Gelosul Eminescu şi frumoasa lui muză blondă: iubire înecată într-o sticlă de otravă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
mihai eminescu

În noiembrie 2010, dispărea sub lama buldozerelor casa din Bucureşti în care s-au iubit cei mai celebri îndrăgostiţi din literatura română. 121 de ani mai devreme, povestea lor amară de amor se încheia la fel de zguduitor: Veronica a înghiţit o sticlă plină de otravă, la fix 50 de zile după ce Eminescu se prăpădise de boală. Aveau amândoi 39 de ani.

„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări demne de telenovelele din zilele noastre. Câţiva ani mai târziu, Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii, în poemul „M-am gândit”:  

„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,

Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!

Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,

Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu” („M-am gândit...”, 1883)

Zăpăcit de-a dreptul de imaginea Veronicăi, Eminescu va compune în următorii cinci ani poeme de amor influenţate de chipul „îngerului blond”.

S-a căsătorit cu profesorul ei, la 14 ani

De altfel, în perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle. 

image

Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei.  De fapt, casnicia Veronicăi cu Stefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani. Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui. 

Probleme mari cu banii

În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti.

Au avut un copil care s-a născut mort

În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit în societate vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881 relaţiile dintre ei se vor răci.

image

„Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

(…) Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin

Scrie cu degetele pe cari le sărut.” (Februarie 1880 – Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle)

Din cele două luni de iubire cu Eminescu la Bucureşti, din toamna anului 1879 ar fi apărut chiar şi un copil, menţionează fiica Veronicăi câţiva ani mai târziu, copil care însă s-ar fi născut mort.

Luni de amor pe Buzeşti, nr 5

Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5.

image

(Hotelul Marna, locul pe care s-a aflat casa în care au locuit cei doi îndrăgostiţi, a fost demolat pentru a se construi un nou bulevard)

Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia care deja îl stăpâneau pe Eminescu au blocat orice demers în acest sens.

„Draga mea Veronicuţă,

Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă.

Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.

Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici.” (Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle)

Maiorescu, Slavici şi Macedonski s-au opus căsătoriei cu Veronica 

Într-un interviu acordat reporterilor „Adevărul de Seară”, criticul şi istoricul Dumitru Vatamaniuc, membru al Academiei Române, cel care a studiat opera lui Eminescu vreme de trei decenii, a descris unele dintre motivele pentru care Eminescu a evitat căsătoria.

„Şcoala la care învăţa Veronica i-a intentat un proces lui Titu Maiorescu pentru că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca martor şi colegă, în acest scandal, motiv pentru care Maiorescu nu a doar că a contestat ulterior relaţia cu Eminescu, dar a încercat să se răzbune pe toate căile pe ea pentru asta”, spune Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric.

În toate aceste scandaluri, în care nu doar Maiorescu a încercat să-i despartă, ci şi Slavici sau Macedonski, de frică să n-o piardă, Eminescu nu scăpa ocazia s-o îmbărbăteze, printre zeci de rânduri de dezmierdări. „Apropos de Titu. Da! Vorba ceea; râde vârşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat”.

Eminescu, un iubit gelos

Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. „El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des”, afirmă Dumitru Vatamaniuc.

În 1883 a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888.

„Lumea m-a acuzat de lipsa de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.

Scrisorile de amor, ascunse după moartea lor 

Multe dintre scrisorile pe care şi le trimiteau cei doi au fost ascunse după moartea lor, iar când au fost descoperite, autentitcitatea lor a fost pusă la îndoială, spun criticii. „Ştiu că s-au găsit alte 89 de scrisori, care erau de fapt adnotări ale Veronicăi, ascunse de fiica cea mare a acesteia şi care au fost modificate de Octav Minar astfel încât să-i spele ei cumva imaginea”, consideră Dumitru Vatamaniuc.

Corespondenţă Veronica Micle – A.C. Cuza, 1889

În februarie 1889, Eminescu avea să fie internat definitiv în sanatoriul doctorului Şuţu, unde se va stinge la 15 iunie 1889. „Dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut”, Doctorul Alexandru Şuţu, 20 martie 1889

O stranie coincidenţă

Printr-o stranie coincidenţă, chiar în momentele în care Eminescu se prăpădea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire.

«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!»

Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe

Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –

Noi visam eternitate în durata unei clipe.

„«Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază!»

Ce din luna se coboară şi pământul îl atinge;

Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează

Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!

......................................................................................

Dac-ar da un mort din groapa pentr-un răsărit de lună

A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună

Toate razele de lună, toate razele din soare

Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare” (Veronica Micle – Raze de lună, 1889)

Veronica Micle nu a trecut neobservată nici la înmormântarea lui Eminescu, fiind remarcată de toţi atunci când a pus pe pieptul poetului o cunună de nu-mă-uita.

A înghiţit cu sete o sticlă de arsenic

Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese.  Cu trei zile înainte de a se omorî, ea a scris următorul poem, considerat biletul de adio:

 „O! Moarte vin de treci

Pe inima-mi pustie şi curm-a mele gânduri

S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,

Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,

Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm,

Să dorm pe veci”  

Moartea a survenit din cauza unei congestii cerebrale, a notat medicul care a constatat decesul doamnei Micle, la 4 august. Golise sticluţa de arsenic cu lăcomie, la miezul nopţii. Ulterior s-au găsit scrisori prin care îşi ruga prietenele să-i aducă doze mici de otravă pentru a-şi trata fiica de anemie. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu, dar şi la fix 10 ani de la moartea soţului său…

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite