltă cu luxul. Aşa au apărut Galeriile Lafayette, primul magazin de tip occidental din România, care a reunit sub acelaşi acoperiş comercianţi de toate felurile, români şi străini, şi care atrăgea cea mai rafinată clientelă a perioadei interbelice.

În perioada interbelică, numele Şaraga era pe noptierele tuturor românilor: familia de evrei originari din Moldova îşi construise un imperiu în industria cărţii şi, treptat, trecuse cu tot arsenalul pe terenul de joacă al industriaşilor cu bani şi putere. Planurile antreprenoriale care au trecut de simpla romanţare a pieţei de carte i-au aparţinut lui Iancu Şaraga. Şansa lui a fost, într-adevăr, moştenirea de familie, căci de mic a lucrat în librăria din Iaşi a unchilor săi. Însă a dat singur pagina către minunata istorie a unui antreprenor de succes.

La doar 24 de ani era deja la Bucureşti, cu filiala librăriei fraţilor Şaraga în subordine şi cu planuri măreţe de afaceri. În 1900, a înfiinţat propria editură şi a început să tipărească tot soiul de materiale şi ilustraţii: hărţi, cărţi poştale cu chipurile Familiei Regale şi ale personalităţilor vremii, vederi cu diferite locuri din ţară şi cu  tradiţii româneşti – o adevărată maşinărie de propagare a culturii române.

Cea mai mare afacere din industria de carte

Din 1914, Iancu Şaraga consideră că este deja momentul să evolueze şi înfiinţează, alături de partenerul său de afaceri, asociaţia Şaraga şi Schwartz – cea mai mare întreprindere en gros care aducea laolaltă o librărie, o editură şi o papetărie. Vremurile se schimbau, viaţa era grea: izbucnirea războiului mondial a zădărncit planurile de afaceri internaţionale, care trebuiau amânate fără voia lor. Nu s-au lăsat descu-
rajaţi. Cei doi asociaţi au crezut în ideea lor şi au muncit în continuare cu sârg; deja în 1919 erau liderii de piaţă ai afacerilor comerciale de acest gen din ţară.

Dezvoltarea afacerilor în perioada interbelică se făcea cu viteza luminii – antreprenorii apăreau şi dispăreau, adesea fără să li se mai prindă urma şi numele; în cele mai fericite cazuri reuşeau să-şi vândă businessurile altora mai puternici, înainte să piardă tot. Aşa se face că Şaraga şi Schwartz au mizat totul pe achiziţionarea Socec & Co, principala firmă competitoare în industria de carte.

iancu saraga

Foto: Iancu Şaraga (pe treaptă,
lângă uşă) cu Schwartz (în dreapta lui). Sursă fotografii: Arhiva personală Ioana George Macker

Palatul Socec de pe Calea Victoriei – cu raioane de librărie, papetărie, transformat în magazin universal cu articole de modă, fotografice şi opere de artă din toate domeniile, editura – cu atelierele grafice modernizate, cele trei sucursale din ţară – care până în 1939 s-au transformat în 13, sub noua conducere, plus toate contractele mari, precum cel cu Academia Română, au fost cumpărate de la fraţii Jean şi Emil Socec de Şaraga şi Schwartz.

Piaţa de carte a explodat sub cârmuirea noii conduceri: atelierele au fost din nou modernizate, cu maşinării de ultimă generaţie din Anglia, aproape toate cărţile folosite în învăţământ ieşeau din tiparele Socec, alături de colecţii de cărţi de ficţiune şi non-ficţiune. Cireaşa de pe tort a fost achiziţionarea colecţiei Biblioteca pentru Toţi, în 1920, de la Casa de Editură a Librăriei Alcalay – în acel moment, colecţia cuprindea peste 1.000 de titluri.

Minunatele Galerii Lafayette

Iancu Şaraga putea sta liniştit: afacera cu cărţi mergea ca pe roate. Era, deci, momentul unei noi mişcări. Pentru orice afacerist cumsecade, prosperitatea nu-i tot una cu stagnarea. În 1928, cei doi parteneri de afaceri încep să gândească comerţul din perspectivă elitistă. Aşa că decid să ia legătura cu Parisul. Îşi doresc în inima Bucureştiului un bazar de lux, şi nu unul oarecare, ci un stabiliment aidoma Aux Galeries Lafayette. Francezii acceptă colaborarea: îi ajută pe cei doi antreprenori, cu bani şi expertiză tehnică, să ridice o copie a frumoaselor Galerii din capitala Franţei chiar în Bucureşti. Aşadar, pe Calea Victoriei apăreau Galeriile Lafayette, impresionând oamenii nu doar prin impozanta clădire Art Deco, realizată după planurile arhitectului Hermann Clejan, ci mai ales pentru oferta generoasă din interior.

Iancu Şaraga (în centru, cu barbă), alături de angajaţii săi

iancu saraga

Galeriile Lafayette erau un adevărat palat al comerţului de lux, cu şase etaje, trei subsoluri, 80 de raioane şi întins pe 1.800 de metri pătraţi. Mândria magazinului era raportul calitate-preţ. Produsele purtau numele unor branduri de renume din străinătate, dar şi din ţară, iar preţurile erau aşa cum nu se practica pe atunci în România – preţuri fixe. Doar la Lafayette găseai parfum Chanel, iar asta o ştia tot românul. Buna funcţionare a magazinului necesita un personal numeros: 1.250 de angajaţi, cu diferite responsabilităţi. Aşa cum era obiceiul în Occident, şi mai apoi la noi, bunăstarea muncitorilor era prioritară pentru proprietari. Şaraga le pusese la dispoziţie serviciu medical, dar înfiinţase şi o bancă afiliată Centralei Cooperativelor, care acorda împrumuturi cu dobândă mică.

Toate afacerile neamului Şaraga s-au prăbuşit, însă, la picioarele regimului comunist: compania Socec a fost naţionalizată, la fel ca imperiul cărţilor şi al comerţului de lux. Şi Galeriile Lafayette au trecut prin întreg procesul de comunizare, începând cu numele: s-au transformat în magazinul Victoria, „50 de magazine într-unul singur“ – pentru fiecare cetăţean, după nevoi. Astăzi, clădirea Art Deco a Galeriilor Lafayette de altădată încă stă în picioare, pe Calea Victoriei, la intersecţia cu strada Lipscani; însă magazinul Victoria nu mai este un punct de atracţie pe harta comerţului de lux din Bucureşti. 

Galeriile Lafayette de pe Calea Victoriei cuprindeau 80 de raioane, unde vindeau marfă şi comercianţi din străinătate. Sursă foto: Realitatea Ilustrată

galeriile lafayette

Teatrul de marionete s-a născut în bomboniera Galeriilor Lafayette

Imagine indisponibilă

Foto: Constantin Tănase, vânzând la un raion al Galeriilor Lafayette. Sursă: Realitatea Ilustrată

Printre multele reclame care i se făceau magazinului Lafayette, regăsim în „Realitatea Ilustrată“ din 1932 povestea unui eveniment caritabil care s-a desfăşurat în interiorul Galeriilor. Artişti celebri ai vremii, precum George Vraca, Lucia Sturdza-Bulandra şi Constantin Tănase, vindeau produse, iar banii încasaţi urmau să fie donaţi către ridicarea unui cămin al artiştilor.

„Un grup mare într-un loc. E rayonul strassuilor şi podoabelor. Aci Vracca, mereu iubitul amorez, vinde perle la fel cu cele ce-i ies din gură în fiecare seară la teatrul Ventura. Elegantul Hoţ de bijuterii, unde vroiaţi să fie, decât printre ele? A, dar iat-o pe mândra Ana Karenina. În cochetă rochie de stradă, prezidenta Sindicatului, frumoasa Maria Filotti vinde portrete de-ale camarazilor în folosul Căminului. În apropiere, suavă ca un nufăr, Marietta Sadova, are mâinile de zăpadă. Îi este puţin cam frig; ce vreţi, e chiar la intrare. În schimb, d-na Bulandra, mai distinsă şi mai grande dame ca oricând, prezidează rayonul de toalete“, se scria în revistă.

La etajul şase, în bomboniera Galeriilor, s-a născut prima companie de teatru de păpuşi din România. Aici veneau să se bucure copiii clienţilor şi ai angajaţilor deopotrivă. Conceptul artistic era importat tot din Franţa şi fusese pus în scenă de una dintre fiicele lui Iancu Şaraga, Renée.

Editura care i-a publicat pe Creangă, Eminescu şi Caragiale

Era 1877, România intrase în războiul ruso-turc pentru a-şi câştiga independenţa, iar la Iaşi, fraţii Samoil şi Elias, ajutaţi de mezinul Aizic, îşi deschid, pe strada Goia nr. 5, prima librărie – o afacere de familie care avea să marcheze istoria cărţii din România. Librăria avea secţii pentru toată lumea, menţinând deschise anticariatul, dar şi segmentul de filatelie şi numismatică. Evoluţia constantă a afacerii a necesitat şi mai multe sedii – librăria se extindea văzând cu ochii.

Din 1884, antreprenorii au considerat că este momentul următorului pas: tipărirea cărţilor. Aşa că pe piaţa de carte din România modernă apare Editura Fraţii Şaraga, care mai târziu avea să capete şi denumirea de Librăria Şcoalelor. După cum îi spune şi numele, editura a avut ca scop principal tipărirea de cărţi didactice: „Abecedarul“ lui Pop Florentin, „Istoria Românilor pentru clasa a III-a primară“ a lui A.D. Xenopol (care a avut un tiraj de 30.000 de exemplare), cărţi şi culegeri de exerciţii pentru toate domeniile şcolare.

Se ştie că ţinta principală a colecţiunii noastre este de a da lumină pe lângă producţiunile literare contemporane şi operele scriitorilor noştri vechi, punându-le la dispoziţia publicului cititor cu un preţ infim. Elias Şaraga, cărturar

Debutul editurii în beletristică s-a făcut cum nu se poate mai bine. La un an de la moartea lui Ion Creangă, o comisie, formată din Xenopol, Grigore Alexandrescu şi Eduard Gruber, s-a ocupat de publicarea operei marelui scriitor, apărută în mare parte doar în „Convorbiri literare“. Aşadar, editura Librăriei Şcoalelor a scos în 1890 volumul „Poveşti“, urmând cartea „Amintiri din copilărie şi anectode“. Au urmat apoi trei ediţii ale poeziilor lui Eminescu, precum şi volumele de „Teatru şi schiţe“ ale lui Caragiale. Pentru a face faţă cerinţelor de imprimare, editura a preluat tipografia lui Gheorghe Asachi, dezvoltând marele stabiliment de arte grafice „Miron Costin“ – cea mai modernă tipografie din Moldova sfârşitului de secol XIX, dotată cu motor şi lumină electrică.

Colecţia Şaraga, din Bucureşti în toată ţara

Raportat la bugetul omului de rând, preţul cărţilor a fost dintotdeauna mare în România. Pentru asta, fraţii Şaraga au venit în ajutorul celor săraci, dar citiţi: lansarea seriei „Colecţiune de 1 leu“ (în 1893) şi „Biblioteca de 25 de bani“, editând astfel peste o sută de titluri ce au fost puse la vânzare cu cel mai mic preţ de pe piaţă. Scopul era clar, aşa cum îl prezenta Elias Şaraga: „Se ştie că ţinta principală a colecţiunii noastre este de a da lumină pe lângă producţiunile literare contemporane şi operele scriitorilor noştri vechi, punându-le la dispoziţia publicului cititor cu un preţ infim“. Reclama era la fel de simplă, notată pe coperta cărţilor la 1 leu: „Să punem în mânele tuturor scrierile autorilor contimporani, înlocuind preţurile cele exorbitante cu un preţ modest de tot“.

Iar pentru că se dorea extinderea pieţei de desfacere, fraţii Şaraga deschid prima sucursală la Bucureşti, în septembrie 1894, lângă Colegiul „Sfântul Sava“. Noua librărie, care reprezenta şi depozitul de carte pentru Muntenia, a fost dată în grija lui Iancu Şaraga, nepotul fraţilor din Iaşi, fiul lui Natan Şaraga, vărul lor.

Peste afacerea ieşeană trecuse şi Primul Război Mondial – punct de întâlnire pentru intelectualitatea venită în exil din Muntenia –, iar peste bătrânul Elias trecuse timpul. Încercase de mai multe ori să predea ştafeta, însă nimeni nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor sale. La 1 aprilie 1932, tocmai când în România se sărbătorea ziua cărţii, Elias Şaraga anunţa închiderea librăriei, la 102 ani de la înfiinţare. Bătrânul cărturar şi-a trăit ultima parte a vieţii la Bucureşti, tot printre cărţi, documente vechi şi medalii, şi a murit în decembrie 1939. 

Oamenii cărţii: primii legători din neamul Şaraga

Ce se poate spune, fără echivoc, despre dinastia Şaraga e că au fost mari iubitori de cărţi. Istoria lor începe în Moldova, pe vremea când Iaşiul nu-şi căpătase încă alura romantică. Era prima jumătate a secolului XIX, modernitatea începea să încolţească, dar Ion Heliade-Rădulescu încă nu îndemnase naiv: „Scrieţi orice, băieţi, numai scrieţi“. Erau vremurile când cărţile din Occident soseau şi în bibliotecile din România, puţine şi selective, aşa cum îşi amintea şi Radu Rosetti: „S-au adus şi cărţi nemţeşti, şi franceze, mai ales din aceste de pe urmă, şi trebue să recunosc că bibliotecile de atunci erau adesea neasămănat mai bine selecţionate decât multe din cele de astăzi“.

Când cărţile abia începeau să ajungă în Iaşi, prin anii ’30 ai secolului XIX, pe uliţa Bucşinescu, se afla legătoria lui Aizic Şaraga. Bătrânul meşter se adaptase vremurilor; necazurile vieţii îl obligaseră – molimele şi războaiele, cu tot ce au ele mai rău. Aşa că ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o printre cărţi, împreună cu cei doi fii ai săi, Ihil şi David, cărora le-a dat mai departe dragostea şi dibăcia pentru foi şi coperte.

Pasiunea, moştenire de familie

După moartea bătrânului Şaraga, cei doi fii au mutat legătoria mai în centru, unde şi-au căpătat renume de legători şi mici afacerişti. Lui Ihil îi mergeau mâinile ca unse – moştenise, pare-se, dibăcia tatălui. În perioada 1840, el devenise legător chiar la Curtea domnitorului Mihail Sturdza. David însă, pe lângă legătorie, îşi mai deschisese o mică afacere: un atelier de potcapuri (acoperământ pentru cap specific preoţilor ortodocşi). În zona aceea a Moldovei existau numeroase biserici, iar David a demonstrat că spiritul antreprenorial îi curge prin vene.

Legătoria celor doi nu ducea lipsă de clienţi cu ştaif: primăria Iaşiului, tipografia Codrescu şi tipografia Naţională, printre ai cărei proprietari se afla şi Ion Creangă, sunt doar câţiva dintre cei cu care încheiau contracte fraţii Şaraga. Tradiţia continuă, căci fiii lor le moştenesc ambiţia şi pasiunea: Ihil are trei băieţi – Samoil, Elias şi Aizic –, iar David îl are doar pe Natan.

elias saraga

Foto: Elias Şaraga (stânga, în costum tradiţional) a deţinut o editură unde au publicat mari nume ale literaturii române

Portretul anticarului perfect

Fraţii Samoil şi Elias au început prin a rămâne o perioadă ancoraţi în istorie. Le plăcea să cutreiere prin târguri şi iarmaroace în căutare de comori: cărţi, hrisoave, documente şi orişicare alt fel de izvor istoric scris. Le dădeau viaţă, prin arta legătoriei, iar apoi le căutau cumpărători – prin arta negoţului. În jurul anului 1870, când deja Iaşiul era eclipsat de Bucureşti, cu toată vâltoarea lui, fraţii Şaraga îşi deschid, ca o continuare a legătoriei moştenite de la Ihil, un anticariat. Nu erau singurii din zona Iaşiului, însă erau cei mai apreciaţi.

În 1910, poetul Dimitrie Anghel îl descria pe Samoil ca anticarul ideal: „Acel ce-şi petrece multă vreme în atmosfera aceasta de hrisoave şi lucruri vechi, ce poartă şi duce în faldurile hainelor lui praful răscolit al altor vremi, nu odată se întâmplă să sfârşească prin a-şi iubi meseria cu patimă şi să devie, la rândul lui, colecţionar adevărat, care se bucură când a găsit o piesă rară, de mult timp căutată, şi care suferă crud când trebue să se despartă de un lucru scump, care-i înobilează vitrina. Bătrânul Şaraga devenise şi el unul din aceştia. Mi-l amintesc, într-o dimineaţă de Mai, când îşi avea prăvălia la hotel Traian. Se vede că negustorul izbutise o afacere bună ori venise poate din provincie, ori mai ştiu de unde, cu noi achiziţii. Sculat de dimineaţă, îşi primenise vitrinele şi acum, radios şi rumen, burtos cum era, cu mustăţile în jos şi ochii deşteptaţi sub gene, se aşezase în mijlocul străzii, şi fără grijă de trăsurile ce treceau în sus şi în jos, cu mâinile în buzunar, îşi privea singur noile daruri. Şi era atâta fericire şi satisfacţie în toată fiinţa lui Samoil Şaraga, încât parcă toate acele vechi şi preţioase lucruri, iscodite cu atâta trudă, le-ar fi adunat pentru plăcerea lui şi nu ca să le risipească din nou în cele patru vânturi“. 

Ioana George Macker, nepoata lui Iancu Şaraga:

„Tata a fost arestat pe 5 martie 1953, în ziua morţii lui Stalin, fără acuzaţii şi fără proces“

Ioana George Macker şi sora ei, Lumioara, sunt nepoatele lui Iancu Şaraga

ioana macker

Ioana George Macker (74 de ani) se trage dintr-o familie de antreprenori, dar şi iubitoare de cărţi. Mama ei, Renée, descendentă din familia de cărturari Şaraga, a pus bazele primului teatru de păpuşi din România. Tatăl, George Silviu, ziarist, a insuflat mai departe fetelor sale bucuria artelor. Ioana, alături de sora ei, Lumioara – nume inventat de tatăl lor – sunt, la rândul lor, artiste: arhitectă, respectiv, sculptoriţă. Amândouă trăiesc în Franţa, din anii '60, când familia a emigrat din România comunistă. Ioana George Macker ţine memoria vie; povesteşte despre copilărie, când vremurile erau bune, viaţa uşoară, iar jocurile cu marionete, la ordinea zilei. Mai târziu, când comuniştii au venit la putere, au făcut praf şi pulbere întreaga moştenire a dinastiei Şaraga. Astăzi, magazinul Victoria nu mai păstrează nici amintirile şi nici fastul marilor Galerii Lafayette. Însă Ioana George Macker se încumetă să spere măcar la o plăcuţă, care să le amintească trecătorilor locul unde s-a născut teatrul de marionete românesc. 


„Weekend Adevărul“: Doamna Macker, ce a însemnat pentru dumneavoastră să vă fi născut în neamul Şaraga? Ce avantaje şi ce dezavantaje aţi avut în viaţă?

Ioana George Macker: Am crescut într-o familie care mi-a dăruit multă dragoste şi de la care am învăţat ce este mândria şi respectul faţă de trecut, de istorie, de tot ceea ce au îndeplinit. Faptul că am cunoscut frumuseţea a două imobile construite în stilul Bauhaus al anilor 1930 de bunici, pentru mama şi una dintre surorile ei, este unul dintre avantajele de care îmi amintesc. Dezavantajele au fost cele specifice vremurilor – persecutări din cauza originei „nesănătoase“. Locuiam lângă Şcoala Centrală, unde am fost elevă din şcoala primară până în clasa a opta. La examenul de admitere în clasa a opta mi-au fost schimbate notele. Eram elevă bună, iar notele de 10/10 au fost transformate, fără nicio explicaţie, în 4/10. A trebuit să trec oralul în toamnă şi-mi aduc aminte că mama mi-a spus: „Ştiu că vei răspunde perfect. Examinatorul te va întreba cum se face că nu ai trecut în iunie, să răspunzi: «M-am încurcat»“. Exact aşa s-a întâmplat. Ultimul an de şcoală l-am petrecut la liceul „Dimitrie Cantemir“, unde nu mi se cunoştea familia. Acum câţiva ani am aflat că mai mulţi colegi, ca Ioana Casassovici şi Adrian Rozei, au fost în aceeaşi situaţie. Dar niciodată, în 1960, nu vorbisem de asta cu colegii mei. Nu se vorbea de nimic. Sora mea Lumioara a intrat la Facultatea de Litere, la secţia de germană şi rusă. Nu putuse intra la Facultatea de Medicină sau de studii cinematografice cum dorea. Având o notă socială foarte joasă, profesorii nu îndrăzneau să-i pună o notă foarte bună, temându-se probabil de urmările pentru cariera lor.

ioana macker familie

Foto: Ioana, alături de familie şi de guvernantă, în 1954

Legături de familie

Povestiţi-ne puţin despre relaţia pe care o aveaţi cu bunicii şi părinţii. De pildă, de cine eraţi mai apropiată?

Nu i-am cunoscut pe bunicii din partea tatălui, nici pe Iancu Şaraga, care a murit în 1946, cu câteva luni înainte de naşterea mea. Sora mea avea atunci 6 ani, dar îşi aminteşte că era nerăbdătoare în fiecare zi să meargă la el, unde o aştepta, într-un sertar, o cutiuţă cu bombonele. Mama mamei a fost îndelung bolnavă – îmi aduc aminte că locuia în apartamentul nostru după naţionalizarea celor două imobile. A murit când aveam 4 ani, dispariţia ei fiind una dintre primele mele amintiri. Am citit mai târziu scrisori primite de la Iancu, scrisori de o enormă tandreţe şi înţelegere.

Mama a avut o carieră în teatrul de păpuşi. Cum s-a întâmplat? În ce fel v-a influenţat asta?

Mama a plecat în 1937 să studieze la Paris, unde, întâlnindu-l pe marele marionetist Marcel Temporal, şi-a descoperit pasiunea pentru teatrul de păpuşi. Din trupa iniţială faceau parte sora ei Ştefi şi două verişoare, Rita şi Fifi. În martie 1938, Renée, mama, l-a contactat pe scriitorul George Silviu, tata, creatorul piesei şi personajului „Ciufulici“, pentru a adapta pentru teatrul de păpuşi una dintre piesele lui pentru copii. Prima lor întâlnire a fost dragoste la prima vedere, dragoste care a continuat toată viaţa şi care a fost punctul de sprijin în epocile zbuciumate care au urmat. Această dragoste nu ne-a înăbuşit, pentru că era destul de mare încât sa ne cuprindă şi pe noi, cele două fete. De când eram mică am trăit în casă în ambianţa teatrului de păpuşi. Am învăţat să fac păpuşi, capul din papier maché, corpul de mânuit din resturi de ţesut. Pentru orice ocazie scriam mici piese de teatru şi le puneam în scenă, dând reprezentaţii în faţa familiei şi a câtorva prieteni: când sora mea era mică, avea dreptul de ziua ei la o mică reprezentaţie pentru ea şi invitaţii ei, la noi acasă. Cunoşteam numele pieselor pe care mama le punea în scenă, pentru că acasă vorbea mult cu tata de ideile de regie, de costume, de muzica compusă de Edgar Cosma, de proiecte, de afişe. Aşteptam cu nerăbdare premierele la care mergeam cu toţii.

De când eram mică am trăit în casă în ambianţa teatrului de păpuşi. Am învăţat să fac păpuşi, capul din papier maché, corpul de mânuit din resturi de ţesut.

A mai reuşit în Franţa să-şi continue pasiunea?

În Franţa, mama ar fi vrut să-şi continuie meseria, dar fără subvenţii şi obligată, ca şi tata, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele şi să ne permită la amândouă să ne continuăm studiile, nu s-a putut. A continuat corespondenţa cu păpuşari din toată lumea, a colaborat cu Unima (Union Internationale de la Marionnette) şi a publicat o serie de articole. Acum trei ani, când Teatrul Naţional de Marionete din Paris, de pe strada Mouffetard, a organizat o expoziţie şi un omagiu pentru mama noastră, a apărut în revista lor trimestrială un articol scris de răposata Brânduşa Zaiţa Silvestru, care îşi desfăşura amintirile începuturilor ei ca mânuitoare în trupa mamei. Povesteşte cât de frumos avea mama grijă de ea – Brânduşa avea atunci vreo 16 ani: „Ai mâncat destul? Eşti destul de bine îmbrăcată?“.

Tatăl era ocupat cu afacerile, dar nici mama nu stătea deageaba. Cu cine vă petreceaţi mai mult timpul?

Îmi aduc aminte că tata era mult acasă, scriind în continuare, deşi, persecutat ca ziarist şi ca scriitor, nu era publicat. Mama, regizor la Teatrul Ţăndărică, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului la teatru şi se ocupa de noi pentru ce era foarte important. Seara, când mama nu era la teatru, stăteam toţi împreună. Prezenţa în viaţa de toate zilele era cea a lui „teta“, o guvernantă care reuşise să fugă la Bucureşti în momentul invaziei Bucovinei şi care devenise un membru al familiei noastre – ea ne-a ţinut loc şi de bunică. După instaurarea regimului comunist, când părinţii nu mai aveau cu ce să o plătească, a rămas alături de noi şi a continuat să se ocupe mai departe de sora mea şi de mine.

iancu saraga

Foto: Iancu Şaraga a fost bunicul dinspre mamă al Ioanei George Macker, însă acesta a murit cu câteva luni înainte ca ea să se nască

„Am plâns la moartea lui Cyrano de Bergerac“

V-aţi născut într-o familie ataşată cărţii. Cum v-a influenţat acest aspect?

Pentru că n-am cunoscut bucuria de a fi cu bunicii, transmisia s-a făcut prin tata, prelungind şi înlocuind astfel influenţa strămoşilor şi bunicilor Şaraga. George Silviu era un iubitor al limbii române autentice şi bogate, şi avea dicţionare ale limbii române şi cu proverbele românilor în multe volume – atât de preţioase pentru el că l-au însoţit în exil. Le mai am şi azi. De asemenea, era o atmosferă generală: n-o imitam numai pe mama cu marionetele, ci şi pe tata, cu scrisul şi cu jocurile lingvistice. Când eram mică scriam poezii, inventam cuvinte încrucişate.

Vă mai amintiţi prima carte citită?

Primele cărţi pe care le-am citit erau basme, apoi m-a pasionat Grecia Antică: „Iliiada şi Odisea“ şi „Legendele şi miturile Greciei antice“, o carte pe care o mai am şi acum. Din poeziile lui Eminescu cunoşteam mai multe pe dinafară. Învăţând de mică limba franceză, i-am citit pe Victor Hugo, pe Dumas şi alţi clasici francezi – am plâns la moartea lui Cyrano de Bergerac. Sora mea îşi aminteşte că mergea cu tata la o mare librărie de lângă cinematograful Scala, unde petrecea mult timp şi se înapoia acasă cu lecturi pe mai multe săptămâni.

Aveţi acasă ediţii princeps, de colecţie, poate din seria Biblioteca pentru toţi?

Nu avem ediţii de colecţie, dar am păstrat cu grijă „Cartea Neagră – Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România 1940-1944“, de Matatias Carp, Editura SOCEC, 1946.

„Noi, copiii, ştiam că nu avem voie să spunem că suntem evrei“

Ce a însemnat instaurarea regimului comunist în România pentru familia Şaraga?

După venirea comuniştilor, realizările bunicilor au fost pierdute şi uitate, iar bunurile naţionalizate. Pentru părinţii mei a însemnat distrugerea unui viitor promiţător; ani de deziluzie şi de zbucium. Una dintre fetele Şaraga murise tânără, iar două surori au emigrat în Statele Unite înainte de instaurarea comunismului. Când noi rămăsesem în ţară, ne-au ajutat trimiţându-ne pachete.

Dar părinţii au suferit din cauza comuniştilor.

Tatăl nostru a fost arestat pe 5 martie 1953, în ziua morţii lui Stalin, şi liberat după 16 luni, fără acuzaţii şi fără proces. Când tata a dispărut peste noapte, mama ne-a spus că a plecat să scrie la Casa Scriitorilor. I-am trimis scrisori, desene şi poezii pe care, bineînţeles, nu le-a primit şi pe care mama mi le-a dat mai târziu. Aşa am regăsit versuri scrise atunci, la 7 ani, pentru tata. Un exemplu: „De-atunci de când tu ai plecat/ Îmi este dor prea tare,/ Chiar şi la pian eu am cântat,/ Te-aştept cu nerăbdare.// Şi-aşa te-aştept mereu, mereu/ Gândindu-mă la tine,/ Dar fără tine-i foarte greu,/ Întoarce-te la mine“. Când tata s-a întors acasă, nu l-am recunoscut, atât era de slab.

Tata a rămas inconsolabil de ruperea de ţară şi de devierea idealurilor sale, şi numai fericirea familială îi alunga tristeţea.

Ce vă spuneau părinţii despre regim?

Părinţii, în lipsa unei perspective de a avea o viaţă liberă, au decis să ne ocrotească, să diminueze şocurile cu realitatea; să ştim cât mai puţin din ceea ce se întâmplă. Nu ne-au vorbit niciodată de Securitate. Ne-au crescut ca două mici comuniste, sperând că în acest fel ne va fi mai puţin greu când vom fi mai mari. Era şi o precauţie: noi, copiii, ştiam că nu avem voie să vorbim cu portarul, să spunem că suntem evrei. Ţin minte spaima mamei când o bătrână de la ţară a lăsat să scape, în prezenţa mea – eu fiind foarte mică –, „se-ntoarce roata“ şi o văd şi azi spunând ca să aud eu bine: „Mătuşă Veta, asta nu se spune…“.

Istoria personală, descoperită în cărţi

În 1961 aţi emigrat la Paris. Care au fost împrejurările acestei emigrări?

În 1958, părinţii au depus actele, adică au făcut cerere de paşaport. Cu toate că era un aşa-zis secret, s-a ştiut imediat. Mama a fost dată afară din Teatrul Ţăndărică, tata n-a mai putut publica nici măcar o poezie, iar sora mea a fost exmatriculată din facultate. Au urmat ani de aşteptare, fără nicio asigurare de reuşită, trăind din vânzarea la consignaţie şi la talcioc a obiectelor din casă, rămase de la bunici, şi a celor primite în pachetele trimise de surorile Şaraga din SUA. Paşapoartele pentru noi patru nu s-au putut obţine decât prin plata cu devize, avansată de familia din Occident. N-am ştiut până n-am citit cartea „Securitatea şi vânzarea evreilor“ de Radu Ioanid că vânzarea evreilor şi a altor minorităţi de către regimul comunist a fost făcută la scară industrială – nu numai cu bani, ci şi troc cu vite de rasă – şi că a durat până în 1989. Am descoperit cu emoţie în această carte, ca unul dintre exemplele cele mai documentate, negocierea plecării familiei noastre. Am găsit numele părinţilor mei, George Silviu şi Renée, al surorii mele Lumioara şi al meu pe lista celor refuzaţi până la ridicarea preţului – la mai multe oi de rasă – şi reuşita acestei negocieri extrem de grele. Tata fusese Social Democrat, numit în 1945, prin decret regal, secretar general cu titlul de ministru al Administraţiei la Ministerul de Interne, post din care a demisionat în ianuarie 1948, după ce s-a opus fuziunii PSD cu PCR. Plecând din ţară, ne-am rupt de prieteni, de ţară, de locuri, de obiecte, de mormintele bunicilor, cu perspectiva unei vieţi în libertate. Părinţii s-au exilat pentru viitorul nostru, al fetelor. Tata a rămas inconsolabil de ruperea de ţară şi de devierea idealurilor sale, şi numai fericirea familială îi alunga tristeţea. A scris într-o poezie: „Plecând, vedeam doar umbra-mi pornind-o înainte./ Eu, rămâneam. Sau, poate, că nici nu mai eram“.

O retrocedare modică

Ce legături aţi mai păstrat cu România? V-aţi gândit la o potenţială revenire în ţară?

Refugiaţi în Franţa din 1961, ne-am căsătorit amândouă cu francezi. Am venit în vizită, să arătăm ţara natală soţilor şi copiilor. Familia, prietenii trăiesc în Franţa. Şi e, demult, mult prea târziu pentru o potenţială revenire în ţară. Nu mai avem familie în România. Am ţinut legătura cu câţiva colegi şi cu profesoara mea de română, doamna Victoria Manolescu, care a împlinit anul trecut 100 de ani.

Când aţi revenit în ţară pentru prima dată?

Am revenit în ţară pentru prima oară în 1972, după moartea tatălui. Se putea încă locui la prieteni. Până am ajuns la ei, traversând ţara cu maşina, soţul meu şi-a pierdut toate iluziile pe care un tânăr occidental le mai putea avea în acei ani faţă de Europa de Est. În vizită la un cuplu de prieteni arhitecţi, trimişi după absolvire într-un orăşel din provincie, a trebuit, pe 23 august, să stăm ascunşi în casă pentru că toată populaţia trebuia să defileze, nimeni nu putea fi la geam sau pe balcon.

Venim cu o sugestie: punerea unei plăci la intrarea Galeriilor Lafayette, amintind că acolo a început teatrul de păpuşi în ţară, în anii 1937-1938.

Dar după Revoluţie? Ce aţi mai găsit din moştenirea familiei?

Am revenit cu sora mea după Revoluţie să consultăm dosarul lui George Silviu în arhivele de la CNSAS. Şi abia citind cele peste 600 de pagini ne-am dat seama cât de supravegheaţi am fost. 26 de persoane ne-au supravegheat, dar toate purtau un singur nume de cod. Din păcate, n-am putut identifica pe nimeni. Am descoperit transcrierea multor convorbiri din casă, de la telefon şi chiar de pe stradă, toate banale şi fără absolut niciun interes. În ceea ce priveşte recuperarea bunurilor, după mai mulţi ani şi nenumărate procese, n-am putut recupera decât imobilul părinţilor. Am primit pe toată casa de şase etaje de pe Maria Rosetti o sumă cu care am fi putut cumpăra la Paris un apartament de 30 metri pătraţi.

Operativa naţionalizare a Galeriilor Lafayette

Care e povestea Galeriilor după cel de-Al Doilea Război Mondial? Cum s-a transformat în magazinul Victoria? Şi ce a însemnat asta pentru familie?

În 1946, după moartea lui Iancu Şaraga, fetele Şaraga au moştenit un număr de acţiuni. Nu ştiu cum s-a petrecut în mod practic naţionalizarea acţiunilor celorlalţi moştenitori, dar pentru Renée şi sora ei Ştefi, rămase în România, a fost simplu şi expeditiv – au fost obligate în 1948 să semneze o renunţare la aceste acţiuni în favoarea Băncii de Stat a RPR. Aşa a fost şi cu imobilul: într-o dimineaţă nu mai erai proprietar, ci locatar. Numele magazinului a fost schimbat în perioada comunistă, dar pentru cei mai mulţi rămăsese tot Galeriile Lafayette.

magazin victoria

Aţi mai intrat în magazinul Victoria în ultimii 30 de ani? Ce impresie v-a făcut? Vă mai aminteşte ceva de Galeriile de altădată?

În 2006, am fost în magazin cu sora mea. Nu am recunoscut nimic. Am vrut să ne urcăm la ultimul etaj, ca să-i arăt soţului meu locul unde s-a născut teatrul de păpuşi de mână, dar un paznic ne-a oprit la mijlocul treptelor, spunându-ne că nu a existat niciodată teatru de păpuşi la ultimul etaj. Am simţit o imensă tristeţe în faţa pierderii până şi a memoriei. Dar venim cu o sugestie: punerea unei plăci la intrarea Galeriilor Lafayette, amintind că acolo a început teatrul de păpuşi în ţară, în anii 1937-1938.

A mai rămas ceva azi care să amintească de cărturarul Şaraga sau de librăria fraţilor Şaraga de la Iaşi?

Am dăruit muzeelor din Bucureşti şi din Tel Aviv arhivele pe care părinţii le-au putut salva. Cea mai importantă donaţie am făcut-o anul trecut muzeului Holocaustului din Washington.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite