Doar aşa mai putem înţelege suprapunerile tragi-comice ale dezvoltării noastre în postcomunism: şcoli fără toalete în interior, dar programe de realizare a manualelor digitale; drumuri proaste, dar trenuri şi mai proaste, de unde avionul ca soluţie (unde se aplică); universităţi de stat bune, dar învăţământ privat suspect; în sănătate, pe dos, reţelele private funcţionează, în vreme ce sistemul public este în colaps; după ce nu ne-am vândut ţara, constatăm că acum nu ne mai aparţine mare lucru; avem petrol, dar cei mai scumpi carburanţi din regiune şi aşa mai departe. Listă lungă.

Putem pune multe pe seama corupţiei clasei politice, indiferent de culoare ideologică, dar şi pe cea, mai puţin sau deloc tematizată, a celor care, occidentali, s-au adaptat de minune la spaţiul nostru anomic, au exploatat toate lipsurile şi au întreţinut raporturi toxice între politică şi economie. Sigur, există actori publici oneşti, autohtoni sau nu, dar viaţa lor este o continuă luptă cu cei care fentează regulile pe care tot ei le-au inspirat, subvenţionat. 

Chiar dacă, nominal, nu mai suntem ţară foarte săracă, ne opintim încă să avem o prosperitate garantată.

Această dezorganizare are un preţ pe măsură: viaţa zilnică este un chin; din ghişeu în ghişeu, trebuie să rezişti fizic şi psihic până îţi rezolvi chestiuni banale. Lipsa coerenţei, a unor criterii clare, a perspectivelor pe măsura educaţiei şi talentului – toate la un loc au creat climatul de exasperare dominant în majoritatea minţilor celor care au luat decizia să îşi construiască un viitor afară. Generaţia în vârstă a ajuns să fie abandonată, aşa cum copiii care nu se mai nasc la noi umplu, în schimb, grădiniţele multiculturale ale altor ţări.

Banale, aceste constatări culminează în insecuritatea memorială. Concret, la trei decenii de la căderea simbolică a comunismului, suntem învăţaţi că doar unii sunt modele, în ciuda biografiei, în vreme ce alţii, în ciuda jertfei, au probleme, că am fost cu toţii, cumva, complici, că internaţionala proletară este în regulă, dar patriotismul nu, că avem voie să ne aducem aminte doar de anumite capitole, suspect de univoce, în vreme ce altele sunt îngropate sub un munte de nuanţe, corecturi, rezerve şi amânări. Pe scurt: haos organizat promovat cu tenacitatea demnă de un ideal.