Grigore Gafencu, ministrul român care a descifrat intenţiile lui Hitler: „Va fi un război de distrugere de necrezut“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Grigore Gafencu, tête-à-tête cu Hitler, în apartamentul dictatorului; Fotografii: Arhiva diplomatică a MAE
Grigore Gafencu, tête-à-tête cu Hitler, în apartamentul dictatorului; Fotografii: Arhiva diplomatică a MAE

Căutând să păstreze România pe harta Europei, Grigore Gafencu s-a întâlnit, în aprilie 1939, cu cei mai importanţi lideri europeni. La Berlin, a aflat cu destulă precizie cum se va dezlănţui viitorul, după lungi discuţii cu Ribbentrop, Göring şi Hitler. S-a strigat: „Război“.

Într-o zi de luni, 13 martie 1939, la ora 11 dimineaţa, la Patriarhie a avut loc slujba de înmormântare a Patriarhului Miron Cristea. Au fost prezenţi toţi marii oameni politici ai vremii, în frunte cu regele Carol al II-lea. A luat cuvântul, însă, premierul Armand Călinescu şi n-a fost strălucit. Moartea Patriarhului a venit într-un moment dificil. Europa începea să dea în clocot, iar România căuta un loc călduţ, la adăpostul marilor puteri europene. Politicienii vremii erau ocupaţi cu negocierile, pentru ca ţara să nu fie o pradă uşoară a unui nou război mondial.

„Întors acasă, Călinescu şi Gafencu au venit să ne sfătuim asupra situaţiei care ne îngrijoreşte la cel mai înalt grad“, nota regele în jurnal. „Situaţia de astăzi, cu nelinişte în Ucraina Subcarpatică, ne impune o revizuire a politicei noastre. (...) Mult depinde de atitudinea Germaniei, va rămâne ea ferm asupra arbitrajului de la München sau va admite ea o nouă împărţire şi dezmembrare a nenorocitei de Cehoslovacia? Aceasta este o chestiune de căpetenie.“

Ce se întâmplase? Pe 30 septembrie 1938, fusese semnat Acordul de la München, prin care puterile europene acceptaseră ca Germania să anexeze Regiunea Sudetă, care aparţinuse Cehoslovaciei. Liderii Europei credeau, atunci, că atitudinea conciliantă poate ţine în frâu lăcomia Reich-ului. N-a ţinut. Pe 2 noiembrie, când a avut loc Primul Arbitraj de la Viena, rezultat din aplicarea Acordului, Slovacia de sud şi sud-vestul Ruteniei Carpatice au revenit Ungariei, iar Boemia, Moravia şi Silezia au pierdut aproximativ 38% din teritoriu, care a fost anexat de Germania nazistă. Acum, în martie 1939, Ungaria a ocupat Ucraina Subcarpatică, regiune care primise o autonomie largă în urma Arbitrajului.

Aşadar, ce au decis conducătorii români în acea zi de luni: să nu accepte vreo modificare a graniţelor fără consultare, să se organizeze militar la frontiera maramureşeană şi maghiară şi să se coordoneze militar cu partea poloneză. „Ce vor juca ţările occidentale?“, se întreba atunci regele, fără răspuns. „Gafencu, îi e teamă că vor încerca să întrunească o nouă conferinţă internaţională, în care s-ar putea pune toate problemele frontierelor, între cari şi acele ale Cadrilaterului, ceea ce prezintă o foarte mare primejdie.“

Foto: Regele Carol al II-lea, voievodul Mihai şi ministrul de Externe Grigore Gafencu

gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

Jocul la două capete

Grigore Gafencu, numit ministru de Externe în decembrie 1938, a înţeles că situaţia de la graniţă nu e o chestiune pe care România poate s-o rezolve pe cont propriu. Trebuia să implice forţe mai puternice. Trebuia să se asigure pe toate părţile. A început un tur de forţă al negocierilor. Pe 23 martie, a încheiat un tratat economic cu Germania. Raţiunile semnării acestui aganjament nefast se rezumă, simplu, la teamă şi dorinţa de a-l tempera pe Hitler. Ştiind că
nu-şi putea pune baza-n Reich, Gafencu a căutat sprijinul Angliei şi
al Franţei.

Pe 11 aprilie 1939, regele Carol primea veşti sumbre: în Franţa, liderii sunt convinşi că războiul va izbucni în cel mai scurt timp – „se dau ca date mai sau iunie“. A doua zi, află că anglo-francezii nu trimit nicio vorbă privind armamentul cerut de România, ca urmare a tensiunii create de Ungaria. Regele se îngrijorează. Neutralitatea, pe care
s-au chinuit atât s-o păstreze, poate deraia rapid, iar ţara ar putea fi ocupată în câteva săptămâni. 

Totuşi, pe 13 aprilie 1939, ministrul de Externe i se înfăţişează regelui cu o victorie. „Azi, atât Chamberlain, cât şi Daladier au făcut declaraţii prin care garantează, fără reciprocitate, independenţa noastră şi ne promit ajutorul, în cazul când vom rezista“, nota Carol al II-lea în jurnal. Garanţii similare a primit, în aceeaşi zi, şi Grecia, iar în zilele următoare, şi Polonia. Pentru România, avea să se dovedească însă inutil. Pe 22 iunie 1940, Franţa avea să capituleze, iar pe 28 iunie, România avea să accepte ultimatumul sovietic şi să cedeze Basarabia, pentru ca pe 30 august să piardă şi Transilvania, în urma celui de-Al Doilea Arbitraj de la Viena. Gafencu însă demisionase la începutul verii lui 1940, fără să fie părtaş direct la aceste evenimente. A făcut ce a putut până atunci.

Din momentul sosirii [invitaţilor], nemţii etalau un spectacol de forţă, menit să-i seducă, să-i convingă şi să-i intimideze. Grigore Gafencu, în „Ultimele zile ale Europei“
gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

Foto: Grigore Gafencu a fost primit la Berlin cu fanfară

Spectacolul

În primăvara lui 1939, Grigore Gafencu a hotărât să facă un turneu european, pentru a lua pulsul vieţii politice de pe continent şi pentru a face cunoscute interesele României: a mers în Germania, Belgia, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Vatican, Iugoslavia, Turcia şi Grecia. A adunat toate cele văzute şi auzite în cartea „Ultimele zile ale Europei“/ „The Last Days of Europe“, publicată în 1946 şi considerată una dintre cele mai bune radiografii ale continentului înainte de izbucnirea războiului.

Gafencu s-a suit în trenul spre Berlin în după-amiaza zilei de 16 aprilie 1939. Două zile mai târziu, era întâmpinat, cu fast, cu fanfară şi gardă de onoare, de Joachim von Ribbentrop, omologul său nazist, în gara Friedrichstrasse din Berlin. N-a fost uimit de primire. Spunea că aşa îşi primea Berlinul musafirii atunci: „Din momentul sosirii [invitaţilor], nemţii etalau un spectacol de forţă, menit să-i seducă, să-i convingă şi să-i intimideze“. Totuşi, Gafencu nu s-a bucurat. S-a simţit stingher şi a fost cuprins de teamă. Cu numai o lună înainte, la fel fusese primit şi preşedintele cehoslovac. Şi ce se alesese de ţara lui? Însă, de data asta, naziştii aveau un motiv în plus de sărbătoare, pe 20 aprilie, Adolf Hitler împlinea 50 de ani.

Foto: În biroul lui Ribbentrop, domneşte portretul lui Bismarck 

gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

Ajuns în biroul lui Ribbentrop, a fost întâmpinat de un portret impunător al lui Bismarck. N-a avut timp să admire încăperea, că ministrul german l-a luat la discuţii. „Misiunea lui era de a repara greşelile făcute Reich-ului la Versailles: asta era toată politica lui“, scria Gafencu.

O întrebare

Cu privirea rece, Ribbentrop i-a enumerat nemulţumirile Germaniei naziste: a vorbit şi despre politica reparaţiilor de război, şi despre dezarmare, şi despre răpirea coloniilor şi izolarea Austriei, precum şi despre situaţia „imposibilă“ din Danzig. Până atunci, Führer-ul acţionase conform legilor internaţionale, spunea el, însă pe viitor nu era înţelept ca statele să-l oprească din a crea o ordine mai bună – Hitler nu voia decât pacea, nu voia decât să construiască un imperiu, fără a recurge la forţă.

Gafencu nu vedea nimic paşnic în atitudinea naziştilor. La fel ca vecinii Germaniei, considera politica lui Hitler un pericol. Chiar şi SUA sesizase starea tensionată din inima Europei. Pe 14 aprilie 1939, preşedintele Roosevelt le scrisese lui Hitler şi lui Mussolini că „sute de milioane de oameni trăiesc astăzi într-o teamă constantă faţă de un nou război sau chiar faţă de o serie de războaie“. Când au discutat despre această problemă, Ribbetrop i-a spus zâmbind: „Domnul Roosevelt ar vrea să fie asigurat că niciodată nu vom ataca sau ocupa ţări precum Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Franţa, Polonia, Grecia şi Rusia... Dar te întreb: care dintre aceste ţări chiar se simte în pericol?“. Gafencu a înţeles diplomaţia nazistului, însă Ribbentrop nu a lăsat să se întrevadă nicio intenţie de viitor a Germaniei.

N-aveam nicio iluzie ca l-am convins pe mareşal. I-am mulţumit că m-a lăsat să vorbesc fără întreruperi. Grigore Gafencu, despre Göring, în „Ultimele zile ale Europei“

Problema

Imagine indisponibilă

Următoarea sa oprire a fost în biroul lui Hermann Göring, comandantul Luftwaffe. Fără nicio ezitare, Göring
l-a certat pentru că România a acceptat garanţiile anglo-franceze. „Mai puţin corect în exprimările sale decât Herr von Ribbentrop şi cu o amabilitate mai puţin studioasă, mareşalul Göring, în ciuda masivităţii sale, ce amintea de un împărat roman în timpul Declinului, avea o anumită francheţe a comunicării ceea ce încuraja conversaţia“, scria Gafencu. A urmat o discuţie pe care diplomatul român n-avea s-o uite prea uşor.

„I-aţi chemat în ajutor pe englezi şi pe francezi. Vreţi să lupte ei pentru voi?“, l-a întrebat Göring. „Suntem hotărâţi să luptăm pentru independenţa noastră şi pentru frontierele noastre, domnule mareşal.“ „De cât timp eşti diplomat, domnule ministru?“ „De numai câteva luni. Dar am fost soldat 25 de ani“, i-a raspuns Gafencu. „Totuşi, trebuie să realizezi că această garanţie e inutilă. Când Germania promite ajutor militar îl dă, pentru că poate! Ascultă: dacă bolşevicii v-ar fi atacat frontierele, avionul meu ar fi fost acolo în câteva ore să vă protejeze. Dar Anglia nu vă poate ajuta. Din motive egoiste, încearcă să atragă ţările de partea ei când n-are nicio treabă. Apoi, când apare pericolul, le abandonează. Ajutorul promis de Anglia e absolut inoperativ. Te-ai întrebat, domnule ministru, prin ce canal ar ajunge la voi asistenţa britanică în caz de război?“ 

Gafencu i-a explicat că România îşi făcuse bine calculele: dacă atacă ruşii, ne apără nemţii; dacă atacă ungurii, ne apărăm singuri; şi-atunci, cine altcineva ne poate ataca, aşa încât să ne punem problema ajutorului britanic? Zâmbind, Göring a aruncat un: „Probabil că ai dreptate“ şi a continuat să combată atitudinea şi faptele englezilor. Dar românul a reuşit să-şi apere poziţiile, amintindu-i chiar de ocuparea Cehoslovaciei şi de discursul nazist privind „spaţiul vital“ şi „sferele de influenţă“. Înainte de a pleca din cabinetul lui Göring, Gafencu şi-a făcut o notiţă: „N-aveam nicio iluzie ca l-am convins pe mareşal. I-am mulţumit că m-a lăsat să vorbesc fără întreruperi“.

Acordul nostru economic e bun, pentru că se bazează pe interese naturale. E durabil. Au spus că v-am forţat [să-l semnaţi]. E absurd.  Adolf Hitler, către Gafencu

Avantajul?

Grigore Gafencu s-a întâlnit cu Adolf Hitler pe 19 aprilie.A fost o surpriză la prima vedere: „Omul arăta chiar ca în multele fotografii pe care le-am văzut zilnic. Era mai mărunt decât m-am gândit – la prima vedere a părut incredibil de negativ. Mi s-a povestit adesea de ochii lui sfredelitori, de şarmul irezistibil al vocii. N-am simţit nimic din toate astea. Nu era nimic ieşit din comun la el. Culoarea ochilor lui şi timbrul vocii sale erau la fel de monotone şi nu cauzau nici disconfort, nici confuzie“, nota diplomatul. A apreciat însă faptul că era un om politicos, simplu, natural şi direct.

