Harta întâmplărilor: unde i s-au şters gândurile

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Batfreud

Locul uitării - asta vreau să punem pe hartă acum. Dar înainte de asta, aş vrea să răsfoim o carte, unde Freud spune că uitarea unui nume e adeseori consecinţa refulării unui eveniment trist, a vinovăţiilor, a diverselor complexe.

Acestea pot produce accidente lingvistice, datorate unor combinaţii de tip metaforic. Vinovăţia, spre deosebire de alte sentimente, este cu mult mai apăsătoare pentru că există puţine posibilităţi de a scăpa de ea. Umilitul poate să dea vina pe cel care l-a umilit, gelosul are un rival asupra căruia îşi răsfrânge umorile, invidiosul îşi raportează neputinţa la triumful altuia etc. Dar cel care se simte vinovat se are doar pe sine, adică un spaţiu mic şi închis, în care mocnesc nemulţumirea, deznădejdea, frica de a nu fi făcută publică vinovăţia. Tocmai de-aia, inocularea unui sentiment de culpă constituie una dintre cele mai uzuale metode de exercitare a puterii.

Respins, ascuns, neconştientizat de multe ori, sentimentul de vină poate să declanşeze legături metaforice. În haosul gândurilor, cuvintele par să iasă din tipar, să şteargă pur şi simplu mesaje ori să atragă alte cuvinte, prin simpatie. 

O astfel de  întâmplare a avut loc în faţa Mitropoliei, într-o zi de mai, când se pregăteau teii să dea în floare. Personajul este un tânăr de 14 ani, care deja muncea în casa unui logofăt, de la care spera să înveţe meseria scrisului şi bunele maniere. În ziua respectivă, tânărul vătăşel de cancelarie logofetească avea misiunea de a aduce un mesaj unuia dintre secretarii Mitropoliei. Numai că, mesajul fiind oral, a dispărut ca ploaia de vară. Avea impresia că ştie, că stăpâneşte teritoriul, dar de cum a dat ochii cu secretarul, a realizat că nu mai ştia pentru ce venise acolo.

Şi acum secretarul: un tip cu ochi întunecaţi şi cu glas atât de strident, încât la fiecare cuvânt, mai precis la orice vorbă, chiar şi şoptită, te pironea de perete, îţi răscolea creierul, punându-ţi în gât un arici mort. Nu era înalt, nu avea cine ştie ce mobilă la mansardă, dar avea o voce letală. Fiecare sunet era ca un ţipăt de liliac. Cum a deschis uşa, vătăşelul  a primit un chiţăit scurt drept în frunte şi în loc să-l vadă pe secretar cum era, un prăpădit care se prefăcea că scrie de zor deşi nu avea nicio treabă, i s-a părut că se află în faţa unui daimon cu urechi ascuţite. Secretarul îi punea întrebări - ce treabă are, cine l-a trimis şi celelalte -, iar tânărul vătăşel făcea ochii mari, fără să mai ştie de ce venise.

Ştiţi cum se sparg uneori paharele, devenind ace şi peniţe de sticlă? Exact aşa erau şi cuvintele secretarului, care continua să vorbească.

A închis uşa şi-a plecat fără să mai transmită mesajul, pe care şi l-a amintit de cum a ajuns la poarta stăpânului său. Prin urmare, a făcut cale întoarsă. Dar surpriză: de cum l-au izbit cuvintele secretarului, de cum i-a văzut urechile diabolice, a uitat şi mesajul.

 Între faptele care-l apăsau pe vătăşel, la cei 14 ani abia împliniţi, una avea importanţă. Cu nişte săptămâni bune în urmă fusese într-o vizită la o rudă, care avea patru fete, toate foarte timide ori cum se zicea pe vremea aia, cuviincioase şi-atât. La plecare l-a lovit o nevoie acută şi cum toaleta era la mama dracu’, a intrat într-o dărăpănătură de casă, de pe maidanul vecin. Momentul părea bun. Înăuntru nu era niciun geam, nicio rază de soare, iar lângă tavan tremura un liliac rătăcit. Şi pe când gusta euforia eliberării şi-a dat seama că cineva îl privea. Şi nu era doar o pereche de ochi. Toate cele patru fete din casa unchiului său îl priveau cu o ironie întinsă pe toată faţa. S-a fâstâcit, şi-a tras şalvarii şi-a luat-o la fugă. Câteva zile a fost amărât, dar, cum se întâmplă, până la urmă a dat uitării acest episod.

Totuşi, jena, vina de a nu-şi fi luat precauţii, în fine, dispreţul ochilor care îl urmăreau grosolan - toate astea au rămas lipite de „prag”, ştiţi, acea barieră subtilă care desparte conştientul de inconştient. Acolo stă ascunsă informaţia alungată, neglijată, neluată în seamă. Pragul (limen) ăsta e uşor de trecut, spre zona ceţoasă a inconştientului. Dar la trecerea lui, se produc uneori accidente ori fapte tulburătoare. Iar aici, toată emoţia resimţită de vătăşel, surprins cu şalvarii în vine, s-a amestecat  simbolic cu liliacul agăţat de tavan.

Restul îl ştiţi: un cancelar cu voce stridentă a trezit prin asociaţie o poveste uitată, ştergând din memorie un mesaj important. Şi nu doar atunci. Ori de câte ori trecea prin dreptul Mitropoliei, o mână misterioasă îi dădea reset la memorie.

Ca să nu uităm întâmplarea, propun să punem Mitropolia pe hartă, ca loc al uitării. Iar de câte ori veţi spune cuvântul „uitare”, veţi auzi fâlfâit de aripi şi un ţipăt sticlos, de liliac.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite