Dezbatere prilejuită de foarte recenta apariţie, la editura Humanitas, a cărţii Primul război mondial-Controverse, paradoxuri, reinterpretări a profesorului bucureştean Lucian Boia. Un volum calificat, şi nu doar în programul tv în cauză, drept diversiune, fals istoric, produs editorial diletant, dacă nu chiar act de trădare naţională. Aşa să fie oare?

Mai întâi, aşadar, câteva cuvinte despre carte. Aceasta a fost tipărită anul împlinirii unui veac de la începutul Primului Război Mondial. Un război socotit de autorul volumului drept “evenimentul fondator al lumii în care trăim”. Întreaga carte, dar mai cu seamă ultimul ei capitol intitulat Consecinţe, argumentează insistent, după părerea mea şi convingător, ideea. Respectivul război este unul în urma căruia s-au redefinit graniţele multor state europene. Mai mult şi mai apăsat decât după cel de-al Doilea Război Mondial. Prima mare conflagraţie din secolulul al XX lea a adus cu sine sfârşitul Imperiului Austro-Ungar. Războiul a avut numeroase urmări şi asupra Germaniei. Atât comunismul cât şi nazismul îşi află rădăcinile expansiunilor lor viitoare în felul în care s-a încheiat şi orânduit lumea între anii 1918-1920. Anul 1914 apare astfel “ca momentul zero al unei ere noi, care încă nu ştim încă încotro va purta omenirea.” În opinia profesorului Boia, Primul Război Mondial a fost un “dezastru care se putea evita.” Întreg secolul al XX lea ar fi arătat cu totul altfel în cazul evitării. Însuşi al Doilea Război Mondial nu ar mai fi fost, poate, posibil.

Cartea recurge pe alocuri la istoria contrafactuală. Se joacă, uneori, de-a ucronia. Profesorul Boia e, în cuprinsul ei, consecvent ideilor susţinute chiar de el însuşi de ani buni, deja de decenii. Rămâne fidel unei anumite şcoli istorice. Cu destulă trecere la Universitatea din Bucureşti, nu tocmai agreată la cea din Cluj. Dl. Boia spune, între altele, că istoria nu este neapărat, ba nu este chiar deloc o ştiinţă. Că atunci când “vorbim despre istorie” trebuie “să conştientizăm că nu vorbim propriu-zis despre istorie, ci despre modul în care o percepem, aşadar despre reprezentările istoriei.” Că scrisul istoric nu se poate limita la studierea raportului cauză-efect, că aşa numitele “cauze mari” nu explică şi nu justifică totul, ba chiar justifică foarte puţin. Că documentul istoric nu trebuie supraestimat. Că este şi el un obiect supus interpretării,aşadar subiectivismului.

În Cuvântul înainte, autorul volumului mai subliniază o dată o idee sugerată de însuşi subtitlul volumului –controverse, paradoxuri, reinterpretări. Lucian Boia atrage aşadar atenţia că avem de-a face cu un eseu, cu o reelaborare istoriografică.Că nu ne propune “o istorie completă”, ci “un comentariu; o suită de interpretări, în jurul unor probleme-cheie.” Nu avem, nicidecum, de-a face cu un text canonic, cu un manual, cu un curs universitar, cu atât mai puţin cu un tratat riguros ştiinţific. De aici restrângerea la minimum a trimiterilor bibliografice.

Primul război mondial –Controverse, paradoxuri, reinterpretări conţine două capitole cu numeroase referinţe la istoria României. Unul în totalitate dedicat ţării noastre, intitulat România: atât de mult noroc, altul parţial consacrat României ( Dreptate şi nedreptate la Versailles). Îndeosebi Transilvaniei.

Or, exact ceea ce scrie dl. Lucian Boia în aceste două capitole a înfierbântat spiritele. Înţeleg că ele au înfierbântat nu numai spiritele participanţilor la dezbaterea televizată de marţea trecută. Hiper-activii au pus de o sesizare la CNA. Pârât e unul dintre participanţii la dezbatere, dl. Adrian Niculescu. Util de precizat că a fost vorba despre o dezbatere la care au participat doar doi istorici de profesie. Domnul Ion Novăcescu, prezentat drept istoric, a terminat, e adevărat, Facultatea de Istorie, dar face preponderent gazetărie, de istorie ocupându-se pe apucate. Dintre cei doi istorici “activi” şi nu numai activi, ci şi recunoscuţi, doar dl. Adrian Niculescu, de la SNSPA, a fost prezent în studio. Academicianul Ioan-Aurel Pop, respectatul rector al Universităţii clujene, a intervenit telefonic. Am avut ocazia să îi ascult intervenţia. Deloc favorabilă reinterpretărilor colegului său bucureştean, dar calmă, fără inutile volute retorice, fără insulte, fără acuze. Fără a susţine, precum invitaţii din studio, mai puţin dl. Niculescu, că dl. Boia ar fi un “aşa-zis istoric”, că e “un fals profesor”, că e în solda vreunei puteri străine ori că “minciunile triunghiului Boia-Liiceanu-Niculescu ţintesc aniversarea Marii Uniri.” Dl. Pop are opinii proprii, ferme, afirmate în cărţi fundamentale, idei serios fundamentate ştiinţific, despre idealul naţional, despre ideea de unitate naţională, despre cât de adânc merge în istorie ideea în cauză, despre diferitele ei formulări în diacronie, despre relaţia dintre dreptul etnic şi dreptul istoric al României, stat apărut după Unirea din ianuarie 1859, asupra Transilvaniei, despre justeţea deciziei din  1916 de alăturare a României Antantei. Opinii în discordanţă cu cele ale d-lui Boia pe care însă nici nu îl excomunică, nici nu îl condamnă la arderea pe rug. Dl. Pop îşi argumentează coerent şi într-un discurs cu numeroase referinţe opiniile. E conştient că vremea unanimităţilor a trecut. La fel cum a trecut şi vremea istoriografiei oficiale. Nu admite însă, şi bine face, că ar fi trecut  vremea adevărului şi a căutării continue a acestuia.  

Nefiind istoric nu voi spune cine are dreptate. Îmi îngădui, totuşi, câteva observaţii.

Cei ce cunosc cât de cât scrierile lui Lucian Boia vor înţelege foarte repede, parcurgând eseul recent apărut, dar mai cu seamă cele două capitole menţionate mai sus, că Primul război mondial- Controverse, paradoxuri, reinterpretări nu înseamnă nicidecum o răsucire cu 180 de grade a profesorului bucureştean. Că în cele mai puţin de 120 de pagini ale cărţii şi în cele aproximativ 40 de pagini fierbinţi, “incendiare” ale celor două capitole “cu probleme”, autorul lor reia o seamă de aserţiuni din lucrările lui anterioare. Începând cu best-sellerul din 1997 Istorie şi mit în conştiinţa românească (carte ce a cunoscut numeroase reeditări), continuând cu Germanofilii sau cu Tragedia Germaniei.

Cu toate acestea, cartea e acum prilej de gâlceavă. O gâlceavă anticipată de dl. Lucian Boia, o gâlceavă -trebuie să o spunem- parţial dorită de editor, cred că şi de autor, fiindcă stimulează vânzarea volumului. O carte este o marfă ce se cere vândută, lucru de care nu mai fac demult abstracţie marii oameni de ştiinţă ai lumii, dar nici confraţii lor români.

 Majoritatea criticilor d-lui Boia, cei mai mulţi ne-istorici de profesie ( altminteri la fel ca şi nenumăraţii lui simpatizanţi), îl atacă pe profesorul bucureştean folosind un limbaj violent, specific naţional-comunismului ceauşist, ajuns la apogeu în anii ’80 ai secolului al XX lea. Îl acuză, între altele, de infantilism şi vedetism. Ba chiar că ar fi vândut iredentismului.

Nimeni, sau aproape nimeni, nu se arată dispus să discute calm, serios şi profesionist despre cartea/cărţile profesorului Boia. Istoricii tac. Unii spun că tăcerea ar fi şi ea o modalitate de dezaprobare. Dl. Boia însuşi, care, între timp, a prins gustul apariţiilor televizate, lucru ce nu îi era în obicei nici în 1997, nici în 2002, preferă interviurile cu gazetari, nu dezbaterile cu confraţi. După anul 2002, atunci când profesorul clujean Ioan-Aurel Pop a publicat o carte nu anti-Boia, dar în mod clar o carte-replică la Istorie şi mit­- e vorba despre Istoria, adevărul şi miturile (Editura Enciclopedică, Bucureşti)- cineva, un om de televiziune, a avut ideea unei dezbateri între cei doi istorici. Se pare că dl. Boia a respins propunerea. Nu ştiu cum ar proceda astăzi, dacă invitaţia ar fi reiterată. Dar, până la a ajunge la performanţa de a avea un tratat de istorie a Transilvaniei, rod al eforturilor comune ale istoricilor români şi maghiari, după modelul franco-german invocat în eseul d-lui Boia, cred că ar fi util să avem măcar un dialog al istoricilor români. Un dialog şi nu o gâlceavă. Dialogul ar putea să înceapă chiar şi la un post de televiziune. Unul onest. Căci, revenind pentru o clipă, la dezbaterea de la Realitatea tv şi la titlul acesteia, mă văd obligat să precizez că Rareş Bogdan a recurs la o manipulare, lăsând impresia că profesorul Boia ar pune la îndoială apartenenţa Transilvaniei la România. Nici un rând din carte nu îngăduie, însă, o astfel de interpretare.

Într-o carte din 2007, intitulată Despre idei şi blocaje (Editura Humanitas), dl. Horia-Roman Patapievici sublinia faptul că “unde nu există dezbatere, nu este loc decât pentru decrete care, după caz, pot fi canonizări excesive ori desfiinţări înverşunate- totul în termeni fie de genii absolute, fie de nulităţi crase.” De la apariţia acestui volum al d-lui Patapievici au trecut şapte ani. Şapte ani în care lucrurile nu s-au schimbat defel. Între timp, cartea d-lui Patapievici a fost reeditată, şi din acest motiv. A reapărut cu puţină vreme în urmă sub titlul De ce nu avem o piaţă a ideilor.

O dezbatere reală, între istorici adevăraţi, prilejuită chiar de apariţia eseului d-lui Lucian Boia, mi s-ar părea o oportunitate pentru deschiderea unei atare pieţe.