Discuţia dorită de Gafencu s-a transformat rapid într-un monolog – al interlocutorului, desigur. Aşteptându-şi rândul la replică, Gafencu a crezut că a dezlegat secretul lui Hitler de hipnotizare a maselor: la început, se încălzea, îşi făcea simţită prezenţa prin voce, prin anumite cuvinte sau prin unele argumente; apoi, devenea un demagog, în sensul tradiţional al cuvântului. Devenea purtătorul de cuvânt al poporului, de parcă şi vedeai oamenii mărşăluindu-i în spate. „Pura greutate – mai degrabă decât calitate – dădea importanţă ideilor lui.“ Când i s-a permis să vorbească, Gafencu a profitat de situaţie. I-a explicat că noul acord economic cu Germania ar trebui să „consolideze pacea“ dintre cele două state şi să amelioreze situaţia întregului continent, unind Occidentul cu Sud-Estul într-o colaborare necesară. I-a spus că, în acelaşi spirit, România acceptase şi garanţiile franco-britanice, care nu erau direcţionate către un stat anume, ci doar consolidau securitatea unui stat esenţial de pe cursul Dunării. Răspunsul lui Hitler a fost lung, însă poate fi rezumat: „Acordul nostru economic e bun, pentru că se bazează pe interese naturale. E durabil. Au spus că v-am forţat [să-l semnaţi]. E absurd. Aceste schimburi stabilite de acord vă consolidează poziţia. Voi ne daţi mâncare, noi vă dăm maşini. Poziţia voastră e mai bună decât a noastră. Voi puteţi trăi fără maşini, în timp ce noi nu putem trăi fără provizii de mâncare“.

Ei bine, dacă Anglia vrea război, îl va avea. Nu va fi un război aşa de uşor pe cât crede, cum nu va fi unul în stil vechi. Şi va fi un război de distrugere de necrezut. Adolf Hitler, către Gafencu

Convingerile

În urma discuţiei, Gafencu a fost convins că reuşise să calmeze Germania: acordul economic înăbuşise orice tentativă de acţiune ostilă faţă de România. Totuşi, Cancelarul a vorbit de importanţa prieteniei germano-române şi, bineînţeles, de inutilitatea garanţiilor Angliei şi Franţei. I-a spus, de asemenea, că orice acord cu Uniunea Sovietică va fi considerat de Reich o provocare.

Înainte de a părăsi incinta, Gafencu i-a ascultat o foarte lungă pledoarie pentru politica sa expansionistă şi revizionistă, cuvântare menită să ajungă în cancelariile occidentale, unde ministrul român îşi continua turneul european. La un moment dat, Hitler chiar s-a enervat: „Ei bine, dacă Anglia vrea război, îl va avea. Nu va fi un război aşa de uşor pe cât crede, cum nu va fi unul în stil vechi. Şi va fi un război de distrugere de necrezut“. Tot el s-a întrerupt, brusc şi calm: „Dar, până la urmă, de ce acest masacru de neimaginat? La sfârşit, învingător sau învins, toţi vom fi îngropaţi în aceleaşi ruine; iar singurul care va profita este acel om din Moscova“.

Întrevederea s-a încheiat, iar Gafencu a plecat convins că Führer-ul este un personaj duplicitar, fără echivoc. A plecat convins că Hitler este hotărât să-i ia Poloniei oraşul Danzig – cel puţin! – şi că se va declanşa un război a cărui dată încă n-a fost pusă. A înţeles că Hitler îşi ştie superioritatea militară şi nu se teme. S-a dus să spună asta mai departe.

gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

Foto: În aprilie 1939, Gafencu a vizitat şi Parisul. A fost primit, cu onoruri militare, la Arcul de Triumf

     

Planurile lui Churchill pentru a salva Europa

gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

Foto: Gafencu şi Churchill au împărţit o canapea, trabucuri şi idei despre viitorul Europei

Lui Grigore Gafencu i-a fost rău când a trecut Canalul Mânecii. Valurile, ce să facă! S-a gândit la măreţia Imperiului, la Flota Regală, la invidia lui Hitler faţă de grandoarea britanică, la vânturile molcome ce adiau peste strâmtoare, la politeţea sublimă a englezilor şi la importanţa unei umbrele. Când a ajuns la Londra, era omul momentului: călătorul care tocmai îl întâlnise pe Hitler. „Cum e?“, l-a întrebat regina Elizabeth, soţia regelui George al VI-lea, când a sosit la Buckingham. Însă pe Gafencu îl interesa un alt personaj: Winston Churchill, care în acea perioadă nu deţinea o funcţie publică de înaltă importanţă – era doar membru al Parlamentului. Dar Churchill văzuse în Hitler un pericol pentru Europa încă de la începutul anilor ’30, aşa că Gafencu n-a ezitat să-l cunoască. S-au întâlnit la un dineu şi au zăbovit de vorbă, învăluiţi de fum gros şi miros înţepător de trabuc.

De fiecare dată când Hitler vrea să facă pace într-o direcţie, e doar ca să poată face mai bine război în alta! Winston Churchill, către Gafencu

Discuţia a început, fireşte, cu privire la Germania. Şezând pe aceeaşi canapea, Gafencu a aflat că viitorul premier britanic era un mare avocat al libertăţii. Când i-a expus planurile pe care Hitler i le elaborase, a constatat cu surprindere că Churchill ştia deja: „De fiecare dată când Hitler vrea să facă pace într-o direcţie, e doar ca să poată face mai bine război în alta!“. Prin urmare, un acord al britanicilor cu naziştii nu putea fi de conceput. Marea Britanie dorea să creeze un întreg sistem de alianţe care să prevină un nou război: cu alte cuvinte, era important ca statele mici să dorească o alianţă cu Franţa şi Marea Britanie şi să nu se alăture Germaniei. Propunerea se baza şi pe ideea securităţii colective, dar aducea în discuţie şi o coaliţie militară activă. Fapte, nu vorbe. Statele pe care Churchill le viza erau Iugoslavia, România, Ungaria şi Cehoslovacia, urmate de Bulgaria, Grecia şi Turcia. „Dacă acest grup puternic de state danubiene şi balcanice ar fi unite ferm cu cele două mari democraţii occidentale, atunci s-ar face un pas imens, probabil decisiv, către stabilitate“, a conchis Churchill, care considera că pacea europeană, aşa cum şi-o imaginase el, fusese distrusă la München. Germania câştigase de partea sa Ungaria şi Bulgaria, distrusese Cehoslovacia şi lăsase România, Iugoslavia şi Grecia temătoare şi lipsite de protecţie.

În încheierea discuţiei, după ce şi-a exprimat speranţa – contrazisă de Gafencu – că Bulgaria poate fi încă scoasă de sub influenţa nazistă dacă i se oferă Cadrilaterul, Churchill i-a spus: „Ştiu că sunt acuzat la Berlin că urmăresc o politică de încercuire. Dar nu-i nimic greşit în a-l încercui pe agresor. Nu vrem să ne unim pentru a face război, ci pentru a ne apăra. Asocierea noastră trebuie să fie direcţionată numai împotriva unui eventual agresor; asta nu-i o crimă; e o responsabilitate, un act de înţelepciune“. La care Gafencu a precizat că încercuirea nu era una politică, ci una psihologică, pornită şi întreţinută de atitudinea agresivă a Germaniei. „Exact asta e! O încercuire psihologică!“, a fost reacţia spontană şi plină de convingere a omului de stat britanic.

gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

Înainte de a părăsi Anglia, Gafencu a discutat şi cu premierul Neville Chamberlain şi lordul Halifax, ministrul de Externe britanic. Amândoi l-au asigurat că programul propus de Churchill era urmat cu rigoare, că Anglia va rezista provocărilor Germaniei şi că imperiul îşi asumă responsabilitatea pentru întregul continent. Însă istoria aceasta avea să-şi găsească epilogul abia peste un an, când prevestirile lui Hitler asupra războiului devastator se vor fi adeverit. Atunci, în timp ce Winston Churchill era numit premier, în mai 1940, Gafencu picase în dizgraţiile nemţilor şi ale regelui Carol al II-lea şi părăsea Ministerul de Externe, în iunie.

Imagine indisponibilă

Foto: La Roma, a vorbit cu regele Victor Emanuel al III-lea, dar a mers şi la Vatican pentru a discuta cu Papa Pius al XI-lea

Gafencu a avut un vis: Uniunea Europeană

„Opinia publică românească se aşteaptă ca interesele vitale ale poporului român să nu fie sacrificate din cauza eşecului guvernului străin impus – care nu a fost nici ales, nici confirmat în orice alt mod de către poporul român – pentru a le susţine. Prin urmare, este de sperat că atitudinea delegaţiei SUA nu se va baza pe declaraţiile oficiale şi reticenţele reprezentanţilor guvernului român prezent, ci pe faptele relevate de delegatul SUA în şedinţa de luni dimineaţă a Comisiei Economice pentru Balcani, care sunt suficiente pentru a exprima situaţia României“, îi scria Grigore Gafencu unui oficial american rămas neidentificat, pe 23 septembrie 1946, citat în volumul „O istorie în epistole a exilului românesc“.

După ce şi-a dat demisia din funcţia de ministru, Gafencu fusese trimis ambasador la Moscova
(12 august 1940-21 iunie 1941), apoi, în noiembrie 1941, emigrase în Elveţia. Venirea la putere a comuniştilor l-a obligat să rămână în exil, mai ales că în 1947 a fost judecat în absenţă şi condamnat la 32 de ani de închisoare şi 20 de muncă silnică şi i-a fost retrasă cetăţenia. Chiar şi aşa, s-a implicat, alături de alţi reprezentanţi ai exilului românesc, în lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, care a fost deschisă în 29 iulie 1946. Aşa cum îi preciza americanului anonim, a făcut lobby în ciuda noului guvern român, delegaţia oficială fiind condusă de Tătărescu, Gheorghiu-Dej şi Maurer. Eforturile lui Gafencu
s-au materializat în două memorandumuri, în care expune interesele ţării sale, analizează situaţia economică şi datoriile deja achitate de România şi cere sprijinul SUA în salvarea statului de la faliment.

Comentariile străine la adresa activităţii noastre sunt extrem de elogioase: la Quai d’Orsay s-a apreciat – de faţă cu mine – «tactul» nostru şi «iscusinţa» noastră, care au evitat incidente supărătoare; delegaţii americani – tot de faţă cu mine – l-au însărcinat pe Berry să le exprime prietenilor noştri «înalta lor apreciere» pentru activitatea noastră. Grigore Gafencu, într-o scrisoare pentru Alexandru Hurtig, în „O istorie în epistole a exilului românesc“

Preocupările exilului românesc

gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

„Cred că putem fi mulţumiţi de Paris; rezultatele imediate sunt slabe – evident! – dar vocea noastră s-a auzit peste tot, observaţiile noastre scrise rămân consemnate în arhivele Naţiunilor, declaraţiile noastre verbale au mişcat multe conştiinţe şi am câştigat o bună parte a presei pentru cauza noastră («Le Monde», care s-a trezit la sfârşitul Conferinţei, era aproape jenant de «parţial» în favoarea noastră). Comentariile străine la adresa activităţii noastre sunt extrem de elogioase: la Quai d’Orsay (n.r. – Ministerul de Externe al Franţei) s-a apreciat – de faţă cu mine – «tactul» nostru şi «iscusinţa» noastră, care au evitat incidente supărătoare; delegaţii americani – tot de faţă cu mine – l-au însărcinat pe Berry (n.r. – Burton Berry, şeful misiunii SUA la Bucureşti) să le exprime prietenilor noştri «înalta lor apreciere» pentru activitatea noastră. (...) Este vorba acum să nu slăbim efortul nostru. Pregătesc o conferinţă despre Europa, pacea şi ţările din Est, pe care o voi susţine pe 28 noiembrie la Chatham House, la Londra“, îi scria Gafencu, pe 24 octombrie 1946, prietenului său Alexandru Hurtig, directorul agenţiei Rador.

Aşa cum arăta în scrisoare, românii din exil reuşiseră să se coaguleze şi să acţioneze concertat, iar marile puteri le acceptaseră intervenţiile, în ciuda protestelor oficiale de la Bucureşti. Încheierea Conferinţei, în octombrie 1946, nu a însemnat destrămarea grupului. Aceştia au continuat să lucreze pentru a scoate România de sub influenţa sovietică.

În 1950, la iniţiativa lui Grigore Gafencu, a generalului Nicolae Rădescu şi a lui Vintilă Brătianu, a fost înfiinţată Liga Românilor Liberi (LRL), cu sediul la New York, concepută ca o federaţie a asociaţiilor românilor din exil. Liga a apărut ca o necesitate, după ce Comitetul Naţional Român, înfiinţat la Washington sub patronajul regelui Mihai, părea să se consume mai mult în conflicte interne, deşi îşi asumase rolul unui guvern în exil. În schimb, Liga Românilor Liberi nu emitea opinii cu privire la guvernare, însă se angaja să sprijine toate organizaţiile româneşti şi toate acţiunile românilor din exil. LRL s-a destrămat, însă, în 1960, din cauza lipsei de fonduri.

