Holocaust şi abuzul de semantică

În spaţiul public românesc am asistat în ultimele luni la cîteva puseuri ale discursului negationist la adresa Holocaustului. Aş zice se putem obseva, atît ca intensitate, dar mai ales ca tematică, o revenire a acestuia la caracteristicile din anii `90.

Diversele tipuri de negationism îşi fac loc; minimalizarea-şi aici asistăm la exerciţii de contabilitate funerară- relativizarea-prin încercarea de a nega unicitatea Holocaustului, şi de a-l micşora, prin relevarea altor tragedii ale istoriei,  etc. 

Astăzi aş dori să zăbovesc asupra uneia din aceste teme şi anume la apelul obsesiv la semantică, încercarea de a defini Holocaustul, exclusiv prin explicaţii  strict lingvistice.Astfel, prin  stricta „explicaţie de dicţionar” se obţine o imagine redusă, dacă nu falsă a acestuia.

Se ignoră voit adevărul,că un fenomen din sfera ştiinţelor sociale şi politice, cum este Holocaustul,  căpăta   autonomie faţă de explicaţia sa de origine. Contextul istoric, şi conţinutul său dau   respectivului fenomen  elemente de particualarizare.  Citirea unui fenomen social-politic se face prin grila încărcăturii sale  interne. Fireşte, explicarea semantică  are rolul său, poate fi instructivă, dar este departe de a fi suficientă pentru caracterizarea unui fenomen deosebit de complex. 

Pornind de la realitatea Holocaustului, de la analiza conţinutului său, îl putem defini ca pe îngemănarea unui proiect politic, pe de-o parte şi dintr-un  complex de politici, menite să implementeze, în realitatea socială, respectivul proiectului. Obiectivul acestuia este cel al exterminării unor grupuri sociale, în integralitatea lor (evrei, romi, etc), fără niciun alt criteriu decît aparteneta la o etnie sau religie. Acest obiectiv  se realizează printr-o serie de măsuri din sfera politicului, justiţiei, administraţiei. Coerenţa acestor politicii, complimentaritatea lor sunt un element principal în definirea Holocaustului  şi îl deosebesc de  singulare persecuţii, ca să amintesc un termen evocat - şi aplaudat- în aula Academiei Române. Persecuţiile pot fi găsite în Holocaust, dar ele sunt  doar elemente constituitive ale unui complex politic. 

Istoriografia Holocaustului a stabilit o serie de etape caracteristice fenomenului, ce pot fi identificate cu o serie de diferenţe specfice - în toate ţările, care l- au „găzduit”  şi care îl fac reconoscibil. Astfel, Răul Hilberg , în cunoscuta sa lucrare Exterminarea evreilor din Europa face o analiză aprofundată a proiectului - model al Holocaustului, realizat de Germania nazistă. El ne dă o schema a dinamicii politicilor  specifice Holocaustului, în care sunt relevate etapele distincte ale procesului politic ce duc la Soluţia Finală. Se porneşte, într-o primă etapă de la definirea „obiectului” exterminarii  urmată de expropierea propietatilor şi bunurilor de orişice fel ale membrilor grupului şi respectiv, de marginalizarea  şi excluderea din diverse activităţi sociale. Este în fapt ghetoizarea socială a grupului-ţintă, ce premerge ghetoizarea fizică, adică dizlocarea forţata din anume regiuni, localităţi, cartiere şi  concentrarea  în spaţii restrinse şi controlate. Urmează, în acest crescendo al terorii, deportarea, în lagăre sau numai în spaţii izolate  şi exterminarea propriu zisă, care la scară naţională sau continentală, era obiectivul  acestor politici.

România,  care era stat aliat Germaniei hitleriste - şi nu stat ocupat de aceasta - a avut propria sa politică, în rezolvarea problemei evreieşti care, însă, se încadra în obiectivele generale ale exterminării, susţinut de guvernanţii hitlerişti. 

<<Toţi evreii vor fi readuşi în lagăre, preferabil în cele din Basarabia fiindcă de acolo îi voi împinge în Transnistria, imediat ce mă voi degaja de actualele griji>>

Conducătorul Statului, Ion Antonescu îşi fixa ca obiectiv politic la 4 iulie 1941 „Nevoia de a ne scăpa de această plagă i este indiscutabilă”. Este adevărat, că Antonescu nu preciza, atunci, calea de eliminare a evreilor. O va face, în septembrie 1941, cînd scrie într-o notă către secundul său, Mihai Antonescu: „Toţi evreii vor fi readuşi în lagăre, preferabil în cele din Basarabia fiindcă de acolo îi voi împinge în Transnistria, imediat ce mă voi degaja de actualele griji”. Atrag atenţia asupra formulei  toţi ce indică intenţia clară, ce nu se limita la anumite regiuni. De altfel, Antonescu viza un plan de romanizare integrală, ce viza eliminarea tuturor minorităţilor etnice, nu numai evreii şi romii.  El avea să spună în noiembrie 1943: „dacă circumstanţele îmi vor ajuta să cîştigam războiul, atunci fiţi siguri că nu este altă soluţie decît deplasarea maselor minoritare printr-o reforma pe care va trebui s-o facem şi prin eliminarea acestor mase minoritare din mijlocul elementului românesc”

Să încercam să definim, într-o succintă enumerare, aceste etape în România: definirea evreilor, ca obiect al represiunii are loc în  România, prin  adoptarea  Statutului Evreilor (august 1940). Prin această legislaţie, evreii erau decăzuţi din calitatea lor de cetăţeni, devenind €„locuitori” cu un statut net de inferioritate. Este începutul procesului legislativ prin care evreii pierdeau dreptul la protecţia statului, acordată oriunde şi oricînd cetăţenilor săi. Cei ce au pierdut această protecţie pot păţi orişice, pot fi jefuiţi,  scoşi din căminul lor, torturaţi sau ucişi. Degradarea civică este primul pas pe drumul ce duce la exterminare.

Marginalizarea lor socială, paralel cu jefuirea proprietăţilor lor se va concretiza în regimul Antonescu într- un complex de legi - prin care se confiscau proprietăţile rurale şi urbane ale evreilor, stabilimente industriale, comerciale, etc. În paralel sunt eliminaţi din corpurile profesionale (baroul avocaţilor, uniunile de arhitecţi şi ingineri, sunt eliminaţi total din învăţământul de toate gradele - atît ca profesori, cît şi ca elevi. Doctorii  şi pacienţii evrei sunt excluşi din sistemul de sănătate al statului (se permiteau medicilor evrei, doar practica în cabinete particulare, iar pe firme sau reţete erau obligaţi să se „autodenunte”: medic evreu). Au fost excluşi din toate activităţile artistice, s.a.m.d. Simplii funcţionari, lucrători sau specialişti erau concediaţi din diverse instituţii.

Din punct de vedere fiscal, erau supuşi la o serie de taxe şi impozite apăsătoare, ce le erau exclusiv rezervate, la interdicţii, ce accentuau caracterul lor de „aria”: interdicţia de a poseda aparate de radio, maşini de scris, sau interdicţia de a intra în diverse locuri de „€œloisir” (ştranduri, etc) 

Etapa  deplasării forţate s-a concretizat prin scoaterea populaţiei evreieşti - prin decizie guvernamentală - din regiunile apropiate de front (este vorba de întreaga zonă între Prut şi Siret), izgonirea din mediu rural şi din micile târguri. De asemenea, evreii sunt izgoniţi din zone considerate de „securitate naţională”(regiunea exploatărilor petrolifere, etc) a oraşelor-port-chiar dacă aceasta din urmă măsura nu a fost realizată decît parţial - În marile oraşe - în Bucureşti în primul rînd - evrei, fie ei propietari sau chiriaşi, sunt datt afară din locuinţe aflate în zona centrală. Elocvent în acest sens este Jurnalul lui Mihai Sebastian, ce descrie trauma mutării forţate din apartamentul din Calea Victoriei.

În acest sens putem vorbi de o „ghetoizare” chiar dacă ghetouri propriu-zise nu s-au organizat decît în Basarabia şi Bucovina. Ion Antonescu a schiţat mai multe forme de ghetoizare a evreilor din România. În februarie 1941, Ion Antonescu declară în şedinţa de guvern: În Capitală, vreau să fac un cartier pur evreiesc, ale cărui limite se vor fixa ulterior, dar ale cărui axe sunt de jidani, cici este axa văcăreşti şi axa Dudeşti, şi unde tot ce este evreu Capitala trebuie să intre în această cetate jidovească şi tot ce este român trebuie să iasă.

Ghetoizarea trebuia să fie limitată în timp, după cum spunea Antonescu: „până când vor veni treburi liniştite, cînd îi vom trece peste graniţă, în regiunile care se vor fixa ulterior” În concepţia antonesciana trebuia împiedicat orişice formă de locuire împreună a evreilor şi românilor,  pe care Conducătorul o definea că „€promiscuitate”. Pentru realizarea acestei despărţiri, la nivelul întregii ţări, Antonescu cere ca evreii a€“numiti de el constant jidani - „..să fie îngrămădiţi în anumite centre”. Este clar că îngrămădirea evreilor un concept antonescian echivalent cu ghetoizarea.

Faza deportării  poate fi identificată cu evacuarea evreilor din Basarabia şi Bucovina, la care s-a adăugat un grup de peste 1000 de evrei din Bucureşti. 

Începînd cu 1 iunie 1942 vor fi deportaţi în Transmistria circa 20 000 romi, oameni din Bucureşti. Nu putem să nu amintim deportarea evreilor din Odessa, decisă şi îndeplinită de autorităţile româneşti, după cum, trebuie amintit de proiectul deportării evreilor din România spre lagărele morţii din Polonia, plan aprobat de şeful statului, dar care din varii motive - la care vom reveni cîndva - a fost anulat în septembrie 1942. Trebuie spus că Transnistria  a fost laboratorul Soluţiei Finale, în concepţia antonesciană. Acolo, exterminarea a luat cele mai diverse forme: împuşcare, înec, foamete, epidemii. Exterminare precedată sau însoţită de tortură, bătăi, violuri.

Oarecum, în afara etapelor clasice, relevate, în cartea sa de Hilberg, în România întîlnim o spirală  a violenţei, tradusă în pogromuri, la Dorohoi (iunie 1940), la Bucureşti (ianuarie 1941) , Iaşi (iunie 1941), Odessa (septembrie 1941). Ultimile două au un loc special pe harta Holocaustului european. Prin dimensiunile lor cantitative (peste 13000 de victime la Iaşi, peste 20000 la Odessa) dar şi calitative-exterminarea femeilor, bătrînilor şi copiilor-folosirea ritualului medieval al spinzuratorii la Odessa, de exemplu-au o semnificaţie aparte privind contribuţia antonesciană la exterminare. 

Atragem atenţia că evenimentele din Iaşi se petrec, în iunie 1941, cu aproximativ un an înainte de începerea punerii în aplicare a proiectului  exterminării de tip industrial, în lagărele de concentrare naziste din Centrul Europei. Cele două răbufniri criminale, de la Iaşi şi Odessa sunt cele mai violente evenimente antisemite din Europa Centrală şi de Est pînă în acel moment. Nu singurele, dar cel mai puternice.

Un soi de sinistru preludiu la simfonia morţii, care a fost Holocaustul european..

Propagandă antisemită: care diaboliza evreul şi îl cataloga, drept „duşman al statului” şi prin aceasta justifica şi încuraja orişice violenţa împotrivă acestuia.

Mai există un criteriu definitoriu al Holocaustulu în spaţiul politic românesc. Folosirea plenară a instituţiilor statului în aplicarea politicilor specifice de Holocaust. În primul rînd instituţiile de forţă ale statului: armata, poliţia, jandarmeria, dar şi instituţii din afara acestei sfere, care, în mod tradiţional au o arie de acţiune total diferită de cea a represiunii. Un exemplu special - nu singurul, dar elocvent - este cel al Băncii Naţionale a României, care a participat direct, prin delegaţii săi, la confiscarea bunurilor de valoare a celor deportaţi în Transnistria - evrei şi romi - şi apoi a tezaurizat în depozitele sale aceste bunuri.

Toate acestea pe fundalul unei violenţe propagande antisemite, care diaboliza evreul şi îl cataloga, drept „duşman al statului” şi prin aceasta justifica şi încuraja orişice violenţa împotrivă acestuia.

Cred că aceste elemente de conţinut dau caracterizarea fenomenului, şi nu  explicaţiile semantice, după cum nici laborioasele calcule, care reduc sau aduga numărul martirilor. Pot fi aceste date indicatori de interes, dar nu esenţiale în definirea fenomenului. 

Şi aici aşa dori să răspund  „anticipat” la o întrebare/ acuzaţie, care poate să se nască. De ce nu am amintit nimic de Holocaustul din Nordul Transilvaniei.  În acest material am urmărit problema Holocaustului, în responsabilitatea politică a guvernului român şi a instituţiilor sale. Tragedia evreilor din Nordul transilvaniei este un episod foarte important, ce trebuie analizat, dar el cade exclusiv în responsabilitatea autorităţilor pronaziste maghiare.  Intenţionez să fac cîteva comentarii legate de Holocaustul din Ungaria şi transilvania de Nord, dar într-un material viitor. 

Oricum este inacceptabilă şi imorală tratarea „competiţională” a diverselor capitole ale Holocaustului.