Harul modestiei magistrului Popa Costică

Există oameni care rămân, în conştiinţa noastră, pentru puterea lor de a fi ei înşişi. Până la capăt. Fără aroganţă. Cu tact. Bun-simţ. Eleganţă. Priviri calde. Gesturi simple. Şi o prestanţă deloc mimată. Bucuroşi de a avea interlocutori ce ştiu să le preţuiască felul aparte, de a judeca lumea. Cu detaşare. Fără patimă. Surâzând în faţa surprizelor vieţii.

Înţelegând ritmul unor vremuri trecătoare.

Strălucind, în timp, tocmai prin luminile sufletelor lor, aidoma reflexelor fascinante ale unor diamante uitate undeva.

În umbra arenei publice...

Rândurile de mai sus au fost generate la aflarea stingerii flăcării vieţii unui om care a îndrumat paşii multor semeni doritori de a fi, măcar o zi, pe o singură temă, la înălţimea echilibrului raţionamentului său.

Un ţel motivat şi de prestanţa sa în aula universitară, de rigoarea lecţiilor sale, de evitarea programată a exceselor în rememorarea unor controversate clipe din istoria generaţiilor anterioare.

Şi după ce cariera sa, la catedra academică s-a încheiat a acceptat să primească, mai mulţi ani la rând, pe cei ce îşi încercau puterile, câte şi cum erau, în asumarea, scrierea şi susţinerea unor puncte de vedere însumate în sute de pagini, cu mii de trimiteri la tomuri publicate anterior, despre evenimente istorice şi azi puse sub lupa celor mânaţi de pasiunea devoalării adevărului istoric in integrum.

Ţinea la discipolii care respectau riguros termenele. Şi înţelegea pe aceia care, îndepărtaţi momentan, de câte un val furtunos al vieţii, amânau întâlnirea cu mentorul mereu surâzător.

Nu se supăra, înţelegea ceea ce întotdeauna denumea activităţi conexe, la doctoranzii săi, multe dovedind, şi la nivel individual, că istoria se repetă, deşi pe alte coordonate, cu alţi protagonişti, pe care nu îi eticheta, dar, spre luare aminte cita o remarcă a lui Constantin Noica: “Trei lucruri ne pot lăsa indiferenţi: politica, istoria şi timpul. Tot ce e bun, tot ce e cultură iese din timp.”

Avea capacitatea, rară, a autoironiei tonifiante exprimată public, prin care capta instantaneu simpatia sălii, pe care o domina şi prin eleganţa propriei conduite, generând lumini în privirile celor amuzaţi de afirmaţii, despre câte un învăţăcel mai nărăvaş, precum “Probabil doctorandul a vrut să mă ţină şi pe mine mai mult în priză...”

Dar avea şi răbdarea de a invita pe cel ce îi urma sfaturile, în faţa bibliotecii sale, unde indicând o carte repeta, cu voce tare, cuvintele lui Grigore Moisil: „Istoricul trebuie să aibă multă fantezie şi nu este rău dacă are şi talent literar.”

Dincolo de această pasageră, amicală îmbărbătare, avea un cult aparte pentru îndeplinirea rigorilor academice, pentru rotunjirea unui text valoros, obiectiv, interesant, pentru alegerea unor teme de doctorat utile viitorimii, fie şi prin ineditul aprecierilor de ordin politic, militar, inexistent în alte lucrări ştiinţifice anterioare.

Atent la respectarea adevărului istoric, reamintea celor care îi ascultau sfaturile, cu speranţă, că “istoria este un tribunal în care se judecă popoarele şi naţiunile”, aşa cum scrisese Nicolae Iorga.

Ironiza - între patru ochi, în faţa micului ecran, acasă la el, la finalul dialogului iniţial, generat de o etapă sau alta, în evoluţia unui doctorand - pe cei care aveau pretenţia de a fi... redescoperit mersul pe jos.

Insista pe detaliul că un text adecvat este cel marcat de stilul plăcut, elegant al autorului, care conferă altitudine spirituală nivelului de cunoştinţe atins, confirmă experienţa acumulată şi elaborarea, deloc pripită, în urma unor documentări axate pe ceea ce poate să constituie noutatea unei cercetări ştiinţifice.

Asculta pe cei care îi prezentau probleme foarte controversate – expresia îi aparţine -, dar prefera menţinerea în zona echilibrului firesc, a unei lucrări ştiinţifice, a cărui înalt nivel reflecta nu doar tenacitatea discipolului, ci şi tactul mentorului, care ştia să vadă omul din faţa sa dincolo de paginile ample, cu trimiteri la volume pe care le cunoştea la nivel de afirmaţii memorabile, precum aceea a lui Mircea Eliade: „Istoria a silit neamul românesc să-şi adâncească propriile sale tradiţii latine şi prelatine.”

Viaţa a făcut ca soţia să treacă prima Styxul, iar ulterior băiatul să i se mute peste Ocean, unde l-a şi vizitat, cu bucuria unui tată ce îşi retrăieşte tinereţea doar privind la cel căruia i-a călăuzit primii ani în viaţă.

Eram, într-un final de an, acasă la acest mentor, când a sunat telefonul, discipolul Ion Giurcă fiind cel ce îi dorea ani mulţi şi buni. Şi chipul i s-a luminat de bucuria de a nu fi fost uitat. M-a întrebat apoi ce mai face Laurenţiu Sfinteş, cel ce optase pentru diplomaţia militară. Şi chiar de un doctorand ce renunţase la examenele planificate, doar în virtutea faptului că fusese numit într-o funcţie mare.

La ultimul dialog telefonic nu prea era în apele lui şi abia acum am aflat ce boală grea l-a învins, după o luptă dificilă, în ultima parte a vieţii sale, oprită la 84 de ani.

Aşa a devenit acum o luminoasă amintire colonelul, în rezervă, profesor universitar doctor Popa Costică. Un doctor şi în ştiinţa înţelegerii potecilor pe care se mai rătăcesc sufletele celor ce îi călcau pragul casei cu sfioşenie.

Cunoscând, din start, adevăratul lor loc, în raport cu acela al Magistrului Uimitor. Prin modestia sa.