Un susţinător al ideii de federalizare a Europei

gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

În exil, Gafencu s-a dedicat mai ales scrierii de cărţi şi susţinerii de conferinţe. „Preliminariile războiului din Răsărit“ (1944) şi „Ultimele zile ale Europei“ (1946) au rămas cărţile sale de căpătâi. În 1947, a plecat în SUA, unde a susţinut mai multe discursuri la Universitatea Yale şi a predat la New York University.

Aşa cum scria în prefaţa cărţii „Ultimele zile ale Europei“ – „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influenţă: noi trebuie să facem o pace ca să le omorâm a doua oară“ –, Gafencu era de părere că Europa nu-şi va găsi liniştea decât printr-o alianţă strânsă, consolidată a statelor occidentale cu cele din Răsărit. A fost un mare susţinător al ideii de federalizare a Europei, fiind preşedintele Uniunii Europene a Federaliştilor şi membru în conducerea Mişcării Europene. Aceasta din urmă era o asociaţie fondată în 1947 de Winston Churchill, la care au aderat ulterior şi Léon Blum, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer şi Robert Schuman, care aveau să fie mai târziu părinţii-fondatori ai Uniunii Europene de azi.

În acelaşi timp, a participat şi la înfiinţarea Comitetului pentru Europa Liberă, constituit cu scopul de a depune eforturi pentru eliberarea Europei de Est din lagărul sovietic şi înfiinţarea unui post de radio dedicat acestor state. În apartamentul său din New York, găzduia săptămânal întrunirile Tuesday Panels, unde în fiecare marţi seară diverşi oameni politici, plecaţi în exil din ţările comuniste, dezbăteau problemele curente.

Dincolo de frontierele noastre, nimeni altul nu a avut renumele şi prestigiul lui Grigore Gafencu.  Mircea Eliade

Gafencu a rămas peste Ocean până în 1952, apoi s-a mutat la Paris. A murit pe 30 ianuarie 1957, chiar când împlinea 65 de ani, din cauza unor probleme cardiace. Slujba de înmormântare a avut loc la Biserica română „Sf. Jean de Beauvais“, la care au participat sute de personalităţi marcante ale epocii, printre care şi Robert Schuman şi Mircea Eliade. „Dincolo de frontierele noastre, nimeni altul nu a avut renumele şi prestigiul lui Grigore Gafencu. El era un european, pentru că a înţeles că soluţia era federalizarea Europei“, spunea atunci Eliade, în timp ce alţi români în exil, ca Virgil Ierunca, Vintilă Horia şi N.I. Herescu, semnau articole omagiale în presă.

   

Erou al Primului Război Mondial

gafencu sursa arhiva diplomatica a mae

Foto: Grigore Gafencu, aviator în Primul Război Mondial

Descendent al unei vechi familii boiereşti din Moldova, Grigore Gafencu s-a născut pe 30 ianuarie 1892, la Bârlad, fiind fiul inginerului Alexandru Gafencu şi al Ralucăi Costache. La 11 ani a ajuns în Lausanne, în Elveţia, pentru a-şi termina studiile primare. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Geneva, iar apoi a obţinut titlul de doctor în Ştiinţe Juridice la Sorbona, în Franţa.

În Al Doilea Război Balcanic, a luptat ca artilerist, iar în Primul Război Mondial a fost locotenent de aviaţie, faptele sale de arme fiind recompensate cu Ordinul Mihai Viteazul, Steaua României şi Crucea de Război Britanică.

După terminarea războiului, s-a lansat în presă: a înfiinţat ziarul „Timpul familiei“ şi a fost cofondator al agenţiei Orient Radio, devenită ulterior Rador. În 1926, şi-a făcut debutul în politică, în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc. Calităţile îi sunt remarcate repede şi îi sunt încredinţate mai multe funcţii importante: din 1928 până în 1939, a fost, pe rând, deputat, senator, secretar general la Ministerul Afacerilor Externe şi la Lucrări Publice, Comunicaţii, Industrie şi Comerţ.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite